joi, 25 februarie 2016

Dracii mei din copilărie


Copilăria mea nu a avut parte de filme de groază. Nu de alta, dar pe timpul lui Ceaușescu oferta de la TV era tare limitată. Dar nu asta era ideea. Nu am avut parte de filme de groază, dar nici prea multă nevoie nu a fost.

De ce? Simplu. Aveam o gașcă de copii tembeli prin vecini care adunau de la babe toate poveștile cu draci și le povesteau apoi când stăteam prin fața blocului, mai ales după ce se însera. Efectul era maxim.

Povești cu draci, pe care le revendicau ca fiind adevărate, că aveam perioade când, pe întuneric, afară sau acasă, singur sau nu, mi se făcea părul măciucă gândindu-mă la ele.

Despre cimitire, oameni morți, strigoi, vampiri, demoni, lupta inutilă împotriva dracilor, cazuri ale unor consăteni de-ai noștri care s-au pus cu Michiduță și tot așa. Viața mea avea parte de o adrenalină continuă, iar istorioarele alea cretine îmi alimentau permanent imaginația, deloc săracă de altfel.

Oare știați voi că dacă stai într-o cameră unde este întuneric beznă, fără firicel de lumină, apare dracul lângă tine?

Vrei să te lupți cu dracul și nu știi cum? Păi du-te noaptea în cimitir cu un ou într-o mână și cu un cuțit în cealaltă. Fix la miezul nopții taie oul cu lama cuțitului (apropo, tăietura trebuie să fie perfectă) și conjură-l pe Lucifer, provocându-l la luptă. Dracul o să apară la scurt timp, înarmat cu o sabie și începe lupta cu tine. De fapt, te taie într-o clipită.

Stai față în față cu dracul? Să nu te pună dracu' să îți faci cruce în fața lui, că ai pus-o! Îți taie orice membru (mână sau picior) cu care vrei să faci semnul crucii. Așa a pățit-o un băiat de la mine din Ovidiu care s-a întâlnit cu dracu' și ca să îl facă să dispară a vrut să își facă cu mâna cruce. HARȘT! Și dracul i-a tăiat mâna. Bietul om nu s-a lăsat și a încercat să facă semnul crucii cu piciorul… HARȘT! Dracul i-a tăiat și piciorul! Știți cum a reușit să scape? Și-a făcut semnul crucii în gură cu limba și dracul a dispărut fără să își da seama ce l-a lovit. Atenție: să țineți gura închisă că altfel HARȘT! Rămâneți și fără limbă.

Și cam asta era singurul remediu împotriva dracilor. Semnul crucii, dar să nu te vadă când îl faci că altfel dracii contraatacă.

Asta este și motivul pentru care, de obicei, nu prea îmi folosesc mâinile pentru a-mi face semnul crucii, mai ales când sunt singur sau înconjurat de oameni în care nu am încredere. Experiențele mele din copilărie mă fac să fie extrem de precaut în astfel de situații. Spre exemplu, deseori, fiind pe stradă sau într-un mijloc de transport în comun, observ multă lume cum își face cruce cu mâna atunci când trece pe lângă vreo biserică. Să nu credeți că eu sunt necredincios. Îmi fac și eu cruce, dar cu limba în gură, să nu mă vadă nimeni, că cine știe, poate HARȘT!

Ați priceput. Arma mea secretă împotriva dracilor este SEMNUL CRUCII FĂCUT CU LIMBA ÎN GURĂ. Reamintesc: cu gura închisă, să nu te vadă vreun potențial drac.

Și pentru că niciodată nu știi peste cine dai în viața de zi cu zi, tot timpul bat cruci în gură, că de m-ar vedea oamenii, ar crede că sunt un habotnic în ale credinței. Înconjurat de lume sau singur, periodic mai bat o cruce cu limba, așa PREVENTIV, că nu se știe niciodată.

AAAA, mă vezi că nu zic nimic și mă uit ciudat la fața ta? DA, DA, am mai bătut o cruce că poate au dat dracii iama în tine!

joi, 24 decembrie 2015

RECENZIA MEA: Star Wars: Episode VII - The Force Awakens

A murit Han Solo în noul Star Wars - The Force Awakens. Numele lui Harrison Ford a fost cel care m-a convins sa mă uit la filmul asta.

În rest, iată RECENZIA mea:
 - avem o noua STEA A MORŢII, care este de data asta mult mai mare decat prima, însă culmea, distrusă ffffoarte uşor.
- avem şi un personaj ffffoarte rău, care este fiul lui Han Solo şi Leia. Pe ăsta, ca să demonstreze cât de rău este, l-au pus producătorii filmului să îl omoare pe taică-său, într-un moment lacrimogen de trei lei. O fi el un pic rău, dar e slab tare că îl muci face fetitza aia. Din prima, fără nicio încălzire.
- apare şi un roboţel beep-uitor, da' fără farmec.

Şi apropo,  vă zic un secret, ca sa nu mai pierdeti timpul în aşteptarea continuării: fetitza aia îi de fapt fiica lui Luke, jedaiul. O sa ajunga jedai imediat, fără ajutorul niciunui master Yogurt şi o sa îl facă franjuri pe văr-su, respectiv, fiul lui Han Solo.

În ceea ce îl priveşte pe Luke, o să îl pună la punct pe Împăratul cel rău, eventual după ce îşi pierde şi cealaltă mână, dar până la urmă ÎL ARDE BINI-DI-TĂT şi salvează Republica.

Ca totul sa fie cu HAPIEND, la fel cum Bubby a reînviat în Dallas, o să reînvie şi Han Solo, măcar aşa un pic, alături de ceilalţi masteri jedai morţi, că altfel pierd producătorii din publicul mai bătrânel.

sâmbătă, 17 mai 2014

Povestea lui CANCI

      Folosesc cuvântul CANCI de când mă ştiu. În multe dintre situaţiile informale şi neconvenţionale. A nu se înţelege că a fost spus printre primele mele cuvinte pe care le-am rostit când am început a vorbi. Mă amuz la gândul că aş fi putut spune „tata, mama, canci!”.
      Când am identificat subiectul acestei povestiri, respectiv cuvântul CANCI, mai întâi am verificat în DEX-ul care stă aruncat la loc de cinste undeva prin casă dacă există această expresie, curios fiind şi de sensul acesteia. Da, există. Iar sensul este acela pe care îl ştiu de mic copil: „nimic, zero, absolut deloc”
      Tot acelaşi DEX îmi spune despre CANCI că provine din limba ţigănească. Normal, că doar l-am auzit în copilăria mea fiind folosit de mulţi dintre prietenii mei de joacă. Care, drept vorbind, de multe ori se comportau ca nişte ţigani.
      Acum, că am făcut încadrarea în spaţiu a măreţului şi expresivului cuvânt CANCI, încerc să stabilesc şi coordonatele de folosire a acestuia. Dar, surpriză! Căutând cu înfrigurare prin cotloanele memoriei mele am constatat că nu reuşesc să îmi aduc aminte prea multe situaţii concrete în care am folosit CANCI-ul. Deşi conştientizez în mod foarte clar utilizarea lui frecventă în multiple şi variate cazuri. Deja mă îngrijorez: dacă am asimilat atât de bine un cuvânt ţigănesc, nu cumva… dar asta este altă istorie.
      Pentru că memoria îmi joacă feste, o să vă povestesc ultima împrejurare când am folosit, într-un mod eficient, cuvântul CANCI. Asta s-a întâmplat zilele trecute, de aici născându-se şi dorinţa de a scrie aceste rânduri.
      Cuvântul CANCI a fost elocvent într-o mică dispută avută cu soţia mea referitoare la diferenţa dintre 100 de lei şi 3000 lei. Aici sumele nu au relevanţă şi discuţiile noastre contradictorii nu aveau în principiu o logică clară. În fine, exista o anumită conjuctură care justifica această mică contradicţie.
      Soţia mea spunea: „Odată ce cheltuieşti banii rezultatul este acelaşi, indiferent de situaţie. Nu mai contează suma pe care ai avut-o, ci faptul că la final nu mai ai nimic în portofel”
      Depăşit fiind de logica acestei afirmaţii, deşi înţelegeam la ce se referea colega mea de apartament, am încercat în fel şi chip să îi demonstrez că diferenţa dintre 100 şi 3000 de lei este una majoră. Prin prisma modului meu de gândire mai pragmatic.
      Atunci a intervenit CANCI-ul care mi-a oferit oportunitatea de a îi oferi o explicaţie mulţumitoare soţiei mele. Şi amuzantă totodată. Iată şi argumentaţia prin care am câştigat mica noastră dispută, punîndu-i definitiv cruce:
      100 de lei = o cană + CANCI
      3000 de lei = un laptop + CANCI
      Acum că am ajuns la finalul povestirii, nu mai rămâne decât să aştept ziua de luni. Când trebuie să mă duc la bancă să plătesc ratele. Să vezi apoi comedie: CANCI cană, CANCI laptop.

joi, 1 mai 2014

LA MUNCĂ, NU LA ÎNTINS MÂNA!

            Multe mai vede omul pe pământ cât timp trăieşte. Asta dacă vrea să vadă şi dacă este interesat de acest lucru.
Interesant este însă câte vede omul în curtea celorlalţi, lăsând să se adune în propria ogradă grămezi întregi de gunoi. Pe care le ignoră cu o constantă nemernicie, crezând că “la el acasă” poate face orice. Ignoră însă şi mirosul pestilenţial pe care acest gunoi îl emană, creând un disconfort vecinilor, care binenţeles că atunci când încearcă să rezolve această problemă în mod amiabil, se transfomă imediat în nişte veritabili nesimţiţi, care  îşi bagă nasul unde nu le fierbe oala”.
Alţi oameni consideră că li se cuvine totul. Deşi stau cu mâinile în sân, nu se complică şi nu ridică nici măcar un pai. Dar atunci când apare ceva la orizont, ridică imediat pretenţii. Dacă este ceva bun, este o obligaţie pentru cel care a făcut totul posibil de a împărţi beneficiile. Dacă însă rezultatele sunt  cu un final mai nefericit, nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu-le miroase. Se potriveşte de minune cu zicala: „la plăcinte înainte, la război inapoi”.
Există şi oameni care cred că ei muncesc cel mai mult, că sunt exploataţi, deşi stau ancoraţi în anumite limite impuse de ei înşişi şi s-au obişnuit cu confortul şi rutina de zi cu zi. Doamne fereşte să le ceri să facă altceva, deşi cade în sarcina lor. Apare inerent întrebarea: „de ce trebuie să fac tot eu asta?”. Şi caută motive peste motive prin care să demonstreze cât de mult muncesc ei şi că nu este treaba lor să facă acel lucru. Îţi sugerează şi cine trebuie să o facă. De acolo, din scaunul comod care a prins deja forma fundului.
Fuga de responsabilitate este un alt subiect de discuție în tot monologul ăsta. Ne place când cineva își asumă anumite responsabilități, când își asumă riscuri, implicându-se în acțiuni care presupun efort și muncă, neștiind dacă rezultatul final va fi și unul pe măsură. Iar dacă totul iese bine, meritul este al echipei. Dacă iese nașpa, ghiciți în capul cui se sparg toate oalele. DA, ne place să culegem beneficiile, dar nu ne place să ne asumăm riscuri și responsabilități.
În urmă cu ani de zile cineva mi-a spus: „prinde-te de sacoşă şi pune mâna pe cartofi, că nu se umple singură”. Şi câtă dreptate a avut.
 Concluzia este următoarea: dacă pui osul la treabă, se văd şi rezultatele! Deci: LA MUNCĂ, NU LA ÎNTINS MÂNA!

miercuri, 12 martie 2014

Misogin sau misandră?

       E uşor să dai vina pe bărbaţi, nu-i asa? Dacă se întâmplă ceva rău, de vină este bărbatul! Sigur că da! 
     Vorbesc despre femeile care urăsc bărbaţii sau au părere proastă despre ei. Şi în această categorie intră şi cele căsătorite care, exceptându-i pe soţii lor, îi urăsc pe toţi ceilalţi bărbaţi. Şi câteodată ajung să îşi urască şi partenerii de viaţă.
    Aţi auzit cu siguranţă de cuvântul MISOGIN. Aşa sunt caracterizaţi bărbaţii care urăsc femeile. Care le desconsideră şi vorbesc urât despre ele. Şi, din păcate, există destui care se încadrează în această categorie. Totodată, această clasificare a regnului masculin se extinde (în mod eronat) şi asupra celor care spun diverse bancuri despre femei. Mai ales atunci când nu ştiu cum să le zică. Dragele mele, ei nu sunt MISOGINI, ci pur şi simplu NESIMŢIŢI
     Am căutat un termen care să definească misoginismul la femei şi am găsit. Sincer, până azi nu auzisem, dar dacă există – fără fum nu iese foc – înseamnă că ştie DEX-ul ceva.
      MISANDRIE - repulsie patologică față de bărbați.
      MISANDRĂ – femeie care suferă de misandrie.
      Trag şi eu o concluzie şi spun că femininul lui MISOGIN este MISANDRĂ.
      Acum să nu se înţeleagă greşit: am scris aceste rânduri pentru a răspunde unor postări de pe Facebook ce conţin păreri despre bărbaţi, în care femeile joacă rolul „victimei perfecte”. Nu mă refer la violenţă, ci la partea emoţională, în care doamnele sau domnişoarele cad în braţele unor „afemeiaţi” care îşi înşeală nevestele sau iubitele. OK. Asta există şi va exista cât va dăinui lumea, pentru ce să batem atâta tam-tam. Şi viceversa este valabilă. 
     Dar ce spunem despre o femeie şi un bărbat (ambii căsătoriţi cu terţe părţi) care au o relaţie „trupească”? Pe care dintre soţii înşelaţi îl considerăm victimă? Ţinem şi aici cont de sex – masculin şi feminin? Dilemă mare, nu-i aşa?
     Punctul meu de vedere: dacă nu suntem implicaţi în mod direct, să nu ne apucăm să judecăm întrucât nu tot ceea ce pare este şi adevărat. Iar dacă nu greşim, mdea, spunem că avem dreptate. Dar, dacă greşim, atunci am dat cu bâta în baltă. Indiferent de situaţie, ce avem de câştigat din toată treaba asta? 
      Cred că cei mai avizaţi care pot să îşi dea cu părerea sunt cei care se lovesc în mod concret de astfel de situaţii. Nu doar în calitate de spectatori. 
       Şi ca să termin tot monologul ăsta al meu într-o notă mai veselă: mai devreme am vorbit la telefon cu un prieten care îmi spunea că el şi cei doi băieţi ai lui se luptă cu o gripă „achiziţionată” de la o fetiţă, rudă apropiată. Păi, vedeţi fetelor cum începe totul de la vârste atât de fragede?
       Acum, din tot ce am povestit eu aici, fiecare să înteleagă ce vrea.
       Spor la „succesuri”!

duminică, 23 februarie 2014

Poliglot în imaginaţie

Se întâmplă câteodată să îţi doreşti ceva cu multă ardoare. Spre exemplu să fi martorul unui eveniment deosebit sau să cunoşti pe cineva important. Sau orice altceva ce ţi-ar place să experimentezi.
De multe ori, când crezi că vezi o astfel de oportunitate, imaginaţia fură startul şi o ia la fugă înaintea realităţii. Începe să creeze posibile scenarii care ai vrea să se producă. Bineînţeles că fără foc, nu iese fum şi toate au la bază ceva real ce declanşează creativitatea subiectului. Care, este victima propriilor plăsmuiri, cu multiple intrigi şi finaluri, majoritatea croite pe personalitatea omului sursă. Şi astfel până să ajungă la deznodământul din viaţa reală, personajul nostru experimentează multe trăiri, care de obicei nu au legătură cu lumea înconjurătoare şi cu ce se va întâmpla în mod concret.
Toate ca toate, este bine să ai imaginaţie, care a avut şi are un rol pozitiv în dezvoltarea omului şi a umanităţii. Dar trebuie să nu te laşi luat de val, iar în situaţii reale este necesar să îmbini creativitatea cu raţiunea şi logica. Dacă nu, finalul te poate pocni în creştetul capului mai rău ca un ciocan.
Nu îmi vine să cred ce filozof sunt. Mai ales că, pot să spun asta cu mâna pe inimă, sunt unul dintre cei care visează cu ochii deschişi. Şi nu am nevoie de mult timp pentru acest lucru: în doar câteva secunde mintea mea vizionează filme întregi, iar gândurile îmi zboară în colţuri îndepărtate ale lumii, punându-mă în cele mai inedite situaţii. Şi toate pornesc de la un impuls din viaţa reală care declanşează „scenarita”.
Eram copil şi aveam vreo 7-8 ani. Era primăvară, vreme frumoasă cu soare strălucitor. Mama mi-a dat voie să plec afară. Ies pe uşă şi fug fericit pe scări, ajungând imediat în faţa blocului. Dau o tură prin zonă, în căutarea unor parteneri de joacă. Nimic însă. Nu renunţ şi iau decizia să întorc acasă pentru a lua mingea. Vreau să merg în curtea şcolii, pe terenul de sport. Acolo sigur găsesc pe cineva, gândeam eu.
Urc scările, deschid uşa şi intru în apartament. Aud râsete şi veselie. Ştiam că nu aveam musafiri. Ce s-o fi întâmplat? Deodată, uşa de la dormitor se deschide şi iese mama „fugărită” de tata. Ambii plini de o veselie care îmi era străină mie. Calm, calm … aveau hainele pe ei. Mă văd amândoi şi redevin serioşi:
Ce ai uitat? Sau s-a întâmplat ceva? mă întreabă mama.
Mie îmi trecuse de luat mingea. Veselia lor mi se părea ciudată şi nu la locul ei. Bâgui ceva fără sens şi o zbughesc afară. În urma mea aud cum yala de la uşă se închide.
Prima mea criză existenţială a durat vreo oră, timp în care m-am plimbat îngândurat. Ipostaza neobişnuită în care îi surprinsesem pe ai mei îmi trezise suspiciuni. Îi mai văzusem veseli şi fericiţi, însă acum ceva-ceva era schimbat. Eram copil mic, abia trecusem de „cei 7 ani de acasă”, dar nu mai credeam în poveştile cu albinuţa şi barza. În fine, nu prea înţelegeam eu procedeul, însă vizualizam un final care mi se părea de groază: o să apară un alt copil în familia noastră. Cu nasul în pământ, îngrijorat de faptul că familia se poate mări şi neînţelegând de ce este necesar acest lucru, am fost oprit de bunicul meu care era ieşit în faţa porţi:
De ce eşti supărat, Mădăline?
Nu sunt supărat, tataie, îi răspund.
Hai că te văd că eşti trist. Te-a certat sau bătut maică-ta?
Nu, tataie. Nu s-a întâmplat nimic. Mă gândesc şi eu la ceva…și plec mai departe, lăsându-mi bunicul nedumerit.
A trecut și asta. Dar emoțiile trăite atunci le resimt și acum printre cele mai puternice. Nu am spus nimănui lucrul acesta, nici măcar fratelui meu. Abia după aproape 30 de ani, i-am povestit mamei. Căreia nu îi venea să creadă ce aude.
Creştem puţin vârsta şi ajungem undeva prin adolescenţă, pe la începutul anilor 1990. Tata juca săptămânal la Loto şi Pronosport. Cu toţii (mai ales partea masculină a familiei – tata, eu şi fratele) visam la câştigarea premiului cel mare. Nu ne deranja nici unul mai mititel, însă majoritatea planurilor noastre erau în strânsă legătură cu potul cel mare. Săptămânal, pe măsură ce se apropia ziua extragerii sau a rezultatelor sportive, mă gândeam la grămada de bani care ar putea intra în casa noastră şi ce aş putea face cu ea. Ştiam totul de la A la Z: să îmi cumpăr blugi, geacă, tricouri şi cămăşi. Radiocasetofon şi video, neapărat. Maşină, că de … se apropia vârsta la care puteam să am permis. Nu conta dacă o şi conduceam: să fie acolo în faţa blocului. Pe lângă lucrurile astea, lista era completată de o mulţime de nimicuri pe care nu mi le puteam permite la vremea aceea. Şi care erau foarte importante pentru un adolescent. Câştigul s-a lăsat aşteptat. De fapt, nu a venit de loc. Însă micile mele năzuinţe au început să se îndeplinească atunci când fratele meu a terminat liceul şi a devenit tehnician dentar, având un venit bunicel. În casa noastră a apărut un RadioCD, boxe, staţie. Nu mai spun de hainele pe care le cumpăram împreună cu fratele meu, din banii lui. Începutul clasei a IX-a m-a găsit cu un nou look. Că de, până la urmă şi haina îl face pe om. Era bine să fiu mezinul familiei! Acum înţelegeţi şi voi de ce eram îngrijorat mai devreme de creşterea numărului membrilor în familia mea. Pierdeam statului de FRATE MAI MIC.
Mai facem un ultim salt peste ani şi ajungem prin anii 2002. Eram propriul meu stăpân, salariat şi departe de casă.  Mă aflam la un curs de intruire la Durău, alături de colegi şi colege din toate judeţele Moldovei. Eu reprezentam judeţul Iaşi. Seara, după cină, ne mai lungeam în restaurantul hotelului la o discuţie, stând în faţa unui pahar de vin. Vă întrebaţi ce are asta cu realitatea, dar şi cu imaginaţia? Foarte multe! Odată cu acel seminar, legăturile dintre noi au început să devină din ce în ce mai strânse, transformându-ne în celebra Legiune Moldavă. De care o să vă povestesc cu altă ocazie.
Ultima seară la Durău. La hotel se cazase în cursul zilei un grup de francezi. De toate vârstele. Seara, după ce au terminat excursia, s-au retras la restaurant. Mâncare şi dans. Şi noi vroiam să ne distrăm, mai ales că a doua zi ne despărţeam.
Pe ringul de dans se făcuse aglomeraţie. Ne amestecasem cu toţii, demonstrând cât de trainică poate fi prietenia româno-franceză, atunci când de vorba de distracţie. Chiar dacă lumea nu prea se înţelegea din vorbe, limbajul corpurilor mişcate pe ritmul muzicii făcea ca totul să fie într-o armonie perfectă. Se termină o melodie mai săltăreaţă şi începe un blues. O tinerică din grupul franţujilor se îndreaptă spre mine. Nu îmi spune nimic şi întinde braţele într-un mod sugestiv. Am înţeles, vrei să dansăm. Începem să ne mişcăm pe ritmul lent al muzicii. Niciunul nu spune nimic. Păi eu român, ea franţuzoaică. Lăsăm melodia să vorbească. Imaginaţia mea începe să lucreze: intru în vorbă cu ea, stabilesc legături cu francezii şi iată-mă stabilit în Franţa. Simplu, nu? Scurt şi la obiect! Pa, România! OK. Era doar „scenarită”. Ia să punem în practică prima fază: stabilirea contactului verbal. La finalul melodiei, îi arăt partenerei disponibilitatea şi dorinţa mea de a deschide un canal de comunicare cu ea, şoptindu-i încetişor la ureche:
English or French?
Pe cât de rapid a venit răspunsul, pe atât de năucitor a fost:
Română!
De unde? întreb eu iar.
Din Iaşi, răspunde ea.
M-am realizat! M-am procopsit cu o româncă. Şi din Iaşi. Planurile mele cu Franţa sunt năruite. Partenera mea de dans însoţea de fapt grupul de francezi, fiind o colaboratoare din Iaşi. Şi n-a zis nimic, muta! A venit spre mine cu mâinile întinse de parcă pe ele scria: sunt la fel ca tine. Din Iaşi! Am irosit bunătate de gânduri….
E uimitor cât de bine ne înţelegem. Acum când vorbim aceeaşi limbă. Cea maternă. Pauză pe ringul de dans. Se retrage fiecare la masa lui. Le povestesc colegilor mica mea „păţanie” şi deja se nasc glume pe această temă. Seara continuă în aceeaşi tentă distractivă. Mai am parte de câteva episoade dansante cu visul meu francez. De data asta îmi ţin imaginaţia în frâu.
Colegii mei mă întreabă a doua zi dimineaţa, la micul dejun:
English or French?
Eu văd însă o gloată de zombii (ca în filmele de groază) care se apropie de mine cu braţele întinse, şoptind încetişor şi sugestiv:
Parlez vous Francais, monsieur?

La naiba! Sunt un poliglot în imaginaţie!

sâmbătă, 22 februarie 2014

Despre ticuri verbale şi persoane enervante

Am început să conştientizez aceste ticuri verbale undeva pe la vârsta de 18 ani, odată cu începutul studiilor la Academia de Poliţie.
Cert este că dacă nu îţi atrage cineva atenţia cu privire la o expresie pe care o foloseşti prea des şi când nu se impune, singur nu îţi dai seama. O altă modalitate este să îl auzi  pe cel din faţa ta repetând ceva în mod obsesiv şi să realizezi că şi tu îi poţi stresa pe alţii în acest mod.
Unul dintre ticurile mele verbale este ca în discuţiile cu prietenii să repet la două, trei propoziţii întrebarea: Întelegi? Înţelegi? Indiferent dacă explic ceva sau adresez o întrebare, invariabil apare şi: Întelegi? Înţelegi?
Pe la începuturile anilor 2000 aveam un coleg de birou, colonel, care rostea din minut în minut: aşa, aşa. Ajunsesem să cred că face lucrul acesta în mod intenţionat, pentru a trage aer în piept.  Aşa-ul auzit de sute de ori pe zi în acea perioadă mi-a mâncat zilele şi ajunsesem să capăt o intoleranţă la acest cuvânt. Evitam ca în vorbele mele să îl folosesc, de teamă si nu mă molipsesc şi eu.
Putem face o întreagă apologie despre aceste ticuri verbale, însă vă voi plictisi repede. Cu siguranţă aveţi şi voi parte de cel puţin un astfel de defect. Ori vă aparţine ori vă întâlniţi cu cineva care îl deţine.
Partea cea mai interesantă, care la început este amuzantă, dar ulterior devine enervantă pentru cei din jur, este însă ticul verbal conştient, voit. Iar el trebuie legat în mod direct şi cu persoana care face acest lucru.
Câteodată foloseşti un cuvânt sau o expresie pentru a exprima o situaţie, o anumită stare personală care te-a marcat. Acest laitmotiv al existenţei tale efemere ilustrează atât de bine ceea ce ai trăit, încât tu şi prietenii tăi, entuziasmaţi, îl folosiţi din ce în ce mai des. Oriunde şi oricând. Şi cu orice ocazie. Şi să nu credeţi că discutăm aici de cine ştie ce vorbe geniale.
O perioadă bună am folosit în gaşca noastră de la Academia de Poliţie expresia: atât, atât!
Conform dictionarului explicativ al limbii române, cuvântul atât poate fi folosit cu numeroase sensuri. Credeţi-mă, la noi niciunul dintre acestea nu se regăsea. Utilizam cuvântul atât aproape pentru fiecare situaţie - terminam înviorarea: atâââttt!!!; plecam în învoire: atâââttt!!!;  chiuleam de la ore: atâââttt!!!; respiram: atâââttt!!!  
        Cum a intrat în viaţa noastră cotidiană şi a fost uzat la maxim, aşa de repede şi pe nesimţite a ieşit din vocabularul nostru.  Atâââttt!!!  a fost înlocuit de băjeţii de băjeţi! Expresie care făcea referire la noi şi pe care o foloseam pentru a ne alinta sau pentru a arăta cât de băjeţi de băjeţi suntem!
      Cred prin fazele astea de mai sus trece orice tânăr care încă mai cochetează cu adolescenţa. Îşi au farmecul lor de care îţi vei aminti permanent cu plăcere.
           Să trecem la categoria grea: ticuri verbale făcute intenţionat de persoane enervante! Care au un scop bine definit.
           Vrei să nu te uite lumeaVrei să transformi o discuţie monotonă într-una plină de viaţă, chiar dacă deviezi de la subiectul principal? Nu ai nimic de spus, dar trebuie să te bagi în seamă?
           SIGUR CĂ DA!!! Iată cum trebuie să procedezi:
         Să spunem că te afli la un curs în care formatorul se chinuie să explice participanţilor anumite concepte. Vrea să îşi atingă scopul şi pentru asta foloseşte tehnici care să capteze atenţia. După vreo două ore, în care era să aţipeşti de câteva ori, trage concluziile şi face recapitularea. Vrea să treacă la un alt nivel. Şi alt subiect.
  - Aveţi ceva neclarităţi? Putem trece mai departe?
/    - Doamnă, ne mai puteţi explica ce este cu empatia? Nu am înţeles termenul… întreabă unul dintre cursanţi, faţa lui exprimând o nedumerire nevinovată care cere explicaţii suplimentare. Nu a înţeles şi pace.
            Pentru a veni în întâmpinarea solicitării, expertul face clarificările necesare. Doreşte ca toţi cei din faţa lui să fie pe deplin lămuriţi. În acest fel are conştiinţa împăcată că şi-a făcut treaba cum trebuie. Ce vrei, îşi spune în mintea lui, sunt unii mai greu de cap. Şi mai sunt şi poliţişti. Auzi, ce înseamnă empatia. După vreo 10 minute de explicaţii, formatorul solicită un nou feedback. Indubitabil apare şi acesta:
   -Şi totuşi eu nu am înţeles ce înseamnă empatia!!! …aceeaşi faţă nevinovată, care însă de data asta cere palme. Multe.
            Ceilalţi din jur empatizează cu eternul nelămurit.
            Formatorul, în mintea lui, se revoltă: Proşti, proşti, dar mulţi! Şi pe deasupra şi nesimţiti!!!

SIGUR CĂ DA!!!   a devenit laitmotivul ultimilor ani.  Această expresie îşi trage originile din istorica provincie a Vasluiului, însă nu pot furniza mai multe date despre modul concret în care a apărut. Folosirea lui se extinde pe zi ce trece de la judeţ la judeţ, iar diseminarea este asigurată de eternul meu coleg nelămurit. Din Vaslui, bineînţeles.
În toate comunicările purtate, prin orice mijloace, apare verbalizată expresia SIGUR CĂ DA!!! La începutul şi finalul discuţiilor, inclusiv cele telefonice, a conversaţiilor prin poşta electronică şi în orice moment în care judeţul Vaslui trebuie să îşi justifice existenţa.
Pentru a ilustra ambele părţi atât cea enervantă, cât şi cea frumoasă a lucrurilor (depinde în ce tabără te situezi), să ne imaginăm următorul dialog pe parcursul unui seminar (inspirat din fapte reale):
Acum, este timpul unui feedback din partea voastră. Aveţi întrebări şi sugestii?
- Cofibric!
- Poftim?
- E timpul de pauză de cafea.
- Mai târziu. În 10 minute.
- Doamnă formator, eu am o întrebare. Pot să v-o pun? 
- Bineînţeles.
- Ce înseamnă advocacy? Şi care este legătura acestui termen cu empatia? Şi apropo: ce este empatia?
- Poftim?
- SIGUR CA DA!!!

Închei aici povestirea întrucât trebuie să mă documentez. O să mă sune telefonul curând şi va trebui să explic „poporului” din Vaslui ce înseamnă laitmotiv şi feedback.  SIGUR CA DA!!!