Ptiu, drace!!!

     Pe la începutul lunii aprilie 2007 mă aflam în concediu în localitatea mea natală, Ovidiu, în județul Constanța. Făceam cu toții pregătiri pentru botezul Mirunei. Cine este Miruna? Primul copil al fratelui meu. Adică nepoata mea. 

    Fratele meu, Laur încă muncea în Italia și trebuia să sosească curând. Până atunci însă, fiecare dintre noi avea câte ceva de făcut. Nu era nimic ieșit din comun, dar totul trebuia să iasă bine. 

    La botez, ca la orice astfel de eveniment, trebuiau neapărat și prăjituri. Într-una dintre dimineți, la indicațiile mamei, eu și Valentina (cumnata mea) ne deplasăm pe o stradă din Ovidiu, unde funcționa un laborator de cofetărie. 

      Zis și făcut. Ne urcăm amândoi în mașină și ajungem la adresa susmenționată, unde nimic nu „trăda” faptul că acolo s-ar face prăjituri. Nu se vedea nicio firmă, totul arătând ca o casă obișnuită. Eu și Valentina ne uitam unul la celălalt. Ne-o fi trimis mama la o adresă greșită? Nu se poate. Luăm decizia să cercetăm mai îndeaproape și intrăm în curtea casei.

    Cum intrai în curte,  imediat în partea stângă începea un corp de clădire.  Mult de spus corp de clădire… era o latură a casei fără etaj care se vedea în față. La circa un metru de poartă, era o ușă prin care se făcea accesul în corpul de clădire susmenționat. Aici trebuie să fie, ne spunem. Și cum în curte nu se vedea nimeni, intrăm pe ușă. Ajungem într-o mică încăpere, ce părea a fi un birou, care avea legătură cu o cameră mai mare și unde se vedeau tot felul de ustensile de bucătărie, tăvi pline cu prăjituri și diverse aluaturi. Am ajuns bine. Dar nu se vedea nimeni nicăieri …

– Alooo, aloooo… e cineva aici? … strig eu în speranța că poate, auzindu-ne, va ieși cineva de pe undeva. Repet strigătul de mai multe ori. Nu avem succes. Ieșim în curte. Trebuie să fie cineva prin zonă.

     În curte, studiem mai atent zona. Vedem înșirate de-a lungul peretelui mai multe ligheane care sunt acoperite cu bucăți de pânză. Ne uităm atent la ele. Poate chiar prea atent. Eu și cu Valentina ne vorbim din priviri: aici depozitează ăștia prăjiturile? În tot acest răstimp înaintăm încet spre interiorul curții (care nu era prea mare și era betonată în totalitate). Mai strig o dată deja celebrul Alooo, aloooo… e cineva aici?.

     La un moment dat se deschide o ușă din fața noastră, prin care iese o femeie de circa 50 de ani. Ne privește cu o față uimită și roșie. Nu ne spune nimic, însă începe să își facă cruce peste cruce turuind în același timp: Ptiu, drace. Ptiu, drace! 

     Ne uităm amândoi la ea. Femeia continuă cu zecile de cruci făcute și cu același refren: Ptiu, drace. Ptiu, drace! Ne dăm seama că suntem responsabili pentru starea de surescitare produsă acesteia. Încercăm să înțelegem de ce.

     Scena asta ține cam un minut, timp în care eu și Valentina nu reușisem să scoatem o vorbă și să spunem care era scopul prezenței noastre acolo. Încep să îmi pierd răbdarea, scos puțin din pepeni de multprearostitul Ptiu, drace! Mă uit la Valentina. Nicio schimbare la ea. Nu avea față de demon (sau cel puțin nu arăta). Mă controlez instinctiv pe cap să văd dacă mi-au crescut cumva mie coarne de drac. Nici pomeneală. 

     Ia să o scot din transă. Cu o voce parcă venită din iad, adică rostită tare și apăsat, îi spun:

- Ce tot bați atâtea cruci? Și cum adică Ptiu, Drace? Avem cumva față de draci?

    Luată prin surprindere, femeia încetinește din ritmul crucilor, dar și al turuitului, însă nu se oprește.

- Oprește-te, ți-am spus. Tu chiar vrei să scoți dracii din mine! Nu mai turui ca o moară stricată. Am venit să comandăm niște prăjituri.

    Intervine și Valentina și reușim să mai destindem atmosfera. Intrăm în birou și îi spunem ce vrem. Dăm comanda de prăjituri și plătim avansul. Femeia merge parcă e teleghidată. Se uită la noi, de fapt se uită prin noi. Oare de ce este așa speriată? Încerc să o mai liniștesc spunându-i că sunt fiul doamnei Țăranu cu care se cunoștea destul de bine. Îi țin apoi și o mică morală despre cum trebuie să îți primești clienții. Stabilim ca peste trei zile să venim să luăm prăjiturile. 

     În sfârșit plecăm. Valentina îmi șoptește încetișor la ureche: Ce ai luat-o așa de tare… ca la poliție? Ieșind pe poartă mă uit la femeia care își făcea pe ascuns o ultimă cruce. A scăpat și de data asta. De ce? Păi eu și Valentina eram îmbrăcați destul de sobru, iar modul în care cercetam la început prin laborator și mai apoi prin curte, în încercarea de a da peste cineva, cred că a fost observat de femeie prin geamul casei. Și ce și-a spus:

Ptiu!!!! Au venit dracii de la Direcția de Sănătate Publică în control!

Cum am aruncat pisica pe plita încinsă ….

    De mic copil mi-au plăcut animalele. Și pisicile în mod special. De câte ori coboram din bloc și mergeam la bunica mea, care stătea la casă, mă jucam cu pisicile ei. Vorbesc la plural, pentru că de-a lungul timpului au fost mai multe astfel de animale domestice în curtea „lui mamaia”. 

    Spuneam că mă jucam cu pisicile mult. Din păcate ele nu aveau întotdeauna o părere bună despre joaca mea cu ele și despre atenția insistentă pe care le-o acordam. Erau foarte bucuroase când le dădeam de mâncare, când le scărpinam între urechi, când mișcam o crenguță sau o bucată de cârpă în jurul lor, făcându-le să se învârtă în jurul cozii până cădeau pe burtă amețite. Însă nu le plăcea (iar eu nu înțelegeam de ce ) când le trăgeam de coadă, când le prindeam de câte un picior, blocându-le deplasarea, când le țineam strâns în brațe minute bune, acoperindu-le pentru câteva zeci de secunde botul pentru a nu putea respira. Și să nu credeți că nu protestau: pe lângă mârâielile nervoase pe care le primeam și care nu mă speriau, am și amintiri dureroase de la multiplele mușcături sau zgârieturi primite. Dar asta nu mă oprea să mă joc în continuare cu ingratele alea de pisici care nu apreciau efortul pe care îl făceam eu pentru ele. 

     O dată însă chiar că am întrecut măsura. Era prin ianuarie-februarie 1990, aveam 13 ani. De fapt mergeam pe 14. Mamaia primea iarna pisica în casă, mai ales când eram eu acolo. Într-o zi mă duc și îi fac obișnuita vizită. În fața ușii văd și pisica în cauză, care avea cam un an de viață. Era crescută de mine încă de când era foarte micuță și în ciuda tachinărilor mele permanente, mereu mă întâmpina veselă. Iau pisica de ceafă și intru cu ea în casa bunicii. Mâța nu zice nimic. În dormitor soba duduie, plină cu lemne, încălzind camera. Fără să stau pe gânduri și fără să mă îmi dau seama de ce fac, arunc pisica pe plită, care aterizează liniștită pe cele patru labe pe suprafața de fontă. Liniștea nu durează decât circa jumătate de secundă. Plita era încinsă. Se aude un mieunat îngrozitor și văd mâța cum se arcuiește în aer, în încercarea ei de a scăpa. Din fericire saltul îi reușește din prima și se adăpostește sub masă. Mamaia mă ceartă, întrebându-mă ce a fost în capul meu. Nu zic nimic. Îmi pare rău. Cercetăm amândoi lăbuțele pisicii. Din fericire rănile sunt doar superficiale și asta în principal datorită reacției imediate a animalului și a norocului că nu a aterizat și a doua oară pe plita încinsă. Dăm cu alifie lăbuțele pisicii, mai precis pernuțele care suferiseră arsuri. Mă gândeam ce prostie mare am făcut: cum o să mai meargă biata pisică?

     După episodul asta pisica și-a petrecut următoarele zile în casă. Și-a revenit rapid, iar eu am dat uitării partea negativă a evenimentului, considerând că această experiență prin care a trecut mâța va contribui în mod decisiv la formarea unui animal adult care va știi să facă alegeri înțelepte și să evite lucruri care îi pot face rău. Și cum să reacționeze atunci când este pusă în fața unui fapt împlinit pentru a minimiza consecințele negative.

Spre exemplu, eram ferm convins că nu se va mai urca niciodată pe o plită încinsă. Dacă nu mai era aruncată încă o dată.

Călugărul, partenerele instituționale și berbecuțul

     Vasluiul anului 2011. Septembrie. Mă aflu la un mic schimb de experiență cu mai mulți colegi și colege din județe ale Moldovei. Sunt alături de noi și câțiva reprezentanți ai societății civile, respectiv organizații neguvernamentale cu care colaboram pe domeniul nostru de activitate.

       Vineri după-amiază se încheie activitățile profesionale și cu toții ne hotărâm să prelungim încă o zi șederea în Vaslui pentru ca sâmbătă să facem și câteva vizite turistice în zonă. Da. Ați auzit bine. Turism în Vaslui. Prin amabilitatea colegului nostru de baștină, Nelu.

       Sâmbătă dimineața ne suim în mașini și plecăm în circuitul turistic pe care cu amabilitate și profesionalism, colegul nostru vasluian l-a pregătit. Primul punct pe lista noastră era o mănăstire. 

      Vremea era frumoasă. Soare și cald afară. După circa o oră de mers mașinile se opresc în fața unei mânăstiri. Intrăm, ne facem cruce și începe vizita. Grădina interioară este bine îngrijită. Iarba verde era uniform tăiată și vedeai flori pretutindeni. Din metru în metru câte un călugăr ne poftea la masă. Îi mulțumeam, răspunzându-i că nu ne e foame. De fapt ne gândeam la surpriza pe care Nelu ne-a promis-o pentru masa de prânz. 

       În curtea mânăstirii era și este și acum o veche bisericuță. Întrăm cu toții în ea. Ne facem iar cruce, spunem câteva rugăciuni. Ne așezăm apoi pe scaunele de lemn rânduite frumos de-a lungul zidului și privim pictura de pe pereți. Discutăm între noi cu un glas scăzut, însă pe un ton vesel.

     La un moment dat, dintr-o încăpere a bisericii, apare un călugăr. Îmbrăcat în sutana neagră pe care se vedeau urme de făină, își freca mâine una de cealaltă pentru a-și da jos aluatul de pe ele. Se îndreaptă spre noi zâmbind. Are vreo 30 de ani, față bucălată și amabilă. Ne uităm la el curioși, fără să renunțăm la veselia de bun simț pe care o manifestam vizibil.

       Fără să spună nimic, călugărul se îndreaptă spre primul dintre noi, așezat pe scaunele din rând. Îi pune mâna pe frunte, îl privește și zice:

- Te-ai cam lungit azi noapte. Ai băut cam mult. Trebuie să te odihnești…

       Ne bușește râsul. Prima victimă aleasă era și cel mai tânăr dintre noi. 

- Părinte, îi spunem, n-ai ales bine. Băiatul asta bea multă apă, dar nu pune gura pe alcool sau cafea. E palid că a venit abia azi dimineață de la Iași cu trenul. Vino mai spre noi…

    Călugărul nu ne bagă în seamă. Își continuă inspecția liniștit. Se adresează în special bărbaților. Femeilor nu le dă prea mare atenție. Pentru fiecare are câte un sfat. Care nu prea se lovește cu realitatea. Nu contează, ne simțim bine. Ne place modul cum vorbește și grija părintească care i se simte în glas. Ajunge în dreptului colegului nostru din Vaslui, care îi ia vorba din gură, întrebându-l ceva care nu are legătură cu situația de față. Călugărul se uită la construcția masivă și fața serioasă a lui Nelu, nu mai zice nimic și trece mai departe. 

       Este rândul meu. Pe scaunele din dreapta și stânga mea erau așezate două fete. O colegă de serviciu și o reprezentantă a unei organizații neguvernamentale. Călugărul se proptește în fața mea și mă întreabă pe același ton blajin, arătând spre cele două fete:

- Care dintre ele este soția ta?

- Niciuna, în răspund eu serios.

- Și atunci ele ce sunt? continuă el să mă întrebe…

-Ele? Sunt partenere! 

       La răspunsul meu, fața călugărului se schimbă… nu știe ce să creadă.

- Dar soția ta unde este?

- A rămas la limita cu județul Iași. Mă așteaptă acolo, îi răspund eu, distrat de reacția pe care au produs-o replicile mele.

     Călugărul rămâne descumpănit.Cu siguranță a interpretat în mod eronat sensul cuvântului "partenere". Se gândește la cu totul altceva. Această stare este susținută și de figurile celor două fete care încearcă să rămână serioase. Își stăpânesc însă cu greu zâmbetele.

    Călugărul, pe un ton mult mai serios, începe să îmi țină un discurs despre legile lui Dumnezeu, despre curățenia trupească, dar și spirituală a omului. După circa 30 de secunde, bănuind unde bate, îl întrerup, zicându-i:

- Părinte, m-ai înțeles greșit. Cele două fete sunt partenere INSTITUȚIONALE, nu de genul de care crezi dumneata. 

      L-am băgat total în ceață. Încă nu înțelege tot pe deplin, dar parcă și-a dat seama că în calculele lui ceva era eronat. Pentru a-i scurta chinul, îi mulțumim și ieșim din biserică. Pe drumul spre poarta de ieșire din curtea mânăstirii mai suntem poftiți de câteva ori să luăm masa. Privim spre Nelu care ne transmite din ochi să ne continuăm drumul. Ne gândeam și noi că insistența cu servitul mesei face parte din planul lui. Ajungem la mașini și continuăm traseul. Dezvoltăm subiectul cu PARTENERELE INSTITUȚIONALE și retrăim scena la cald.

      Ajungem și la destinația finală a circuitului turistic, care reprezenta și surpriza culinară mult așteptată. Într-o mică poieniță dintr-un crâng, de fapt un loc special amenajat, ne aștepta un ceaun în care „Vasile” mesteca bucăți dintr-un berbecuț cu un ditamai linguroiul de lemn.

       Chiar dacă mulți dintre noi nu mâncaseră carne de oaie prea mult, de data asta nimeni nu a refuzat. Carnea era bine preparată, foarte gustoasă și am mâncat toți cu plăcere. Din păcate nu am putut să ne lungim prea mult în această locație finală. Una dintre partenerele instituționale trebuia să ajungă în Iași în aceeași după-amiază. Așa că ne-am ridicat de la masă și „pe cai, că se filmează”.

      Ne-a rămas însă gândul și acum la berbecuțul „chinuit” în ceaun, la nedumerirea bietului călugăr în fața expresiei „partenere instituționale”. Și nu în ultimul rând, ca să fiu un pic răutăcios, mă bucur că am contribuit și noi la dezvoltarea turismului în județul Vaslui. 

Vă salutăm și mulțumim, domn Nelu. Se știe el cine și de ce…

Cumnata, hoții și culturistul

       Vara lui 2002. La mare. Cu fratele meu și Valentina, cumnata mea. Am ajuns dimineața pe plajă și ne întindem pe cearșaf. Mai ales eu, care veneam după o noapte lungă și nu prea dormisem. După vreo oră de moțăit, la un moment dat cumnata mea mă face atent. Îmi arată un tânăr atletic care înainta pe plajă ducând în spate un mic rucsac. 

- Uite Mădă ce exemplar masculin se apropie, face Valentina.

       Dau din umeri scurt, neavând chef să pornesc o discuție pe tema asta. Mă uit după frate-miu, dar nu îl văd…

- Unde îți este propriul tău exemplar? o întreb, uitându-mă după Laur. Nu primesc nici un răspuns.

       Soarele devenise arzător și atmosfera încinsă. De căldură, nu de altceva. Cel puțin în ceea ce mă privește. Mă ridic și mă îndrept spre terasa cea mai apropiată, care era la circa 15 metri de noi. Mă așez la o masă și comand o halbă de bere. Din obișnuință iau în „consemn” cearceaful nostru. Cu tot cu Valentina. Laur nu se vede încă. 

      În timp ce sorbeam cu nesaț berea rece observ că tânărul pe care mi-l arătare Valentina și-a așezat „tabăra” la vreo 3 metri de noi. Privesc mai cu atenție și nu pot să nu remarc statura impresionantă, mușchii foarte bine definiți, pielea strălucitoare și bronzată. Adonis și Hercule se regăseau în noul nostru vecin de „plajă”. Se vedea de la o poștă că este culturist și că scopul său nu era doar să se bronzeze. Îl trădau mișcările, precum și ocheadele pe care le arunca unei domnișoare singure aflate în apropiere.

     Termin rapid halba de bere și cer încă una. Se face aproape un sfert de oră de când vecinul nostru se unge cu ulei pe corp. Mișcări încete, parcă studiate dinainte. Nu lasă nicio bucățică de mușchi neacoperită. În lumina soarelui parcă este o statuie din Grecia antică. 

     Până ajung eu pe cearceaf, culturistul nostru găsise un motiv pentru a intra în vorbă cu domnișoara despre care vă spusesem mai devreme. Își lăsase prosopul, rucsacul, adidașii și se retrăsese lângă noua lui cucerire. După fețele celor doi discuția părea a fi captivantă. Ea acceptă invitația lui și ambii pleacă spre apă. Să facă baie.

    Sunt obosit. Mă așez pe cearceaf și adorm. La un moment dat sunt trezit din somn de Valentina care îmi spune cu glas scăzut, dar pe un ton alert:

-Mădă, Mădă, aia doi îl lasă Tarzan pe culturist, arătându-mi doi tinerei care se depărtau agale de noi.

- Ce vrei să spui? fac eu încă buimac de somn.

    Mă uit însă mai atent în direcția indicată și îi văd pe cei doi. Unul duce în spate rucsacul, altul adidașii. Le recunosc ca fiind ale vecinului nostru. Mă uit spre mare. Proprietarul bunurilor furate nu are nicio treabă. E în continuare în apă. 

     Mă ridic încetișor. Iau decizia să mă duc să recuperez bunurile. Mă duc în fugă spre cei doi pungași. Sunt cam la 20 de ani fiecare. Mă postez în fața lor întrebându-i:

- Rucsacul și adidașii sunt ai voștri?

- Nu, îmi răspund ei. Se uită la mine și le lasă jos. Nu schițează gesturi care să trădeze ceva amenințător. 

    Sincer, am rămas blocat. M-a dezarmat comportamentul lor. Nici usturoi nu mâncaseră, nici gura nu le mirosea. Mă așteptam măcar la o discuție mai aprinsă și eram pregătit să contracarez dacă situația degenera. Dar, sunt în vacanță și pe deasupra și obosit. 

- Valea, le zic. A doua oară nu mai scăpați așa ieftin.

      Pleacă mai departe. Fără să se grăbească.

   Mă întorc cu rucsacul și adidașii. Îi pun lângă prosopul culturistului care flirtează în continuare în apă. Cu aceeași domnișoară. Ceilalți din zonă văzuseră ce s-a întâmplat. Nimeni nu schițase însă nici un gest.

    Îmi continui somnul. Cineva mă atinge pe umăr. Devin deja iritat că nu sunt lăsat în pace. Ridic ochii și îl văd în fața mea pe culturist care revenise din apă. Probabil că cineva îi spusese ce s-a întâmplat:

- Mulțumesc pentru ce ai făcut. În rucsac aveam pe lângă haine și portofelul cu bani. Pot să te cinstesc cu o bere? îmi spuse el.

     Cu ochii împăienjeniți de somn și cu o dorință acerbă de a-mi continua odihna, îi răspund:

- Data viitoare să fii mai atent. Cât despre cinste, trebuie să o scoți la terasă pe domnișoara de lângă mine, arătând spre Valentina. Datorită ei nu ai plecat ca Tarzan de pe plajă…

     Fericit că am cadorisit-o pe cumnata mea cu prezența plăcută, măcar vizual, a culturistului pun capul jos, în încercarea de a-mi continua somnul.

Ghinion însă, atât pentru mine, cât și pentru Valentina. Apare Laur și Tarzan rămâne fără obiectul cinstei. Iar eu fără somn.

Decăderea, înălțarea și iar decăderea lui Moș Gerilă…

       Vă mai amintiți de Moș Gerilă? Întrebarea nu este una retorică și se adresează cititorilor care au prins ceva Crăciunuri și înainte de 1989 (nu la vârsta de pamperși când altele erau prioritățile și preocupările).

       De Moș Gerilă nu are rost să vă spun prea multe… venea din Mama Rusie ca substitut al celorlalți doi moși (Moș Crăciun și Moș Nicolae) în tentativa comuniștilor de a înlătura rolul religiei din tradiții și de a laiciza forțat cultura acestor țărilor din sfera lor de influență. (vezi Wikipedia)

      Și acum povestea propriu-zisă: îmi aduc aminte perfect de bradul verde, artificial, pe care tata îl monta în casă înainte de Crăciun. Dacă eu și fratele meu am tânjit după brad natural? NICIODATĂ. Bradul nostru din plastic, de aproape 2 metri înălțime, bogat în ramuri și simetric, ne plăcea foarte mult. Împreună cu mama, eu și Laur stăteam câteva ore pentru a-l găti: beteaua aurie și argintie, beculețele luminoase, globurile din sticlă, împodobite fel de fel și de toate culorile (în special roșu și albastru), bomboanele pe care le prindeam de ramuri. 

     Perioada aceea (vorbesc în special de anii 1981-1987) când încă mai credeam sincer în Moș Gerilă, era deosebită nu doar datorită așteptării cadourilor, dar și altor lucruri mărunte cu care copii din ziua de azi nu s-au confruntat: în perioada Sărbătorilor de Iarnă se găseau la magazine (în stocuri limitate bineînțeles) PORTOCALE, BANANE, CIOCOLATĂ etc. Puteai să vezi la televizor și altceva decât mărețele realizării ale domnului Nicolae Ceaușescu. Iar artificiile, acele bețe scurte de circa 15-20 de cm, pe care le aprindeai la aragaz, cu bricheta sau chibritul, erau fenomenal de frumoase scoțând mici jerbe de scântei. 

       Primii ani când am aflat de existența lui Moș Gerilă au fost plini de tensiune și adrenalină. Așteptam cu înfrigurare să vină vacanța de iarnă și pe măsură ce aceasta se apropia, nerăbdarea creștea. Trebuia să vină Moș Gerilă cu cadourile, iar atmosfera era întreținută și de mama. Care punea paie pe foc susținând existența lui Moș Gerilă și generând teorii care să vină în sprijinul acesteia.

      Credeați că Moș Gerilă venea pe horn? Naivilor!!! Cine v-a păcălit? Moș Gerilă intra în casa noastră pe o găurică mică, de la încuietoarea geamului de la balcon. Cum reușea acest lucru? Se dădea peste cap și se transforma într-o muscă… cel puțin așa spunea mama. Dar sacul….sacul cu jucării… cu el ce face, cum intră cu el în casă ?….Vreți să vă mai spun din explicațiile mamei? Nici gând! Informația costă. Ani de zile, eu și Laur, am încercat să deslușim misterul intrării lui Moș Gerilă în apartamentul nostru. Am studiat gaura de la geam în nenumărate rânduri, iar experimentele noastre multiple, cu muște, care la început erau vii, stau mărturie.

     Prima amintire a mea despre Moș Gerilă reprezintă totodată și prima dezamăgire și supărare cruntă pe care mi-a produs-o acest individ. Că nu puteam să îi spun altfel în acel moment. Eram în grupa mijlocie la grădiniță (deci aveam cam 4 ani și jumătate) și eram la serbarea care se făcea la sfârșit de an. Invitat de onoare era Moș Gerilă care venise cu anticipație, aducându-ne cadouri. Era îmbrăcat în roșu și avea o barbă albă și mare. Îmi așteptam să îmi vină rândul la jucărie. Îmi doream să primesc o mașinuță. Parcă îmi aud numele… mă uit la Moșu și întind mâinile după ambulanța albă pe care o scosese din sac. Corespundea expectanțelor mele. Dezamăgire însă … nu era pentru mine. În sfârșit vine și rândul meu. Moșul scoate din sac și jucăriile mele. STUPOARE… niște mașinuțe din lemn. Văd negru în fața ochilor. Refuz să iau așa ceva acasă. Fac un scandal imens, exprimându-mi prin țipete și urlete repulsia față de Moș Gerilă și bucățile de lemn pe care mi le adusese cadou. Ce mi-ai făcut Moș Gerilă: din cauza ta am și acum „vulnerabilități psihice”. Din cauza ta mă enervez subit atunci când așteptările mele nu coincid cu ale celorlalți. Și bucățile alea din lemn se putea numi jucării??? 

       Următoarea amintire despre cadourile pe care le-am primit de Crăciun vine de prin clasa a I-a sau a II-a. … 1982 sau 1983 … Pe la începutul lunii decembrie am mers cu mama la mica și unica librărie din Ovidiu. Acolo am văzut o pușcă, din acelea cu ventuză. Ce îmi mai plăcea … Plâng la mama că vreau pușca. Mama … nu și nu. Nu reușesc să o conving. Plec de la librărie supărat, dar alinat de gândul că poate mi-o va aduce Moș Gerilă. Când a venit, surpriza a fost una peste măsură de plăcută. Eu și Laur ne-am deschis cadourile și am primit…. NU O SĂ VĂ VINĂ SĂ CREDEȚI: câte un pistol mitralieră în replică, bineînțeles la o mărime adecvată vârstei. Erau din plastic de culoarea verde, aveau încărcătoare care se încărcau manual cu mici gloanțe din plastic de culoare galbenă. Iar când apăsai pe trăgaci proiectilele ieșeau cu viteză și pentru câțiva metri aveau și o precizie mulțumitoare. Ce am mai tras la țintă zilele alea. A FOST MOȘ GERILĂ CEL MAI BESTIAL. Unde găsise minunățiile astea de arme, că noi nu le văzusem în nicio librărie sau magazin de jucării din Constanța… 

    Au mai trecut ceva ani. Deja eu și Laur aveam dubii serioase în ceea îl privea pe Moș Gerilă. Mai bine zis legat de existența lui. Ne-am propus să stăm la pândă și să îl prindem pe Moș Gerilă în flagrant. 

     Bradul nostru de Crăciun stătea de obicei într-un balcon închis, în care se făcea accesul atât din dormitor, cât și din sufragerie. Era ajunul Crăciunului, în jurul orei 21. Eram în dormitor și ne uitam la un film. Pe televizorul nostru alb-negru marca Diamant. Din cinci in cinci minute verificam bradul și țineam vizual sub observație balconul. Nu ne scapă nouă Moșul dacă vine acum. Câteva clipe de neatenție au fost însă de ajuns. Uitându-ne la film nu am dat atenție când a ieșit din cameră mama. Nici când a intrat. Cert este că la următoarea verificare a bradului, am găsit cadourile. Ne-a scăpat de data asta. Am luat-o la chestionat pe mama. Nu știa nimic. Nici usturoi nu mâncase, nici gura nu îi mirosea. Tata îi cânta și el în strună. 

      Anul viitor lui Moș Gerilă nu i-a mai mers. În ziua de 24 decembrie, eu și frate-miu, Laur, am descins în apartament și am efectuat o percheziție domiciliară. Am găsit și bunurile care făceau obiectul acțiunii noastre, respectiv cadourile. A început și interogatoriul cu principalul suspect, adică mama. Pusă în fața faptului împlinit mama a recunoscut tot. Mitul lui Moș Gerilă a fost spulberat.

   22 decembrie 1989. Eram în clasa a 7-a. Stăm în casă și ne uităm la televizor. Este revoluție. Moș Gerilă s-a transformat pe nesimțite în Moș Crăciun. O nouă era a început. 

Mulțumesc pentru tot, Moș Gerilă! Tu ești pentru mine adevăratul Moș Crăciun!!!

Cum am furat palinca comandantului de batalion

      Iunie 1996. Mai erau 3-4 zile și se termina primul an de Academie. Ne aștepta prima mare vacanță. Vacanța de vară. Toți studenții de anul I, printre care eram și eu, așteptau cu nerăbdare plecarea acasă. 

   
       Eu stăteam la etajul 2 într-un corp de clădire cu 4 etaje. Împreună cu studenții din plutonul meu ocupam 3 camere, una lângă alta. Se simțea deja aerul de vacanță pe palierul nostru. Eram mai relaxați, începusem glumițele mai deplasate unii cu ceilalți. Asta cred că a fost și cauza pentru care între mine și câțiva colegi dintr-o cameră alăturată a început un mic conflict. Mult spus conflict, de fapt un joc de-a șoarecele și pisica. 

       
   
      Trebuie  să menționez că   printre cei cu care mă tachinam se  aflau și doi bucureșteni (n-am nimic cu etnia asta) care tot făceau aluzii … că noi ăștia din provincie în sfârșit o să plecăm acasă. Eu le răspundeam în dodii și la rândul meu le ziceam câte ceva „de dulce”.

       Tot pornind de la contrele astea verbale, ajunsesem și la alte poante destul de nevinovate … de exemplu, noaptea le mânjeam clanța ușii cu pastă de dinți (ce vreți … glume de tabără de gimnaziu). Și așa dospea „starea conflictuală”.

      Zeze era unul dintre colegii mei bucureșteni. Măi, măi … ce mândrețe de bărbat era: înalt, brunet, cu freza aranjată tot timpul, îmbujorat la față numai atât cât trebuia, trăsături fine, alură impozantă, ce vreți… visul oricărei femei. Băiat bun în general, dar câteodată cam îngâmfat și zeflemist … spuneam că e bucureștean, iar asta era la el o adevărată virtute. Parcă îl aud și acum, cum mă întreabă vorbind rar, rostind nu doar cuvânt după cuvânt, ci și literă după literă:

- B ă i     c o n s t ă n ț e n e , t u   n e-a i   m â n j i t  c l a n ț a? face el dimineața următoare…
- Da, eu … da’ cine altul credeai că este, recunosc eu dezinvolt. Să vă mai albiți și voi…

         În ziua aceea mai târziu, o păsărică îmi șoptește:

 - Mădă, vezi că Zeze și camera lui vor la noapte să îți tragă un țambal…

         Îi mulțumesc păsăricii și nu îmi vine să cred ce aud … camera mea era foarte unită și nu prea acceptam chestii de-astea să se întâmple, mai ales când era vorba de intruși din afară. Ce tupeu, îmi zic. Dar ia mai bine să fiu atent. Vorba aceea: UN OM PREVENIT ESTE UN OM SALVAT. 

        Dar ce este un țambal … noaptea se intră peste tine în cameră, ți se pune pătura în cap și începi să primești „bobârnace” peste coaste. Sau, ești întors cu salteaua și aruncat pe scheletul metalic al patului de campanie. Sau orice altceva neprevăzut. Depinde cât de inventivi sunt autorii. Și totul durează doar câteva secunde. Nici nu apuci să te dezmeticești.

        Se face seara și se apropie ora stingerii. Ora 22. Îmi anunț colegii că noaptea care vine nu o să dorm în cameră. Le spun și de ce. Încearcă să mă convingă să rămân. Numai să îndrăznească, face culturistul camerei. Le spun că nu îmi este frică, dar în cazul în care mă caută… vreau să le mai ofer o surpriză. Adică încă o țeapă.

       Verișorul meu, Adi, era și el student la Academie. În același an cu mine și chiar în aceeași companie, alt pluton însă. Stăteam pe același etaj, dar în camere diferite. Știam că un coleg de-al lui era plecat acasă. Și era un pat liber.

- Vere, te deranjează dacă dorm noaptea asta la tine?

- Nu. De loc, Mădăline. Dar ce s-a întâmplat?

        Îi povestesc pe scurt povestea. Mă urc în pat, trag pătura peste cap și îi mai zic:

- De mă caută Zeze, îl trimiți la plimbare.

       Bun și făcut. Pesemne că și antenele lui Zeze funcționau, pentru că el și ai lui au aflat că nu o să dorm în camera mea. Și la câteva momente după ce trăsesem pătura peste cap … cine credeți că intră în camera vărului… ZEZE.

- Ș t i i  c u m v a   u n d e  e   M ă d ă l i n? întreabă Zeze

- Nu l-am văzut în seara asta, îi răspunde vărul. Și îl trimite la plimbare, dându-i de înțeles că se pregătea de somn și trebuia stinsă lumina.

       Am dormit așa de bine, chiar dacă eram într-un pat străin. Neîntors. Dimineața, la masă și raport vedeam privirile grupului inamic cum mă fixau. Le citeam atât ciuda din ochi, dar și curiozitatea: de unde am aflat de țambal și unde am dormit…

      Ce tupeu fantastic…îmi ziceam în gând. Trebuie să le-o plătesc. Cu vârf și îndesat. Toată ziua m-am gândit la asta. Iar momentul a venit în aceeași seară, într-un mod neprevăzut și totodată cu un rezultat pe măsură.

      Seara respectivă, pe la orele 21 s-a întâmplat să fie o pană de curent. Cum stăteam pe hol, îl văd pe Zeze care cobora împreună cu alți trei colegi de cameră la duș. Erau toți la bustul gol, cu prosoapele înfășurate la brâu și ustensilele de spălat în mână.

     Bun… fac eu. Până se întorc ei afară se întunecă de tot. Iar pana asta de curent e numai bună. Nu o să se mai vadă nimic. Acu e de mine.

    Ce vroiam eu să fac era ceva pueril. Vroiam ca la întoarcere să îi stropesc cu apă, de la etajul superior. Aveam unde să mă ascund apoi … la ultimul etaj, în camera unui student de anul 4, un basarabean pe nume Iura. Mic de statură, dar dublu în spate ca mine. Devenisem prieten cu el când întâmplător l-am ajutat să scape de o mahmureală puternică cu o pastilă și cu ceva mâncare. Mi-a zis atunci: Mădălin, dacă îi să ai ceva probleme, vină la mine!!!

      Vroiam să îi ud, dar nu găseam un pet de 2 litri. Și pe întunericul ăla, de unde naiba să iei. Am găsit soluția salvatoare … mă duc la colonel în birou, unde era furierul lui, coleg de mine și de cameră cu Zeze și sigur trebuie să aibă o sticlă. Zis și făcut. Cobor la parter și deschid ușa:

- Moșule, îi zic …ai un pet gol de 2 litri?

     Moșu’ (îi spuneam așa pentru că era mai în vârstă decât noi cu vreo 5-6 ani) ridică ochii spre mine. Completa, la lumina lumânării, niște hârtii:

- Deschide dulapul de acolo și caută una! 

     Îi mulțumesc și  prin lumina slabă din cameră care abia ajungea în dulap, încep să caut prin el. Fericire!!! Și noroc. Pun mâna pe una dintre multele sticle de plastic din dulap și constat că este plină. Ce baftă am, zic… e gata plină.

      Fug la etajul doi și mă pun  pe așteptat. În  curând o să apară și inamicii de la duș.  Mă bucur că este pană de curent. E întuneric beznă pe scări. Le recunosc vocile și deschid sticla de 2 litri. Îmi miroase a ceva ciudat, dar nu dau importanță. Stau cu petul în mână, gata de atac. Văd niște umbre pe scări și recunosc râsul lui Zeze. Apăs și un jet puternic se îndreaptă spre ei lovindu-i, apoi urc în fugă scările până în camera lui Iura. În drum aud glasul unuia din cei pe care i-am stropit. Pare plângăcios și speriat: BĂĂĂĂ, CU CE M-AI UDAT!!!! Nu dau importanță strigătului. Sunt mândru că mi-a ieșit. 

       Intru  în cameră lui Iura.   Sunt în siguranță aici. Mă salut cu el și ne apucăm de vorbit. Însă persistă mirosul acela ciudat pe care l-am simțit pe hol când am deschis sticla.

- Miroase a palincă aici, face la un moment Iura

      Și avea dreptate. Abia atunci am mirosit sticla și culmea … nu era apă așa cum crezusem eu ci palincă…

     Mi-au pornit sinapsele      ...    pet de doi litri plin cu apă în dulapul comandantului de batalion?   Și apoi strigătul de spaimă al colegului … AM FURAT PALINCA DOMNULUI COLONEL. Am pus-o dacă află…

     Am lăsat lui Iura un borcan de palincă și după vreo 30 de minute am coborât la mine în cameră. Cu ce mai rămăsese din palincă. Nu venise încă lumina, deci eram tot la adăpostul întunericului.

     În afară de Moșu’, comandantul de batalion mai avea un al doilea furier. Care stătea cu mine în dormitor. Deci trebuia să fiu atent să nu cumva să se afle. Intru încet în cameră și chem un coleg. Îi arăt petul cu palincă. Îi sticlesc ochii. Eu nu am chef de băut. Am destulă adrenalină în mine. Colegul meu pleacă cu sticla și iese din cămin.

      Au trecut vreo două ore. Afară plouă de rupe. Pe ușă intră colegul de cameră căruia i-am dat sticla. E ud fleoașcă. Și criță de beat. Îl întreb încetișor: Ce ai făcut cu palinca? Îmi răspunde slab: Ce a mai rămas am dat-o la copaci!

      Următoarea zi am dat nas în nas cu udații. Încheiem armistițiu. Nu cedez insistențelor lor și nu le dau detalii. Nici de palincă și nici de unde am dormit.

      Până am plecat acasă, în vacanță, am avut emoții: Dacă află colonelul că i-am furat palinca? Dar mă linișteam cu un gând. Ce era să spună:     Bă, care e nesimțitul care mi-a furat una dintre sticlele cu palincă dintre zecile pe care le aveam în birou?

Ce nu știau Bruce Lee și Van Damme ..

        Se spune că e bine să fii fratele mai mic. Cică ești mai alintat, mai protejat și multe alte lucruri de felul acesta. Există și alte tipuri de avantaje ce decurg din a fi fratele mai mic și despre unul dintre ele o să vă spun eu pe scurt: anduranța.
        Dar ce este anduranța… DEX-ul spune cam așa : Anduranța este capacitatea de a rezista la eforturi fizice. Și de aici pornește povestea mea…
       Eu eram, sunt și voi rămâne fratele mai mic. Și din punct de vedere al vârstei, dar și al fizicului. De fratele meu mă despart puțin peste 2 ani, iar ca înălțime vreo 8 centimetri.
        Primele mele amintiri despre „antrenamentul” pe care l-am primit în copilărie sunt destul de vagi. Țin minte cum mama îmi povestea că Laur, fratele meu, îmi arunca cu jucăriile în cap, eu fiind la vârsta în care pătuțul era universul meu, iar olița ținea de domeniul SF-ului.
        Mai târziu, pe la 6 ani … și asta mi-o aduc aminte perfect: Laur m-a împins și m-am lovit cu spatele de colțul patului. În urma căzăturii mi-am mușcat limba așa de tare că s-a tăiat cam un centimetru. Nu m-am speriat de la durere. Ci de la sângele care curgea din abundență. Normal că după ce mama m-a liniștit, atenția ei s-a îndreptat împotriva agresorului, care din „călău” a devenit „victimă”. Se subînțelege deci, că ori de câte ori mama se autosesiza sau reclamam eu o nouă bătaie încasată, fratele meu își primea și el porția. Dar ce folos… el mânca bătaie doar de la mama, eu primeam de la amândoi.
        Cele mai dureroase amintiri sunt însă de la loviturile pe care fratele meu mi le aplica în mușchii brațelor, în special în bicepși. Avea Laur o țintă de mă băga în boală. Îmi dădea câte una-două scurte, iar durerea mă străfulgera tot brațul. Sau brațele amândouă câteodată (în funcție de câte lovituri primeam).
         Și uite așa au trecut anii și fratele meu a intrat la liceu, pe care l-a făcut la Galați. Am rămas singur acasă, însă nu scăpasem de „antrenament”: fie la sfârșit de săptămână, fie în vacanțe beneficiam de același tratament de călire. Meniul însă se diversificase: frate-miu deja văzuse la Galați filmele lui Van Damme (Sport sângeros, Kickboxer etc.) și începea să pună în aplicare noile tehnici pe mine. Loviturile erau mult mai variate, acum nu doar brațele erau țintele preferate. Coapsele și tibiile mele începeau să aibă din ce în ce mai multe vânătăi.
          Pe măsură ce creșteam și eu, mă apuca ambiția. Fie că eram singuri, fie că eram împreună, începusem să ne întărim tibiile, mai întâi lovindu-le de bucăți de lemn sau țevi metalice și mai apoi lovindu-ne reciproc tibie în tibie. Când ne vedea, săraca mamă nu știa ce să mai zică: Vă rupeți picioarele, băieți!. Iar când noi începeam să râdem, pleca din cameră ca să nu ne mai vadă.  Laur era Van Damme. Eu eram Bruce Lee. Țipam exact ca el. Dar doar atât.
         Chiar dacă acum intrasem și eu în joc, încă eram destul în urmă. Aceleași lovituri de care v-am povestit îmi mai dădeau lacrimile câteodată. Dar știți cum este, ce nu te omoară, te întărește. Iar rezistența asta la anumite tipuri de lovituri, precum și faptul că durerea nu îți mai schimonosește fața, mi-a folosit ulterior, mai ales la facultate.
         Deci, calitatea de frate mai mic, mi-a adus un avantaj pe care poate nu mi l-am dorit când eram copil: anduranța la anumite tipuri de lovituri. Și totodată abilitatea de a nu arăta durerea când ești lovit.

         Pe la începutul liceului mama mi-a tras o palmă peste față. Probabil o meritam, dar nu mai știu motivul. M-am uitat la ea calm și am întrebat-o:
- Nu te doare mâna?
- Ba da.
- Atunci nu mai îți face rău lovindu-mă. Te rog. 

       Schimbasem „meniul” de ceva timp. Iar mama nu văzuse filmele cu Van Damme. Nu m-a mai lovit de atunci. În schimb o încasam dublu de la Laur.

Emonoil .. sau cum am rămas dator cu un plin de benzină

         Povestea asta este dedicată unui prieten, Emonoil (cum îi zic eu) care își serbează ziua de naștere. Azi împlinește doar 36 de ani. LA MULȚI ANI!!!
         Erau vremurile când Emonoil avea în jur de 22 de ani, iar eu „descălecasem” în Iași de circa vreun an.
         Emonoil era printre puținii din grupul nostru de prieteni care avea mașină. Și de multe ori pica păcatul pe el (nu că l-am fi forțat noi sau că nu ar fi vrut el) să facă pe șoferul, mai ales în zilele de week-end, când seara, mai ieșeam la distracție.
        În aceea perioadă Emonoil a fost unul dintre cei care a contribuit în mod decisiv la sporirea profiturilor celor care produceau bere fără alcool. Ne uitam la el (pasagerii din mașină) și nu ne venea să credeam câte doze de Schlossgold (era printre puținele sau chiar singura marcă de bere fără alcool existentă la începutul anilor 2000) poate să toarne în el.
         Tot în aceea perioadă am aflat de la Emonoil că totul trebuie plătit nemțește, până la ultimul bănuț (cred că LIDL a învățat faza asta de la el … trebuie să-i plătească drepturi de autor). Tot pe principiul asta, Emonoil era și cu benzina. Avea obiceiul să îi mai lase pe pasageri, la 2 noaptea, la câteva sute de metri de casă, pe principiul: NU MAI AM BENZINĂ!!!
         Într-o astfel de seară, mi se întâmplă și mie lucrul asta. Ajungem în cartierul în care locuiam (Tătărași-Ciurchi). Mai avem circa vreo 200 de metri până la blocul meu. Deodată, Emonoil oprește mașina și îmi spune:
- Mădălin, te las aici. Te duci pe jos până acasă!
          Nici în gând nu îmi trecea să părăsesc mașina până în fața blocului și contracarez:
- Emonoil, mai ai câteva sute de metri…
- Nu mai am benzină. Se termină, face el
- Știi ceva? Eu nu mă dau jos. Du-mă acasă. Ce mă lași în plină noapte aici. Mai ai un pic până la mine… îi zic eu pe un ton dur și supărat, care pe Emonoil încă îl impresiona la vremea aia.
- Da’ cu benzina cum facem? … replică Emonoil
- Lasă mă, îi zic eu pe același ton serios, îți fac eu un plin de benzină zilele astea.
          Emonoil nu știa că am un talent de a spune cele mai mari minciuni, pe un ton cât mai serios cu putință și pornește mașina. Eu nu știam cum să ajung cât mai repede la pat, însă nu puteam să nu mă gândesc la cei 20 de ml de benzină pe care îi va consuma cu mine. Îmi repet în gând: „un plin de benzină. Vezi poate uiți până dimineața”.
         La prima reîntâlnire, Emonoil credea că o să îl rog să mergem la prima stație peco ca să îi fac plinul. Evident că nu am făcut asta Mi-a readus aminte el, dar nu i-am dat atenție:
- Așteaptă mult și bine plinul ala. Mai ai de făcut multe drumuri de 100 de metri ca să îl câștigi….
         A încercat mai multe rânduri să mă convingă să îmi țin „promisiunea”, însă până la urmă a renunțaț. Cel puțin așa cred eu…

Emonoil, îți urez LA MULȚI ANI!!!

Și îți mai urez să aștepți câți mai MULȚI ANI plinul ală de benzină. Ca să putem vorbi de el și când o să sărbătorești 90 de ierni!!

Care este legătura dintre Bebe, Mamaia, George Călinescu și Istoria Literaturii Române

          Vă spuneam că între anii 1995-1999, pe timpul cât am urmat cursurile Academiei de Poliție, în fiecare vacanță de vară, trei colegi de-ai mei veneau și stăteau la mine acasă, la Ovidiu. De obicei vacanța la mare dura în jur de 7 zile. Timp în care ziua toată gașca era la plajă la Mamaia, iar noaptea era pierdută prin cluburi și discoteci. Nu cele de fițe existente în perioada aia. Noi nu ne simțeam bine acolo. Câteodată mai plecam și la Neptun sau Costinești. Rar.

Undeva prin vara lui 1997.  Nu mă mai chinui să îmi duc aminte exact. O să mă rezum la faptele propriu-zise.

       Mamaia, mai precis plaja de la „București”. Prima zi din vacanța la mare din anul respectiv. Ne așezăm strategic pe nisip, în apropierea unei terase. Plaja este liberă încă. Așezăm cearceafurile. Facem un scurt brainstorming și ne facem planurile pentru următoarele zile. 

          Cam într-o oră locul se mai aglomerează. La câțiva metri de noi se așează două fete. Par a fi de vârsta noastră. Nu trece mult timp și intrăm în vorbă cu ele. Discuțiile sunt de bun simț, nu facem decât să ne simțim bine. Noi le invităm la terasă, la un suc. Ele ne cheamă să intrăm în mare. Le facem pe amândouă. Bineînțeles că nu în același timp. 

          Se poate spune că ne-am împrietenit. Aflăm că fetele sunt din Bihor. Și noi suntem din toate colțurile tării, inclusiv eu. Chiar și colegul nostru din Suceava insistă că e din București, deși vorbește într-un veritabil și dulce grai bucovinean (Doamne ferește să îi spui cumva că este moldovean!!!) 

        Trece ziua și ne despărțim. Nu ne facem planuri comune pentru cum ne vom distra noaptea. Stabilim cu fetele să ne vedem a doua zi la plajă. Bun și făcut. 

         Vă mai amintiți de Bebe, cel cu scrisoarea de la Brașov? Era prezent ca de obicei în gașca noastră, fiind unul dintre „cei patru mușchetari”. Făcuse o mică pasiune pentru una dintre fete, pe care o chema Beatrice. Era cea mai frumoasă dintre cele două. Și chiar arăta foarte bine.

           În fiecare zi, Beatrice aducea o carte cu ea. Noi ne bălăceam în mare sau jucam volei, ea de multe ori rămânea impasibilă pe cearceaf și citea. Bebe făcea tot posibilul să se bage în seamă. Beatrice citea în continuare. Lectura era mult mai importantă decât conversația cu Bebe. 

          Și așa trec câteva zile. Tatonările continuă. De data asta inamicul cel mai înverșunat al lui Bebe era o carte. Cea pe care Beatrice o citea. Într-o după amiază, întorcându-ne de la plajă, Bebe îl întreabă dintr-o dată pe tatăl meu:

- Domnul Pavel, pot să iau cartea asta mâine cu mine la plajă? arătând cu mâna spre ISTORIA LITERATURII ROMÂNE a lui George Călinescu

         Tata se blochează un pic. Nu înțelege ce vrea Bebe...

- Dacă îți trebuie, poți să o iei cu tine, dar să ai grijă de ea, îi răspunde cu o jumătate de gură.

         Nimeni nu a înțeles ce vrea să facă Bebe. Este și de înțeles. Ați văzut cum arată cartea în cauză? Are dimensiuni considerabile și greu îți vine să crezi că cineva vrea să se relaxeze citind-o pe plajă. Nu mai zicem și de conținut. Total neadecvat unei ținute în slip. Coace Bebe ceva. Așteptăm cu nerăbdare.

     Dimineața următoare bagajul nostru obișnuit, format din cearceafuri și prosoape, se îmbogățește cu cartea susmenționată. Istoria Literaturii Române și George Călinescu ne vor însoți astăzi și cu siguranță ne vor oferi ceva surprize.

        Ajungem pe plajă, în locul obișnuit. Ne instalăm. În scurt timp apar și fetele. Ca de obicei, activitatea preferată a lui Beatrice este lectura. Bebe nu scapă nici un moment să se bage în seamă. Fără succes însă. Asistăm de câteva zile la asemenea scene hazlii. Se chinuie reciproc. Deși pe Beatrice nu pare să o deranjeze prea mult insistența lui Bebe, observăm că îi place să îl tachineze prin modul ei de comportament. Poate că o face intenționat. Sau poate că nu. Nu auzim tot ce îi șușotește Bebe la ureche și nici replicile lui Beatrice.

        Este în jur de 12.00. Plaja este foarte aglomerată. Parcă mai aglomerată decât de obicei. Bebe se ridică și merge la mașină. Gata, începe!

      Bebe se întoarce tacticos. Toată lumea de uită la el. Deja a captat atenția tuturor. Este exact de vroia el, din câte se pare. Și cum să nu-ți atragă privirea un tânăr în slip care merge agale pe plajă ținând la susbsuoară un ditamai ceaslovul (după cum vă spuneam cartea are dimensiuni considerabile).

     Bebe ajunge la cearceaf. Se așează pe burtă și deschide cartea, o frunzărește preț de câteva minute. Plaja, mai bine zis publicul, așteaptă continuarea. Parcă suntem la film și vrem să vedem deznodământul.

        Bebe se ridică. Ține cartea deschisă. Cu ambele mâni. Se îndreaptă către Beatrice care se face că nu îl vede. Se așează lângă ea și o întreabă cu voce tare:

- Beatrice, văd că tu ești mai doxată în ceea ce privește cititul. Ai putea să îmi explici și mie ce înseamnă pasajul asta?... și-i întinde cartea, indicându-i un anumit loc de pe pagină.

        Beatrice se uită la el. Publicul se uită la amândoi.

        Beatrice nu zice nimic. Bebe repetă întrebarea și solicită explicații.

    Toată scena durează cam un minut, audiența fiind maximă. Scopul a fost atins și răzbunarea, dacă se poate spune că a fost așa ceva, este fost dulce. Și plină de umor.

       Dar, nici Beatrice nu s-a lăsat mai prejos. A doua zi, vremea a fost urâtă. A plouat. Ne-am retras cu toții la o terasă și jucam cărți. Eu eram lângă Beatrice, care față de celelalte zile era mult mai vorbăreață. Pe măsură ce jocul de cărți mergea, discutam cu ea, glumeam și spuneam bancuri. De partea cealaltă a mesei Bebe ținea cărțile în mână privindu-ne (mai bine zis privindu-mă) furios: ce mă bag eu în seamă cu Beatrice?

       Îmi dădusem seama de jocul fetei. Ținea să i-o plătească lui Bebe cu vârf și îndesat. Iar eu îi țineam hangul. La un moment dat, Bebe nu mai rezistă, ridică vine spre mine și îmi toarnă o sticlă de 2 litri de apă în cap:

-Ia! Să te răcorești! îmi spuse.

        Însă nu eu trebuia să mă răcoresc.  În pericol de e exploda era chiar el. 

     Beatrice era încântată că i-a reușit răzbunarea și îmi arunca priviri recunoscătoare și totodată vorbe dulci. 

       Situația este salvată de ... mama care mă sună tristă și îmi spune că fratele meu, care era la București la examen la SRI, a picat la controlul medical. Ceva cu urechile. Ne strângem lucrurile și plecăm spre casă. Acolo ne aștepta fratele meu, Laurențiu. Supărat fiind, a avut totuși puterea să glumească : Cine credea că tocmai eu sunt surdul familiei?

        În seara aia am ieșit iar ca băieții la distracție. Am uitat și de Beatrice și de SRI. 

       Fetele plecau ziua următoare. Nu le-am mai văzut. Cât despre fratele meu, tot răul spre bine. Peste câteva săptămâni a luat examenul la altă facultate, unde nu l-a căutat nimeni de urechi.

Românii ESTE pretutindeni. Și dau peste tine când nu te aștepți!!!

Sau... Cum au dat etniile din România peste mine în Germania.

         Pentru cei care sunteți mai de vârstă cu mine, presupun că vă aduceți aminte de seria de filme indiene care rula pe cinematografele noastre pe timpul lui Ceaușescu. Printre ele era și filmul TOATĂ LUMEA E A MEA (uite aici detalii http://www.cinemagia.ro/filme/duniya-meri-jeb-mein-toata-lumea-este-a-mea-31602/).

         Ceea ce o să vă povestesc nu are treabă cu acțiunea filmului, însă există un lucru comun: „indienii”…

             Să trecem la acțiune:

         În vara lui 2011 am fost pentru 2 săptămâni în Germania, mai precis la Koln. Eram acolo la un curs de engleză (Sună ciudat nu? Să înveți engleza în Germania). Eram cazat într-o „comună” din zona metropolitană a Koln-ului. Mergeam la cursuri cu trenul=tramvaiul=metroul (U-Bahn) și în 25 de minute eram la destinație. 

              Prima zi în Koln. Sunt curios cum o să fie la cursuri. Cobor din „metrou” și mă îndrept spre adresa unde urma să fiu școlit. La un moment dat trec printr-un mic pasaj, destul de întunecos. Cum mergeam văd o mogâldeață și pe măsură ce mă apropii observ că este o femeie. Stă așezată pe o bucată de carton. Haine destul de ponosite, dar și destul de colorate. În fine, cât mai rămăsese din culoare sau cât mai era la suprafață…

- Entschuldigen Sie bitte (mă scuzați vă rog) … mă surprinde un glas venind dinspre femeie. Glas ce a fost însoțit imediat și de eternul gest cu mâna întinsă (copiat și de francezi, dar doar pentru show-urile de televiziune).

          Plec mai departe. Zic în mintea mea: ia uite un indian. Oare o fi de pe la noi? Îmi răspund singur: Hai fi serios. Trebuie să fii tu chiar așa de obsedat!

             Ajung la școală. De acolo iau o adeverință care îmi permitea să îmi fac la un preț redus abonament la U-Bahn. Mai am o oră până încep cursurile și hotărâsc să profit de timpul ăsta și să îmi fac abonamentul. Trec prin același pasaj. Văd aceeași femeie. Trec mai departe fără să zic nimic. Încerc să nu mai bag în seama gângurelile ei. Îmi fac abonamentul și mă întorc. Deja trec pentru 3-a oară prin pasaj în decurs de o oră. Pe măsură ce mă apropii de femeie mă încearcă niște presimțiri. Pasajul se umple deodată de o voce gravă:

- Câți bani ai făcut mă, astăzi? …o întreb rapid uitându-mă la ea și oprindu-mă pentru câteva secunde.

- Mhai nhimic șhefu …îmi răspunde imediat femeia într-o „indiană autohtonă”.

            Trec mai departe.    În urma mea femeia se ridică încetișor și o șterge rapid. Nu am mai văzut-o ulterior. Schimbasem însă traseul și rar mai treceam prin pasajul cu pricina.

                                                                           ***

       Trece o săptămână. Într-o după-amiază mă hotărăsc să mă duc într-o altă „comună” unde auzisem că este un palat. Zis și făcut. M-am îmbarcat în tren-tramvai-metrou și am ajuns unde vroiam. Am terminat de vizitat și pe la 9 seara eram în stație așteptând mijlocul de transport susmenționat. În stație eram eu, vreo doi adolescenți și o tânără frumușică. Consult panoul cu orele la care venea trenul. Mai aveam vreo 15 minute de așteptat. În lipsă de altceva, mai aruncam priviri către tinerica de mai devreme. Observase că mă uitam la ea și făcea pe indiferenta. Schimbul de priviri este întrerupt de un dialog … off, dulce limbă indiană…

- Nu chumva ham pierdut șhi hultimul tren și iar stăm ca la Hamburg toată noaptea pe bancă…

          Mă întorc instantaneu și observ 4 persoane, două femei și doi bărbați, destul de tineri. Între 20 și 30 de ani aproximativ. Tot indieni. Indigeni. De la noi. Dar fără prea multe culori pe ei. Haine normale.

         De câteva minute „se benoclează” toți la panoul cu mersul trenului.   Toți patru. Sunt tare descumpăniți. Din atitudinea și discuțiile purtate se vede de la o poștă că nu au înțeles nimic. 

        Una dintre fetele „indiene” se apropie timid de mine.   Îmi dau seama că vrea să îmi ceară lămuriri despre tren:

- Entschuldigen Sie bitte (mă scuzați vă rog) …începe ea, vorbind în germană..

- Sorry! I don’t speak German. Only English please … îi răspund eu în dodii, vrând să văd cum reacționează.

         Indianca a părut puțin descumpănită, însă nu a renunțat. Insistă, continuând de data asta în italiană:

- Mi scusi per favore… 

Îi retez discursul direct:

- I speak only English. I don’t understand you … zic eu distrându-mă în mintea mea și așteptând să văd ce se mai întâmplă.

        Dezamăgire totală pe fața ei. Nu știa engleză. Iar eu nu dădeam nici un semn că aș vrea să o ajut. Începe să se îndepărteze încetișor de mine … nu mai rezist, trebuie să văd reacția ei…Îi spun direct și tare:

- Dar dacă vrei să vorbim în română, nicio problemă. Limba asta o știu.

          ȘOC și GROAZĂ!!! Dezamăgirea de pe fața ei se transformă într-o uimire amestecată cu…, amestecată. Nu îmi dau seama cu ce, dar se vede că dulcele grai românesc care a pocnit-o în urechi pe un peron din Germania a durut-o mai tare ca un par în cap. Ar vrea să se retragă, dar nu mai are cum:

- Domnu’, mai vine vreun tren în seara hasta?... mă întreabă .

          O chem în fața panoului cu orarul trenurilor și îi explic. Îi arăt cifrele, că altceva se pare că nu înțelege. Îi spun că în două-trei minute trebuie să vină și trenul mult așteptat. 

- Mulțhumesc, domnu’ … îmi zice și se retrage spre grupul ei

        Trebuie să spun că din momentul în care am vorbit în română, ceilalți trei au amuțit. Când s-a reunit grupul au mai scăzut volumul vocii și au trecut pe limba maternă. 

A venit și trenul. Am urcat cu toții în el. În 10 minute ajung în stația de destinație. Timp îndeajuns să reiau conversația din priviri cu vechea mea interlocutoare de pe peron. Cobor din tren. O salut cu mâna și plec spre casă. Nu pot să nu mă distrez în sinea mea. Cum ar fi fost să îmi zică: Bună seara, domnu’. Ham hobservat că hești român. 

Odore de mangiare…

      În urmă cu câțiva ani îmi povestea fratele meu o întâmplare de când muncea în Italia. Nu este ceva ce am trăit eu în mod direct, însă încerc să descriu cât mai în amănunt modul în care mi-a fost relatată.
      Fratele meu avea în Italia un prieten gurmand. Tot român, bineînțeles. Pasiunea pentru mâncare îl făcuse destul de „solid”.
      Știți cum e la români … mâncarea de acasă este sfântă. Prietenul nostru primea periodic pachete consistente cu alimente și mâncare gătită a la România. Avea o plăcere deosebită: să mănânce ca la mama acasă.
      Toate bune și frumoase până aici. Însă, românașul locuia într-un bloc cu patru etaje, printre italieni. Și nu de multe ori casa scării blocului se umplea de miresme care mai de care mai îmbietoare. Sau poate că nu, pentru unii.
      Într-o zi, desfăcând pachetul pe care tocmai îl primise prin autocar de la mămica, prietenul nostru a rămas mut de uimire: primise și câteva kilograme de burtă de vacă 100% naturală. EXTRAORDINAR. I s-a făcut pe loc poftă de ciorbă de burtă și a fugit în bucătărie, la cratiță.
       Pentru cine nu știe, când pregătești ciorba de burtă, mai ales când o fierbi… mirosul nu este pe placul tuturor. Și astfel iar, scara blocului a devenit un spațiu în care mirosul de mâncare, acum de burtă fiartă, era foarte pregnant. A, da… să nu uit…era vara, la prânz și o căldură infernală.
        La un moment dat, nemaiputând suporta mirosul, un italian iese din apartament și urlă pe sală:
- Ma…che puzza, che puzza??? ..alarmând vecinii din bloc, în încercarea de a pregăti o mică revoltă împotriva celui care, în opinia lui, îi otrăvea cu mirosul acela pestilențial.
         Auzind forfotă și zgomot pe sală, românul nostru își scoate corpul agabaritic din apartament și urlă la rândul lui:
- Che puzza, che puzza....Non puzza niente. Questa e odore de mangiare!!!

Cum și de ce am făcut arest ...

           Mijlocul lui decembrie 1997, București – Academia de Poliție. 

       Îmi aduc aminte parcă a fost ieri. Mai erau câteva zile și începea vacanța de iarnă. Plecam acasă pentru 2 săptămâni.

          De câteva zile nu mă duceam la raportul de dimineață și de prânz. Făceam pe veselarul (veselarii aveau sarcina de a aranja sala de mese pentru ceilalți). Motivul era unul simplu, pe cât de poate de banal, dar considerat total neadecvat pentru un student la Academie: ÎMI LĂSASEM BARBIȘON ȘI VROIAM SĂ AJUNG CU EL ACASĂ.

         Seara, aproape tot plutonul nostru era adunat în camera mea (plutonul era format din circa 20 de oameni care erau distribuiți în 3 camere).

         Stăteam la taclale, râdeam, ascultam muzică. Unii jucau cărți. Alții consumau băutură de „contrabandă”. Majoritatea fumau. Puteai tăia fumul în cuburi. Ce mai… ne simțeam deja în vacanță.

       La un moment dat se aude la radio o melodie în vogă la acea dată. Prins de vraja momentului, mă arunc pe masa din cameră să le demonstrez colegilor ce bine dansez. Lumea este în delir, mișcările sunt fantastice, timpul parcă s-a oprit pe loc… Dintr-o dată se deschide ușa camerei și apare … ofițerul de serviciu pe unitate. Încremenim cu toții. Cineva are inspirația să închidă imediat radio-ul. Din păcate fumul din nu are cum să dispară, iar eu sunt prins în flagrant delict. Pe masă.

- Tu ăla de pe masă, jos cu tine… tună ofițerul și continuă: Tu și studentul responsabil de cameră echipați-vă în uniformă și luați-vă perna și pătura!! Aveți cinci minute!

       Nașpa. Perna și pătura însemna că ne așteaptă arestul.

       Cele cinci minute au trecut greu… vă spuneam că îmi lăsasem barbișon. Barbișon mi-a trebuit, barbișon am avut. În timp ce mă îmbrăcam cu uniforma, un alt coleg îmi dădea jos barba. Să nu credeți că mai avea timp și de dat cu spumă … dădea pe uscat, ajutându-se cu un pic din saliva proprie. A lui, nu a mea. De afară se auzea glasul ofițerului: ce faci acolo caporal?(asta era gradul meu)… grăbește-te!

       Am plecat eu și colegul, însoțiți de ofițer spre camera de gardă. Acolo ni se spune: stați aici până ce vine comandantul de companie. Offf… o să apară și domn’ locotenent!!! Ne punem pe așteptat. Trece de miezul nopții. Se aud niște pași cum intră pe hol și o voce…nu e a locotenentului nostru.

- Aștia nu sunt ai mei!!! Sunt de la compania a 3-a, urlă căpitanul, ușurat că nu suntem din subordinea lui și totodată furios că fusese trezit și chemat la muncă fără motiv.

       Pentru moment am scăpat de arest. Căpitanul ne-a chemat la el la birou (în clădirea în care aveam și eu dormitorul). Colegul meu a fost lăsat în pace. Eu însă am scris raport după raport cu ce făcusem pe parcursul întregii zile: fusesem la cursuri, apoi în oraș pentru câteva ore și apoi în cameră am fost prins pe masă. În concluzie: eram în deplinătatea facultăților mele mentale! Nici un raport era bun. Am scris vreo zece în noaptea aia. Toate cu același conținut. Pe toate mi le-a rupt domnul căpitan. Pe la vreo 4 dimineața am fost lăsat să merg la somn. Am prins vreo două ore de odihnă. 

        Dimineața când m-am trezit, primul lucru la care m-am gândit era că la raportul de la 07.30 o să mă scoată colonelul în fața întregului batalion. Sau cum spuneam noi: o să scoată batalionul în fața mea!

          Două zile a vrut să mă scoată colonelul în fața batalionului… și la raportul de dimineață și la cel de prânz. Ghinion… iar făceam pe veselarul. Până la urmă a concluzionat furios: 

- Mă chinui să dau de pramatia asta de student și nu reușesc. Cum adică este de serviciu la bucătărie dacă tot plutonul lui este aici?

          Chiar nu aveam chef să mă facă albie de porci. M-am dat lovit cât am putut și am avut succes. A venit ziua de vineri și am plecat acasă, în vacanță. Fără barbișon, dar cu niște zgârieturi grozave pe obraz. Am ajuns acasă, dar nu am spus nimic de cele întâmplate.

       Am petrecut Crăciunul și Revelionul în familie, acasă la Ovidiu. Frumoase Sărbători. Știam însă că nu scăpasem. Cum m-am reîntors la Academie am fost anunțat de locotenent: de mâine bagi 3 zile de arest!

Nu mai conta. Scăpasem de ieșitul în fața batalionului. Ce am făcut în arest o să vă spun altă dată.

Adăpost ONLINE de animale

Dodo  în adăpost, în așteptarea stăpânilor!!!

Nașii mei locuiesc în Italia de ceva timp.  Tot de ceva timp au un cățel, Dodo, în vârstă de patru ani.
Discutam pe Skype astă seară și îmi spuneau că trebuie să plece pentru câteva zile într-o scurtă vacanță. Și nu au unde lăsa câinele.

M-au întrebat dacă le pot găzdui câinele pentru câteva zile. Le-am spus ca DA. Pe blogul meu.

Deci pentru următoarele zile, ofer servicii online de adăpost pentru căței!!! EXCLUSIV PENTRU DODO.

Specialiștii "VORBEȘTE" - alte 5 concluzii de AUR despre bere și consumul acesteia

În urmă cu vreo 2 ani un prieten mi-a trimis un link care făcea referire la o "cercetare" efectuată de niște savanți americani, cu privire la efectele pozitive ale consumului de bere asupra sănătății omului. Am replicat cu următorul mesaj:




În urma altei „cercetări” efectuate de mine, în baza unei experimente și observații de peste 15 ani asupra unor multipli subiecți, dar și a unei experiențe proprii la fel de îndelungate și bogate, consider că afirmațiile mele au cel puțin valoarea celor prezentate de tine.

Specialiștii "VORBEȘTE" - alte 5 concluzii de AUR despre bere și consumul acesteia:

1. CREȘTE CAPACITATEA DE A ÎNȚELEGE ȘI DE A TE FACE ÎNȚELES - consumatorii profesioniști afirmă că pe măsura ce consumul de bere crește, se observă că dialogul și comunicarea între interlocutori este mult mai facilă: aceștia ajung ca în final să se înțeleagă doar prin onomatopee, semne, mimică. Important este să existe egalitate la cantitatea de bere consumată de fiecare, altfel regula nu mai este valabilă. 

2. CREȘTE IQ-UL, DECI SPOREȘTE INTELIGENȚA - cercetarea a scos în evidență că până și cei mai proști, imbecili oameni devin mult mai deștepți după ce consumă cel puțin o bere. Consumatorul are capacitatea de a purta conversații pe multiple teme și discuții, pornind de la fotbal până la fizica cuantică și nu are dificultăți de exprimare. Își expune  părerea aducând argumente pornite în general din experiența proprie și care nu pot fi contracarate. Pur si simplu ceilalți din jurul lor rămân fără cuvinte, fiind pătrunși de gândirea profundă, dar și de faptul că nu li se permite să deschidă gura. O altă parte pozitivă este că efectele devin din ce în ce mai vizibile pe măsura ce crește și numărul de calorii (a se citi sticle de bere) îngurgitate, însă dispar la fel de repede cum au apărut. 

3. Asigură protecție împotriva microbilor din apa potabilă, acționând mai eficient decât orice medicament sau filtru - și cum să nu fie așa, DACĂ NU BEI APĂ. Singurul impediment este atunci când bei bere la halba și asta este spălată cu apă de la robinet!!! 

4. ȘTII EXACT MOTIVUL DURERII DE CAP! - multe persoane au migrene și sunt îngrijorate de acest lucru, negăsind nici un remediu, oricâți medici ar consulta. Deoarece tu consumi regulat bere, vei ști mereu care este cauza durerii: consumul de băutură, sau, și asta trebuie să îți dea de gândit, lipsa alcoolului din organism. Astfel, știind exact care este sursa durerii de cap, nu mai ești stresat și poți să îți vezi de berea pe care o ai în față chiar acum.

5. Își asigură permanent adrenalina de care ai nevoie pentru a te ține mereu în priză - ca să beneficiezi de acest avantaj este necesar un consum mare de bere pentru a se produce "ruperea filmului" într-un un timp optim. În acest fel, câteva zile vei fii permanent în alerta încercând să "refaci firul evenimentelor": ce ai spus, dacă ai supărat pe cineva, ce secrete ai mai divulgat etc.  ATENȚIE!!! Acest lucru nu este indicat celor care nu sunt profesioniști!!!!

PROFUL DE FIZICĂ

           Se poate spune despre mine că am fost un copil silitor. Mai ales până în clasa a VIII-a.
           Păi … mama profesoară de matematică, tata profesor de română. Cine se aștepta ca din doi profesori să iasă un polițist.
           Dar să revenim: silitor cum eram, totuși fizica nu prea era pe gustul meu. Și nici nu mă prea pricepeam. Ce-i drept, în gimnaziu, în trei ani schimbasem 4 profesori… deci nici nu aveam de unde. Unul dintre ei mă băgase în boală în clasa a 7-a cu întrebarea:
- Ce e vectorul?
           Eu l-am băgat în boală cu răspunsul: i-am povestit eu ce știam despre vector… că e o săgeată desenată pe tablă. A rămas dezamăgit. După o lună a plecat și el.

          Am ajuns la liceu. Clasa a IX-a. Din prima zi am ajuns în prima bancă. Din prima zi profu’ de fizică m-a trimis la baie să mă spăl pe față. Pentru că vorbisem neîntrebat.
         Profesorul nostru de fizică avea un aspect dur. La fel era și la vorbă. Ne era frică tuturor de el. De fapt era un om bun care însă impunea mult respect. Pe măsură ce avansam spre clasa a XII-a, lucra din ce în ce mai mult cu colegii mei care la bacalaureat și facultate dădeau examen la fizică. Restul era necesar să ne menținem pe un plan mediu. Nu accepta însă pe cei care nu învățau de loc și îi lăsa corigenți.
          La orele de fizică nu aveai voie să lipsești sau să întârzii. Proful penaliza dur aceste lucruri. Existau și două circumstanțe atenuante:
- făceai naveta (printre acești elevi mă număram și eu). Motiv bun mai ales iarna;
- te-ai dus să umpli butelia.

         Sunt multe de spus și de aceea o să închei cu ceea ce vroiam să vă povestesc de fapt.
         Clasa a IX-a, în anul 1992 - cel de-al doilea trimestru școlar. Mă scoate proful de fizică la tablă. ȘOC și GROAZĂ: nu mă întreabă teorie, ci îmi dă să rezolv o problemă. Încurcată tare, cel puțin pentru mine.
         Mă uit la tablă. Iau creta în mână. Mă uit la domnul profesor. El se uită la mine. Eu mă uit spre colegi, în clasă. Se aude vocea profului:
- Vă așteptăm, domnule Țăranu! .........vorbește, mutu'...
         Habar nu am de rezolvarea problemei. Să pun capul în podea? Poate că ar merge, însă stând în fața clasei și învârtind creta între degete, situația îmi părea din ce în ce mai amuzantă. Am început să zâmbesc… involuntar…
- Domnule Țăranu, vă credeți la cascadorii râsului? … zice profu’ a cărui față nu exprima 
absolut la nimic. Nu i se clintise nici un mușchi.
         Colegii din bancă erau muți. Eu continuam să zâmbesc din ce în ce mai tare, până când am izbucnit în râs.
         Se aude vocea profului:
- Elev Țăranu, treci în bancă. Râzi ca un star. Patru deghizat în cinci.

Fața domnului profesor nu exprima nimic în continuare. Colegii își dădeau coate prin bănci. Eu nu mai zâmbeam, dar eram fericit. Scăpasem de un patru! Chiar dacă era deghizat în cinci.

„Descălecarea” mea în Moldova

           Știu că prin rândurile pe care le scriu acum o să dau naștere unor comentarii poate acide din partea unor cititori, însă face parte din „istoria” mea. Nu am cum să trec peste.
           Până la 18 ani am trăit pe malurile mării, mai precis în Ovidiu, la câțiva kilometri de Constanța și de Mamaia. De la geamul apartamentului în care stăteam vedeam lacul Siutghiol, iar în continuare puteai observa cum marea se unea în linia orizontului cu cerul (o baltă mai mică, urmată de una mai mare).

        După ce am terminat liceul, am plecat la București, între 18-22 de ani, unde am urmat cursurile Academiei de Poliție. Bineînțeles că multe dintre sfârșiturile de săptămână și vacanțele le petreceam tot acasă.

        La finalul academiei, din motive personale (cei care mă cunosc mai bine le știu), am decis să îmi iau repartiția la Iași. Mai precis, în ultima zi petrecută la Academie, pe data de 10 iulie 1999, am renunțat la locul de la Constanța (pe specialitatea pe care terminasem – Crimă Organizată) și am ales să vin la Iași, pe judiciar.

       Zis și făcut. Tot în data de 10 iulie 1999, dar mai spre seară ajung și acasă. Am dat vestea părinților. Mamei parcă nu îi venea să creadă. Tata mi-a spus: Bravo, Mădăline!. Ai avut sânge în tine!... chiar dacă vedeam că nu îi picase tocmai bine decizia mea. Dar tata mă înțelegea foarte bine pentru că, la rândul său, când avea 33 de ani, a plecat din Vrancea și s-a stabilit în Constanța. Unde a cunoscut-o apoi pe mama.

     Deci, în două săptămâni plecam la Iași. Pe 26 iulie 1999 trebuia să fiu la Iași. Să încep munca. 

      Sincer nu știam ce o să mă aștepte, a fost o decizie personală pe care nu o voi regreta vreodată. Chiar dacă s-au schimbat multe de atunci și chiar la foarte scurt timp de la "aterizarea mea" în Iași. A fost o hotărâre gândită, având un algoritm (dacă îi pot spune așa) bine structurat și închegat. Cu toate acestea habar nu aveam ce mă va aștepta.

      Cele două săptămâni din primul meu concediu s-au încheiat. Vineri, 23 iulie 1999, este organizată petrecerea de plecare. În curtea casei bunicii de la Ovidiu, aflată în spatele blocului în care locuiam. Eu eram îmbrăcat în uniformă. Țin minte că am băut vin. Și am fumat.

       A doua zi, 24 iulie 1999, am plecat cu trenul spre Iași. Căram o geantă imensă după mine, folosită și pe timpul când eram în Academie și care reprezenta de fapt șifonierul meu. Am ajuns în gara din Constanța. Am urcat în tren. Trenul șuieră și pleacă. Fratele meu îmi face cu mâna de pe peron. 
       Sunt în drum spre Iași. Eu și șifonierul … pardon, geanta. Multe gânduri m-au trecut în cele 8 ore de călătorie. Greu de adus aminte… sentimentele erau amestecate, însă era drumul pe care mi l-am ales eu. Ce mă aștepta? O lume necunoscută pentru că nu cunoșteam decât 2 sau 3 persoane din Iași… vorba zis, cunoșteam. 

       Se face seară și ajung la Iași. Auzisem că sunt două gări în Iași, iar eu trebuia să cobor la una dintre ele. Sincer, nu mai știu unde am făcut lucrul ăsta. Bănuiesc că la Gara Centrală. În fine, asta nu mai contează. Nu mai conta nici cine mă aștepta în gară la Iași. În tren eram eu și geanta. Și trebuia să coborâm pentru că era stația „finală”.

     Iau geanta în spate și mă avânt pe culoarul vagonului. Puțini călători în tren. Cobor treptele și ajung pe peron. Fac primul pas și mă opresc. Mă uit de jur împrejur și îi zic genții care aștepta nemișcată pe unul dintre umerii mei: Un pas mic pentru mine, un pas mare pentru toți ieșenii!!

       Geanta coboară tăcută de pe umăr și mă ține de degetele mâinii drepte. Pornesc la drum. În față se vede viitorul. Prin ceață și întuneric.

Pe măsură ce a trecut timpul îmi dau seama câtă dreptate am avut. 

Un pas mic pentru mine, un pas mare pentru toți ieșenii!! 

Măcar prin prisma faptului că a mai scăzut procentul moldovenilor din zonă.

Cum e să comanzi tutun pe internet și să primești în pachet ... MĂLAI!!!

      Mare „minune” cu site-urile astea online de cumpărături. Și aici nu mă refer la cele precum Emag, PcGaraje etc. care comercializează produse noi, dar oferă în același timp și garanția faptului că primești ceea ce ai comandat.
        Au apărut în ultimii o mulțime de site-uri care facilitează interacțiunea dintre potențialul vânzător și potențialul cumpărător. Ce se vinde… nu contează, vorba lui Văru’: ai ceva de vânzare? Te rezolv eu!
       Sincer, nu mă interesează ce se vinde/cumpără atât timp cât cele două părți se văd face to face, iar produsul care face obiectul tranzacției este vizualizat etc.
       Problema la astfel de tranzacții apare atunci când vezi pe net un telefon de exemplu, la un preț atractiv, discuți telefonic cu vânzătorul și stabilești detaliile finale. Apoi aștepți firma de curierat să își aducă ceea ce ai cumpărat. Acesta vine, îți arată coletul, pe care însă poți să îl ridici doar după ce plătești contravaloarea lui și taxa de transport. Din păcate, nu de fiecare dată în colet este și ceea ce așteptai și ce ai plătit.
       Așa ca și concluzie o să vă povestesc o întâmplare pățită de o cunoștință: în urmă cu vreo jumătate de an m-a sunat un prieten din Iași să îmi spună cum un „consătean” de-al meu din Ovidiu - jud. Constanta, i-a tras o mică țeapă.
         În fapt amicul meu a comandat tutun în valoare de 55 de lei, iar când a primit pachetul, bineînțeles după ce l-a plătit, l-a deschis și surpriză: în interior se aflau 750 g de mălai.
         M-a sunat să îmi spună pe un ton hazliu ce i-au făcut ovidenii mei.
       Din punctul meu de vedere, eu văd problema altfel și demonstrează încă o dată cât de miloși și inimă largă sunt constănțenii.
       De ce? Păi e simplu: 55 de lei dați pe tutun, oricum erau bani aruncați la gunoi. Măcar așa, cu mălaiul ăla din pachet, tot are de vreo 2-3 mămăligi. Măcar îi ține de foame câteva zile...
        Mai în glumă, mai în serios, l-am consiliat și i-am spus ca dacă dorește, poate să depună plângere la poliție pentru înșelăciune. Deși, nu prea văd eu cum poți să reclami pe cineva care îți dă de mâncare!!!!