Comandanţii de batalion, studenţii şi lecţia de drept administrativ

    Mi-e greu să descriu în doar câteva rânduri cei 4 ani de Academie de Poliţie. Sunt multe întâmplări şi diverse. Mai bine zis: o situaţie operativă complexă. Din această cauză le iau pe rând, încercând să surprind cât mai bine fiecare situaţie/conjunctură pe care vreau să o prezint. 

     Primii doi ani de şcoală militară am avut comandant de batalion un colonel. Asta se întâmpla între anii 1995-1997. O persoană destul de „dură” în comportament, dar şi în exprimare. Nu doar faţă de soldaţii studenţi. Câteodată şi faţă de ofiţerii din subordine. 

      Spuneam de sistemul militar în care comandantul este Dumnezeu pe pământ. Trebuie să îndeplinești ordinele fără să crâcnești și să înghiți multe mârlănii din partea celor care au pâinea și cuțitul în mână. Aici discutăm în general de modul în care cineva te respectă ca om. Colonelul nostru era de „modă veche”. Pe seama lui apăruseră numeroase legende, multe dintre ele izvorâte din adevăr. Și care nu prea îi făceau cinste. Nu doreai să intri în colimatorul colonelului. Albie de porci te făcea. Şi te ţinea minte. Nu uita ulterior să îţi reamintească în ce categorie de animal te încadrai.

       Parcă îl văd şi acum. Dimineaţa, pe platoul unde se adunau studenţii militari pentru a da raportul. Cu un deget de la o mână scărpinându-se într-o ureche, iar cu cealaltă mână aranjându-şi testiculele. Un ofiţer dădea raportul:

- Domnule colonel, studenţii batalionului 1 sunt adunaţi pentru raportul de dimineaţă….

       Colonelul se posta radios în faţa noastră şi ne spunea:

- Bună dimineaţa, studenţi!

- Să trăiţi! izbucnea la unison din piepturile a peste 300 de tineri.

     Şi apoi începea inspecţia studenţilor, iar colonelul avea din când în când obiceiul de a „cerceta” personal unul sau două plutoane. Când îl vedeai apropiindu-se de tine, îţi ţineai răsuflarea, sperând că nu o să se oprească tocmai în faţa ta. Pentru că, dacă făcea lucrul ăsta, indiferent cât de regulamentară aveai uniforma, găsea el ceva să îţi spună … ba că ai bluzonul puţin boţit, ba că ai părul puţin cam lung, ba că nu îi place de faţa ta. În fine, dacă aveai bască, nu aveai chibrit. Şi invers. Iar dacă le aveai pe amândouă, dădeai de bănuit.

       Periodic colonelul mai făcea şi vizite neanunţate prin camere. A rămas memorabilă scena, când, într-o dimineaţă, intrând în camera unor colegi exclamă:

- Ce pute aici a parfum şi spray. Numai la curve miroase aşa! Numai la nevastă-mea şi fii-mea pute aşa! Şi pleacă, închizând uşa. Ce vreţi: era mai bine să stea oamenii nespălaţi. Şi să pută … ca nişte bărbaţi.

    Spuneam de miturile care apăruseră despre colonelul nostru. Unul dintre acestea se petrecea înainte de 1989, într-un restaurant. Colonelul nostru, aflându-se la o masa cu mai mulţi colegi, a fost întrebat de un chelner:

- Dumneavoastră ce comandați?

- Eu comand un batalion de securitate, răspunde cu voce puternică acesta, făcându-i pe toţi din local să tresară la auzul acestor vorbe.

      Într-o altă poveste transmisă din generaţie în generaţie, colonelul îşi pedepsea studenţii neascultători punându-i să ude florile din curte pe o ploaie torenţială. 

       Momentele cele mai haioase le trăiai însă pe viu, cele mai multe dintre ele fiind dimineaţa şi la prânz, în timpul rapoartelor:

- Am trecut azi pe la budele voastre şi am rămas cu un gust amar în gură!

      Sau când, aflat singur în faţa batalionului, chema un student să iasă din formaţie şi să vină lângă el pentru a-l certa (a se citi: a-l face cu ouă şi oţet):

- Aveţi în faţa voastră un nesimţit şi un măgar!

     La care noi şuşoteam: Care-i nesimţitul şi care-i măgarul? Fii mai explicit!

   O altă dată, într-o inspecţie neanunţată, colonelul intră într-o cameră alăturată, unde studenţii tocmai veniseră de la duş:

- Ce îţi stă părul aşa zbârlit în toate părţile? …se stropşeşte la unul dintre ei, făcând aluzie la modul în care îi stătea frezura, încă udă…

- Să trăiţi, domn colonel! Raportez că abia am venit de la duş şi m-am şters cu prosopul pe cap! … martor era chiar prosopul ud pe care avea în mână, faţa roşie şi binenţeles părul care îi stătea ca la arici.

- Păi ce mă, eu când mă spăl pe dinţi, îmi stau după aia împrăştiaţi aşa …zice comandatul, ducându-şi ambele mâini la gură şi râşchiindu-şi degetele în toate direcţiile.

     Ar fi multe de spus. Am constatat însă, din discuţiile cu prieteni din alte şcoli militare sau care făcuseră armata că multe dintre legendele de care vă tot zic aveau elemente comune cu întâmplările povestite de ei. Mă opresc însă aici cu primul comandant de batalion şi trec la al doilea.

     Mdea… altă viaţă cu maiorul. Comandantul de batalion pe care l-am avut ultimii doi ani de Academie, respectiv între 1997-1999. Diferenţă de la cer la pământ. Noul comandant ne respecta, ne vorbea frumos. Nu ne jignea şi se comporta într-un mod uman cu noi. Dar „gloata” este nerecunoscătoare. Dacă îi dai un deget, ea îţi ia toată mâna. A suportat maiorul nostru şi a tot suportat până când, pe la sfârşitul anului 1998, nu a mai rezistat şi a încercat să ia atitudine. Dar degeaba, era prea târziu. Încerca să fie dur cu noi, să ne pedepsească, însă noi îi prinsesem slăbiciunea: era un om bun. Şi apoi …eram şi „veteranii” academiei … nu prea mai aveau ce să ne facă. Pe ultima sută de metri aveam alte gânduri şi preocupări. În ciuda tuturor necazurilor pe care i le mai pricinuiam, cu toţii însă îl respectam. JOS PĂLĂRIA, domnule maior. 

Vă mai amintiţi de domnul colonel? Da, primul comandant despre care v-am povestit la început. După ce a plecat de la noi, a fost mazilit la catedra de drept administrativ. Să facă pe … profesorul. Deja, prin prisma noilor atribuţii pe care le avea, apăreau noi legende pe seama lui, venite din rândul celor de anul 2, care studiau dreptul administrativ.

Spre exemplu, la un seminar cu studenţii, colonelul intra în sala de curs şi apăsa pe întrerupător în mod repetat, tot stingând şi aprinzând lumina. Apoi le spunea cu un glas de doctor docent: "Vedeţi, asta este o lecţie de drept administrativ!"

Curat administrativ, domn colonel!

"Lasă-mă și pe mine un pic să mă încălzesc de la tine, Pavele…"

     Pentru o bună perioadă a copilăriei mele, toată familia formată din tata, mama, fratele meu și eu, am dormit în ditamai patul care se afla în dormitor. Pat care avea și o ladă, lipită de o latură a acestuia şi în care se țineau cele trebuincioase a dormi: saltele, pături, cearceafuri, pijamale etc.

     Ordinea de așezare în pat era aceeași zi de zi: eu așezat la marginea de la ladă, mama, fratele meu și tata care stătea la marginea cealaltă a patului. 

     Spuneam că eu eram încadrat de ladă și de mama. Multe seri adormeam cu fața la ladă, care îmi oferea certitudinea faptului că nu voi cădea niciodată din pat. În alte dăți, adormeam cu fața spre mama, care îmi oferea siguranța că nu mi se va întâmpla nimic rău pe parcursul somnului. Eram mic copil, dar îmi aduc aminte foarte clar cum mama, în fiecare seara, înainte să adormim, fiind așezați în ordine în pat, mă mângâia pe creștet, spunea TATĂL NOSTRU și apoi îmi făcea cruce pe cap, de trei ori. 

     Fratele meu, Laur dormea între mama și tata. În ciuda a ce cred unii dintre voi, să știți că nu îl invidiam. Îmi iubeam lada de care îmi propteam des nasul și nu aș fi acceptat să îmi schimb locul. Pentru nimic în lume. Ulterior, la peste 20 de ani de la acele momente, într-o discuție cu fratele meu, acesta îmi spunea: Ferice de tine că ai stat lângă ladă, că eu, aproape în fiecare noapte, mai ales vara, mă sufocam de căldură, între mama și tata. Nu discutăm aici de căldura sufletească.

     Tata. Dormea la margine, fiind apărătorul graniței cu abisul ce sălășuia după terminarea patului. Veșnic plin de energie și câteodată, în timpul somnului, sursa unor zgomote ciudate. De multe ori visele mele se modelau după sforăitul lui tata, în funcție de tonalitatea acestuia – iar când mă trezeam speriat în miez de noapte, mama mă liniștea și adormeam la loc.

    Tata - situat la ecuator. Mama – un adevărat pol al frigului. Cam așa gândeam atunci. Și acum aud:

- Florentina, ce tot pui sloiurile ale reci pe mine! spunea tata ofuscat de faptul că mama găsea mai în fiecare seară de iarnă, pe sub plapumă, calea spre picioarele calde ale tatei, de care le lipea pe cele proprii, pentru a se bucura de căldura pe care o emana tata.

- Lasă-mă și pe mine un pic să mă încălzesc de la tine, Pavele ... răspundea Florentina, pe un ton care dovedea necesitatea folosirii unei surse de căldură, cu un glas căruia Pavel nu putea să îi reziste. Nu de alta, dar și mie mi se topea inima de milă. Darămite lui Pavel.

    De fiecare dată tata comenta când mama îi fura din căldură. Dar erau doar comentarii de început și în ciuda „sloiurilor de gheață” pe care Florentina le lipea de el, accepta de fiecare dată transferul de energie. 

    Mic copil nu prea înțelegeam de ce picioarele mamei sunt așa de reci. În dese rânduri le atingeam, iar frigul care venea dinspre ele mă convingeau că nu minte. Nu înțelegeam însă şi de ce tata era așa de cald. În fine, un mare mister. Dar totul s-a lămurit cât de cât ulterior, când la rândul meu am devenit sursă de căldură.

    De când îmi cunosc soția și împărțim același pat, am aflat că picioarele mele le-au moștenit pe ale tatei. Cum se termină vara și apar temperaturile mai scăzute, colega mea de apartament cotrobăie cu piciorușele ei prin pat și le lipește acerb de ale mele

- Ce calde sunt picioarele tale, Mădăline! îmi spune de fiecare dată

- Mdea… și ale tale reci, reci. Hai încălzește-te... accept cu stoicism furtul de căldură. Aveam în trecut exemplul pozitiv al tatălui meu, însă renunțasem la protestele formale, exprimate verbal de acesta.

     Încă îmi este neclar de ce sunt așa de reci și picioarele soției. Medic fiind, aceasta îmi dă mereu explicații - de vină cică ar fi proasta circulație periferică a sângelui (sper că am citat bine).

     În fine. Accept bucuros de fiecare dată să reprezint un suport călduros pentru colega mea de apartament. Deși nu înțeleg de ce trebuie să transfer atâta căldură cu titlu gratuit. Măcar de-aș putea să montez un aparat de măsură pentru a-i arăta soției mele cât “mă sacrific” eu pentru ea.

Dar toată această discuţie de final este desuetă. E doar de complezenţă. Ştiu că nu are rost să protestez. Asta este unul dintre rolurile pe care bărbaţii le au în familia mea extinsă. Şi acum îmi sună în urechi vocea mamei: Lasă-mă și pe mine un pic să mă încălzesc de la tine, Pavele…

Moştenire de familie

     Ştiţi cum se spune: „ce naşte din pisică, şoareci mănâncă”. La rândul meu am moştenit de la tata destul de multe. Începând de la grupa de sânge şi până la insistenţa de a auzi doar ceea ce îi convine. Câteodată, nu întotdeauna. Şi câte mai descopeream la mine pe măsură ce înaintam în vârstă. Timpul trecând, aveam impresia că mă transformam în tata. Şi asta nu e departe de adevăr.

     Începând de pe la vârsta de 30 ani au început să îmi apară fire albe. În cap. Mai glumesc cu soţia mea, spunându-i că am început să albesc imediat după ce ne-am căsătorit. Dar nu căsătoria poartă vina pentru asta, ci tot moştenirea de familie. Mai ales cea genetică, din partea tatei. Şi el a început să încărunţească tot imediat după vârsta de 30 ani. Pe la 50 ani avea tot părul alb. De fapt… nici nu mi-l mai aduc aminte altfel.

     Îmi aduc aminte cum zbârnâiau geamurile câteodată în apartamentul în care locuiam cu familia când eram copil. Vina nu o purta vreun cutremur sau vântul. Alta era cauza: strănuta tata.

     Un strănut atât de sănătos din toate punctele de vedere nu mai vedeai la altcineva. Când strănuta tata îmi dădeam seama cât de puternic este! Păi cum altfel ar fi putut să scoată aşa tunet pe nas şi gură? Şi mai ales să rămână aproape nemişcat când arunca din el un ditamai uraganul?

     Tot citind cărţi, mă buşea râsul când vedeam cuvântul „hapciu” folosit pentru a descrie zgomotul produs de strănutul vreunui personaj. Ce de oameni neputincioşi prin cărţile alea … nu puteau să facă un lucru cum trebuie… ca tata!

     Se spune că strănuţi mai des când eşti răcit… o fi aşa, dar eu nu prea cred asta. 

     Continuând tradiţia din familie, pe măsură ce creşteam, strănuturile mele deveneau din ce în ce mai sănătoase. Şi zgomotoase. Am încercat odată să îmi reţin manifestările, în sensul de a fi mai ponderat atunci când strănut. Ce chin! Nu am mai încercat apoi vreodată. Păi ori o fac cum trebuie, ori nu! Pe bune, cei care vă chinuiţi să vă abţineţi când strănutaţi … nu ştiţi ce plăcere pierdeţi atunci când nu eliberaţi complet energia care se zbate în corpul vostru în acele momente.

     Şi uite am ajuns şi eu bărbat. Lucru dovedit şi de strănuturile mele care, la rândul lor, fac să zăngăne geamurile apartamentului meu de la etajul unu. Din când în când mai aud un strigăt de afară: Noroc, Mădăline! Mă uit rapid: este un vecin care se plimbă agale pe aleile dintre blocuri, la vreo 15-20 metri depărtare.

     În urmă cu câţiva ani Valentina, cumnata mea, îmi povestea cum, aflându-se cu fratele meu într-o sală de cinema, în timpul unei scene pline de suspans s-a auzit un zgomot asurzitor care a făcut de ruşine sistemul audio Dolby din cinematograf şi pe toată lumea să întoarcă privirea de la film. Cine credeţi că era „vinovatul” ? Nimeni altul decât fratele meu!

      Îi spun Valentinei: Nicio problemă. E moştenire de familie!

"Și erau noi-noiuți…"

   Început de iulie 1999. Și finalul studiilor la Academia de Poliție. În mai puțin de 2 săptămâni absolveam cei 4 ani de școală militară. În primii 3 ani de facultate această perioadă era plină de emoții datorate examenelor din sesiune și simțeai totodată aerul de vacanță. De data asta însă situația era diferită: existau emoții, cauzate de finalul de Academie, de despărțirea de prieteni, de locul unde vei ajunge să muncești după repartiție etc. Iar aerul de vacanță nu mai exista întrucât ne aștepta primul nostru concediu. Și apoi intram în pâine.

      După ce am terminat cu toate examenele de final (licența și diploma) nu mai aveam decât să așteptăm notele, ceremonia de promovare și repartiția. Erau ultimele momente pe care le petreceam împreună ca și studenți. Cu toții eram siguri că odată fiecare pornit pe drumul lui, relațiile dintre noi urmau să se stingă încet câte încet, rămânând în urmă doar ca amintiri frumoase.

   Spuneam că eram în așteptarea „finalului”. Dar nu îl așteptam stând cu mâinile în sân. Ieșeam în gașcă în fiecare seară la câte un restaurant din București unde serveam câteva baterii de vin, asortate cu multe cafele și țigări. După-amiezele le petreceam pe la terase, profitând de vremea călduroasă de vară, sorbind câte una-două beri. Academia deja începea să devină istorie, iar asta se simțea și în discuțiile noastre în care ne reaminteam de momentele plăcute sau pline de suspans pe care le-am trăit împreună pe decursul ultimilor 4 ani. 

     Într-una din aceste după-amiezi am hotărât cu toții să ieșim la o terasă din zona Băneasa, mai precis lângă Grădina Zoologică. Grupului nostru i s-au mai adăugat câțiva colegi, dintre care unul era din Ardeal. Mai bine zis din Cluj-Napoca. El va fi și eroul prezentei povești.

    Drumul până în zona susmenționată nu durează mult, școala de ofițeri fiind situată tot în pădurea Băneasa. Mergem o stație cu autobuzul și coborâm. Cum vremea era frumoasă erau destul de multe persoane venite, fie în vizită la Grădina Zoologică, fie să se plimbe sau să stea la o terasă, pentru a se bucura de o băutură rece. În această ultimă categorie ne încadram și noi. 

     Mergeam cu toții agale, „studiind” piața. Căutam localul unde să ne așezăm. Colegul nostru ardelean mergea în fața noastră. Era îmbrăcat într-un tricou gălbui și purta o pereche de blugi maro. Care străluceau în bătaia soarelui. Pentru că erau noi. Cum am aflat asta, o să vedeți în curând.

    La un moment dat, se aude un lătrat și vedem cum un câine maidanez negru iese dintr-un tufiș și se repede la deschizătorul nostru de drumuri, respectiv falnicul nostru ardelean. Fără să stea prea mult pe drumuri, maidanezul îi trage o mușcătură în picior. Ardeleanul, luat prin surprindere, scapă o înjurătură. Gonim animalul și începem să îi dăm sfaturi colegului nostru devenit victima câinilor comuntari. Îi spunem că ar trebui să meargă la spital să facă vaccin antirabic. Dacă animalul era cumva turbat? Chicotind, facem haz de necazul lui, spunându-i că trebuie să facă injecții în burtă. Ardeleanul nu ne bagă în seamă. Tace din gură și își cercetează piciorul mușcat. Și pantalonii. Niciunul nu avuseră prea mult de suferit în urma atacului neprevăzut. Deodată spune pe un ton supărat-plângăreț: 

   - Și erau nou-noiuți!

Poftim la el! Noi îi spunem de vaccin antirabic, iar el se plânge de blugii capsați de câine. Să facă blugii injecții în burtă atunci.

    Trecem momentan peste acest incident. Identificăm terasa potrivită și comandăm câte o bere. Începem să discutăm de ale noastre. Nu îl trecem cu vederea nici pe cel mușcat, care stă liniștit și tăcut pe un scaun, plouat ca un … câine. Sfaturile noastre medicale și glumițele nevinovate pe care le facem la adresa lui sunt prietenoase. El soarbe din bere și nu zice nimic. Se vede că a fost afectat de ce i s-a întâmplat mai devreme. 

   Continuăm discuția la bere pentru vreo două ore. Din când în când se aude aceeași voce plângăreață: Și erau noi-noiuți!

    Blugii, bineînțeles. Că piciorul mușcat era vechi de 23 de ani.

"Mi-ai spurcat …"

     Primii doi de muncă, respectiv între 1999 și 2001, am lucrat ca ofițer de judiciar la o secție de poliție din Iași. Am schimbat colectivitatea de la Academia de Poliție cu o alta: cea de la o secție de poliție. Diferențele nu erau mari, însă exista una semnificativă: nu mai discutam de o colectivitate de studenți, ci una de polițiști operativi. 
     După câteva luni de muncă consideram că îmi cunoscusem cât de cât noii colegi. Și cum în orice grup există caractere și personalități diferite, nici colectivul secției nu se abătea prea mult de la această regulă. Și ca tabloul să fie cât mai complet trebuie să mai adaug și tabieturile sau anumite reguli care intră în portofoliul fiecărui om. Sau mai bine zis care țin de educația lui. Când personalități puternice și diferite se ciocneau, ieșeau scântei. Iar când nu se respectau micile tabieturi ale fiecăruia, scânteile se transformau în flăcări. Astfel am asistat la câteva scene de un umor negru și chiar, vrând-nevrând, am fost și actor principal în unele. O să vă povestesc o astfel de întâmplare în care am fost doar martor, dar care mi-a rămas întipărită în memorie.
     Majoritatea oamenilor crede în Dumnezeu, iar fiecare dintre noi arată acest lucru în felul său. Aveam un coleg care respecta cu strictețe perioadele de post prevăzute de Biserica Ortodoxă și care era foarte atent la alimentația lui în astfel de zile. Își aducea mâncarea de acasă și era atent ca nu cumva aceasta să fie atinsă de vreun obiect (cuțit, furculiță, farfurie etc.) care intrase în contact cu vreun aliment interzis, cum este carnea. Și cum, în multe rânduri, mulți dintre noi ne luam prânzul în birouri, învățasem mai toți aceste reguli. Și le respectam. Mai glumeam câteodată pe seama modului „agresiv” verbal în care ne avertiza să ne ținem departe de el în astfel de momente.
    Într-o zi de post, nu mai știu dacă era miercuri sau vineri ori o altă perioadă de post religios, colegul meu era ofițer de serviciu. În jurul prânzului, în camera destinată efectuării acestui serviciu și care era situată la intrarea în secția de poliție, acesta servea masa într-un spațiu mic, ferit de ochii celorlalți. Își adusese de acasă alimentele special pregătite. În camera ofițerului de serviciu aveau acces și ceilalți polițiști, mai ales că aici erau și telefoanele de unde puteai să suni sau la care erai căutat.
     Colegul meu mânca întrerupt. De ce întrerupt? Telefoanele sunau și trebuia să răspundă. Veneau oameni la secție cu diverse probleme și trebuia să le dea lămuriri sau să îi anunțe pe polițiștii care îi chemaseră. Și tot așa. Pe fondul acestui du-te-vino își lăsa nesupravegheată mâncarea. Unul dintre polițiștii care servea masa în alt birou rămăsese fără pâine. În căutarea acesteia ajunge și în camera ofițerului de serviciu. Vede pâinea întreagă a colegului și fără să stea pe gânduri, cu cuțitul propriu, taie un colț din aceasta și se îndreaptă spre ieșire. Proprietarul pâinii tocmai ce terminase de vorbit cu un cetățean ce venise să reclame o problemă. Se întoarce și îl vede. Fața i s-a transfigurat dintr-o dată, ochii i s-au umplut de furie și explodează:
-Mi-ai spurcat pâinea! Cum pui cuțitul tău și mâna ta pe pâinea mea? Mi-ai spurcat pâinea! 
     Prins în flagrant, tăietorul de pâine nu prea are ce să îi zică. Încearcă să afle unde a greșit. Și cum adică i-a spurcat pâinea?     
-Mi-ai spurcat pâinea! Am văzut cum mâncai salam mai devreme! Ai tăiat carne cu cuțitul și apoi ai tăiat cu el din pâinea mea! Și mâna ta a atins carne și apoi ai pus-o pe pâine! 
     În fața acestor argumente, cel în cauză renunță la a mai își expune propria versiune. Dă din umeri și se pleacă spre biroul lui. Să își continue masa. În urma lui colegul meu strigă: 
-Să iei toată pâinea asta de aici și să faci ce vrei cu ea! Nu mai pun gura pe spurcăciunea asta! Tu ai spurcat-o! 
     Toată ziua a stat supărat colegul nostru. Și s-a ținut de cuvânt. Nu a mai mâncat din pâinea „spurcată”. Dar tot de atunci nu s-au mai întâmplat astfel de incidente. Ne învățasem lecția.

     Spunându-i soției mele de această întâmplare, mi-a relatat și ea un moment asemănător la care a fost martoră pe la începutul anilor 1990, aflându-se într-un colectiv de profesori.
     Aproape în fiecare zi, în jurul prânzului, profesorii luau masa. Fiecare își aducea de acasă câte ceva și se mânca de obicei împreună. Excepție făcea profesorul de informatică, nou sosit în școală. Acesta era vegetarian și din acest motiv mânca mai retras. Venea cu legume și fructe pe care tacticos le tăia în bucățele mici cu un cuțit pe un fund de lemn.
     Ceilalți profesori îi respectau obiceiurile, deși nu mai văzuseră vegetarian până atunci. Ce-i drept, și aspectul profesorului era un pic diferit, în sensul că avea plete și era mai tinerel decât ceilalți. Până și obiectul pe care îl preda – informatica – era un domeniu mai nou. Să nu uităm însă că totul se petrecea la începutul anilor 1990, la scurt timp după revoluția din 1989.
     Pauză de masă. Toți profesorii scoteau pachetele cu mâncare. La câțiva metri, pe un alt birou, stăteau fundul de lemn și cuțitul profesorului vegetarian. Acesta era plecat până la baie pentru a-și spăla fructele și legumele ce îi serveau drept prânz. Unul dintre profesori adusese o bucată de pastramă de porc și vroia să o taie în felii. Vede fundul de lemn și cuțitul de care v-am spus mai devreme și identifică soluția salvatoare. După câteva momente profesorul de informatică intră pe ușă, ținând într-o mână castronul cu „prânzul” spălat. Își vede colegul cum feliază sârguincios pastrama pe fundul său de lemn, folosindu-i și cuțitul. Într-un moment demn de filmele mute, profesorul de informatică încearcă, prin mimică, gesturi făcute cu mâna liberă și din cap, să îl oprească. Fără folos însă. Eforturile sale nezgomotoase nu au fost observate.
     Privirea profesorului de informatică exprima revoltă: Mi-ai spurcat fundul. Și cuțitul!

La o plimbare cu ATV-ul

     Prin anii 2007-2008 o nouă modă care circula printre prietenii mei era să ai un ATV (All Terrain Vehicle). Și astfel câțiva dintre ei și-au cumpărat așa ceva și a început distracția.

     În aceea perioadă poveștile vânătorești păleau în fața aventurilor pe care noii posesori de ATV-uri (mă refer aici la amicii mei) le povesteau cu ocazia întâlnirilor: plimbări multiple pe coclaurile din jurul Iașului, transportarea micilor vehicule în diverse locații de vacanță pentru scurte „excursii” prin pădure sau pe zăpadă. Până și problemele tehnice pe care aveau cu noile lor „jucării” te țineau în suspans: ATV-uri trimise până în Ungaria pentru a fi reparate sau motoare pentru a fi schimbate. Multe dintre întâlnirile noastre se rezumau la discuții pe astfel de teme care câteodată te acaparau prin modul de narare și pasiunea de care dădeau dovadă povestitorii.

    Nu am fost, nu sunt și nici nu voi fi un fan al acestui tip de vehicul. Fie că este ATV, motocicletă sau scuter, eu prefer să am și un acoperiș deasupra capului atunci când mă deplasez cu un vehicul, indiferent că sunt conducătorul lui sau doar simplu pasager. Și din aceste motive refuzam permanent multiplele invitații pe care le primeam de la prietenii mei pentru a-i însoți în micile lor călătorii. Deși, puțin prins de poveștile auzite în jurul meu, parcă aș fi mers și eu măcar o dată. Cred că acesta a fost și motivul pentru care am acceptat într-un final și luându-mi inima în dinți, am dat curs unei invitații venite din partea unui amic posesor de ATV. Simțul meu de conservare a fost învins și întâmplarea pe care o să v-o spun demonstrează că prima decizie pe care o iei în legătură cu un anumit lucru este de obicei și cea bună.

    Cred că trecuseră vreo doi ani și noua pasiune a prietenilor mei era deja ceva învechit. Într-o sâmbătă primesc un telefon de la Emonoil, unul dintre amicii mei,  proprietar de ATV.

- Mădălin, ce faci? Nu vii la o plimbare cu ATV-ul? mă întrebă el. 

- Păi sunt cam ocupat, am ceva treabă, îi zic – asta e placa mea pe care o pun ori de câte ori nu prea am chef să ies din casă.

    Emonoil insistă să vin și eu. Îmi spune că i-ar face plăcere acest lucru. O să ne plimbăm undeva prin zona Copou, pe câmpuri. Nu înțelege de ce refuz tot timpul astfel de invitații. Îl întreb dacă mai vine și altcineva. Îmi răspunde că nu. Îmi dau seama că nu are chef să meargă singur și îi trebuie „un însoțitor de bord”. Așa, ca să nu se plictisească. De aici vine și insistența lui Emonoil (Emonoil - dacă citești și tu, sper că înțelegi cum percep unii insistența ta câteodată. Poate nu te superi însă).

   Într-un sfârșit accept. Și asta nu datorită insistențelor susmenționate, ci mai degrabă curiozității mele. Hai să o fac și pe asta. Să nu mor prost, îmi zic.

- Pregătește-te. În jumătate de oră trec să te iau, îmi spune Emonoil.

- Cum adică treci să mă iei? Ai impresia că o să plimb cu bârâietoarea ta prin tot orașul? Ne vedem la destinație și de acolo începem plimbarea.

- Bine, este de acord Emonoil. Să te îmbraci mai gros, îmi dă un ultim sfat.

    Stabilisem să ne întâlnim în circa o oră, undeva prin zona Agronomie din municipiul Iași. Chiar dacă este început de toamnă și vremea este încă destul de călduroasă, m-am îmbrăcat mai gros, luându-mi și un fes pe cap. Mă urc în mașină și am plecat spre locul de întâlnire.

    Ca de obicei, sunt în așteptarea lui Emonoil care a întârziat deja vreo 10 minute. Un zgomot specific mă atenționează că se apropie. Nu îl văd încă pe Emonoil, însă aud de la depărtare motorul ATV-ului. În ce m-am băgat oare?

     Emonoil îmi întinde un obiect galben. Îmi spune că e un fluier pentru câini. Cică o să fie bun în eventualitatea în care o să ne latre vreunul și atunci trebuie să îl îndrept către câine și să apăs pe un buton. Totul pare așa de simplu. 

- Ia și niște pietre în buzunar, îmi mai spune Emonoil.

     Mă uit ciudat la el. O știi ăsta ceva. Poate că pietrele sunt pentru a nu mă lua vântul. Un fel de lest pentru a asigura stabilitatea mea pe ATV. (lest - încărcătură formată din nisip, pietriș, plumb etc. care asigură stabilitatea navelor de apă sau aeriene). Îi cer totuși niște lămuriri referitoare la pietre.

- Tot pentru câini, îmi răspunde dezinvolt Emonoil, de parcă toată viața lui ar fi cărat bolovani în buzunare.

      Deja entuziasmul meu s-a cam dus pe jumătate. Hai să vedem ce e mai departe.

    Începem „plimbarea”. Suntem echipați corespunzător. Emonoil conduce ATV-ul, iar eu stau în spatele lui. Mă țin cu ambele mâini de mânerele destinate acestui scop. Câteva sute de metri mergem pe drumul principal care este asfaltat. Totul este OK, mă cam enervează bârâitul motorului. Ieșim de pe asfalt și intrăm pe drumuri secundare îndreptându-ne spre câmpurile care înconjoară Iași-ul. Bârâitul motorului devine ultima mea problemă. De fapt nici nu îl bag în seamă.

    Mă uit în spate să văd dacă ne urmărește careva. Nici pomeneală de așa ceva. Emonoil însă accelerează în draci. Îi țip în ureche să o lase mai încet. Mă ascultă și încetinește. Pentru câteva secunde doar. Și cursa continuă.

     Mă țin cu ambele mâini de ATV, încercând să nu îmi pierd echilibrul și totodată să atenuez șocurile provocate spinării mele de mersul lin al lui Emonoil peste pietrișul sau pământul drumurilor pe care ne deplasăm. După circa 15 minute facem o scurtă pauză. Îi zic lui Emonoil să o lase mai calm, ca să mă obișnuiesc. Încerc să conduc și eu vehiculul, dar mă las păgubaș. Nu îmi place. Un mare avantaj era însă că în postura de conducător, resimțeai mai puțin șocurile. Nu cred că prietenul meu ar fi renunțat la asta.

   Ne continuăm drumul. Emonoil îmi spune de fiecare dată pe raza cărui sat sau comună suntem. Șira spinării resimte din ce în ce mai acut fiecare hop peste care trecem. Iar acestea nu sunt puține. Încep să cred că Emonoil a ales special drumurile pe care mergem. Deja avem și parteneri de trafic și aici mă refer la căruțele pe care începem să le întâlnim din ce în ce mai des.

   Vă spuneam că la început mă deranja zgomotul motorului. Acum nici nu îl mai auzeam. Parcă era un tors de pisică. Mdea… cu lucrul asta nu păreau a fi de acord și câinii. Care au început să apară mai frecvent de pe la mijlocul călătoriei noastre.

    Când treceam pe lângă case, în curți vedeai câte un câine lătrând furios la noi, mai să rupă lanțul cu care era legat. Astfel de situații erau cazuri fericite. Stând pe ATV, în spatele lui Emonoil mă uitam pe câmpurile din jurul nostru. Nu ca să admir priveliștea. Vedeam în depărtare cum, auzind zgomotul produs de motorul ATV-ului, câinii de pe ogoarele patriei-mamă deveneau atenți, ciuleau urechile și porneau în fugă către noi, lătrând de mama focului. Majoritatea nu reușeau să se apropie la mai puțin de 10-15 metri. De asta avea grijă Emonoil, pentru care apropierea câinilor furioși nu reprezenta decât un alt motiv să accelereze și mai tare. Peste toate hârtoapele din drum.

    În vreo 3-4 rânduri, trecând pe lângă niște case, câțiva dulăi s-au apropiat periculos de tare de noi. Și mai ales de picioarele mele. Emonoil urla la mine, accelerînd:

- Dă cu fluierul!!! Aruncă pietre în ei!!!!

     Îl înjuram în gând, blestemând totodată și dorința mea subită de a mă plimba cu ATV-ul.

    Fluierul pentru câini era prins de încheietura mâinii drepte, iar pietrele erau „cazate” în buzunare. Ca să le folosești îți trebuia un curaj nebun, întrucât trebuia să renunți la cel puțin unul dintre punctele de sprijin și să folosești o mână. Iar modul în care conducea Emonoil te făcea să crezi că în orice moment poți fi aruncat de pe ATV. Am utilizat de vreo două ori fluierul, am aruncat chiar și o piatră înspre câinii ce ne atacau. Am renunțat, văzând că mai mult îi ațâț decât să îi liniștesc. Și la urma urmei… ce vină aveau bietele animale.

    După vreo oră de mers cu ATV-ul și o ultimă ciocnire de acest fel, îi spun lui Emonoil să oprească. Suntem undeva în Breazu. Nu se văd câini la orizont. Arunc pietrele din buzunare și îi spun că pentru mine excursia s-a încheiat. Îi recomand să aleagă drumul cel mai bun pentru reîntoarcere. Din fericire suntem în apropierea unei șosele asfaltate și în circa 10-15 minute am ajuns la destinație.

     Cobor de pe ATV. Mă dezechipez și îi mulțumesc lui Emonoil pentru experiența pe care am trăit-o. Îi spun că a doua oară nu mă mai păcălește. Ne strângem mâinile și ne despărțim. Amicul meu se depărtează călare pe ATV. Eu mă urc în mașină și mă pregătesc să plec spre casă. Stau câteva minute să mă liniștesc. Sau mai bine zis, să îmi liniștesc spatele.

    Am făcut-o și pe asta. Pentru prima și ultima dată. În ciuda suspansului și zdruncinăturilor de pe parcursul plimbării cu ATV-ul, altceva mi-a rămas mai pregnant în minte. Nu o să credeți ce: momentul când m-am urcat în mașina personală și am plecat spre casă. Niciodată nu m-am simțit mai bine în micuțul meu Volkswagen Polo. M-am simțit ca în cea mai luxoasă limuzină, iar scurta călătorie spre casă, în ciuda șoselelor pline de gropi prin anumite zone (mai ales în cartierul în care locuiesc), a fost mai lină ca niciodată. Spinarea mea își amintește și acum de plăcerea resimțită în acele momente. Și eu și ea nu le vom uita niciodată!