sâmbătă, 17 mai 2014

Povestea lui CANCI

      Folosesc cuvântul CANCI de când mă ştiu. În multe dintre situaţiile informale şi neconvenţionale. A nu se înţelege că a fost spus printre primele mele cuvinte pe care le-am rostit când am început a vorbi. Mă amuz la gândul că aş fi putut spune „tata, mama, canci!”.
      Când am identificat subiectul acestei povestiri, respectiv cuvântul CANCI, mai întâi am verificat în DEX-ul care stă aruncat la loc de cinste undeva prin casă dacă există această expresie, curios fiind şi de sensul acesteia. Da, există. Iar sensul este acela pe care îl ştiu de mic copil: „nimic, zero, absolut deloc”
      Tot acelaşi DEX îmi spune despre CANCI că provine din limba ţigănească. Normal, că doar l-am auzit în copilăria mea fiind folosit de mulţi dintre prietenii mei de joacă. Care, drept vorbind, de multe ori se comportau ca nişte ţigani.
      Acum, că am făcut încadrarea în spaţiu a măreţului şi expresivului cuvânt CANCI, încerc să stabilesc şi coordonatele de folosire a acestuia. Dar, surpriză! Căutând cu înfrigurare prin cotloanele memoriei mele am constatat că nu reuşesc să îmi aduc aminte prea multe situaţii concrete în care am folosit CANCI-ul. Deşi conştientizez în mod foarte clar utilizarea lui frecventă în multiple şi variate cazuri. Deja mă îngrijorez: dacă am asimilat atât de bine un cuvânt ţigănesc, nu cumva… dar asta este altă istorie.
      Pentru că memoria îmi joacă feste, o să vă povestesc ultima împrejurare când am folosit, într-un mod eficient, cuvântul CANCI. Asta s-a întâmplat zilele trecute, de aici născându-se şi dorinţa de a scrie aceste rânduri.
      Cuvântul CANCI a fost elocvent într-o mică dispută avută cu soţia mea referitoare la diferenţa dintre 100 de lei şi 3000 lei. Aici sumele nu au relevanţă şi discuţiile noastre contradictorii nu aveau în principiu o logică clară. În fine, exista o anumită conjuctură care justifica această mică contradicţie.
      Soţia mea spunea: „Odată ce cheltuieşti banii rezultatul este acelaşi, indiferent de situaţie. Nu mai contează suma pe care ai avut-o, ci faptul că la final nu mai ai nimic în portofel”
      Depăşit fiind de logica acestei afirmaţii, deşi înţelegeam la ce se referea colega mea de apartament, am încercat în fel şi chip să îi demonstrez că diferenţa dintre 100 şi 3000 de lei este una majoră. Prin prisma modului meu de gândire mai pragmatic.
      Atunci a intervenit CANCI-ul care mi-a oferit oportunitatea de a îi oferi o explicaţie mulţumitoare soţiei mele. Şi amuzantă totodată. Iată şi argumentaţia prin care am câştigat mica noastră dispută, punîndu-i definitiv cruce:
      100 de lei = o cană + CANCI
      3000 de lei = un laptop + CANCI
      Acum că am ajuns la finalul povestirii, nu mai rămâne decât să aştept ziua de luni. Când trebuie să mă duc la bancă să plătesc ratele. Să vezi apoi comedie: CANCI cană, CANCI laptop.

joi, 1 mai 2014

LA MUNCĂ, NU LA ÎNTINS MÂNA!

            Multe mai vede omul pe pământ cât timp trăieşte. Asta dacă vrea să vadă şi dacă este interesat de acest lucru.
Interesant este însă câte vede omul în curtea celorlalţi, lăsând să se adune în propria ogradă grămezi întregi de gunoi. Pe care le ignoră cu o constantă nemernicie, crezând că “la el acasă” poate face orice. Ignoră însă şi mirosul pestilenţial pe care acest gunoi îl emană, creând un disconfort vecinilor, care binenţeles că atunci când încearcă să rezolve această problemă în mod amiabil, se transfomă imediat în nişte veritabili nesimţiţi, care  îşi bagă nasul unde nu le fierbe oala”.
Alţi oameni consideră că li se cuvine totul. Deşi stau cu mâinile în sân, nu se complică şi nu ridică nici măcar un pai. Dar atunci când apare ceva la orizont, ridică imediat pretenţii. Dacă este ceva bun, este o obligaţie pentru cel care a făcut totul posibil de a împărţi beneficiile. Dacă însă rezultatele sunt  cu un final mai nefericit, nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu-le miroase. Se potriveşte de minune cu zicala: „la plăcinte înainte, la război inapoi”.
Există şi oameni care cred că ei muncesc cel mai mult, că sunt exploataţi, deşi stau ancoraţi în anumite limite impuse de ei înşişi şi s-au obişnuit cu confortul şi rutina de zi cu zi. Doamne fereşte să le ceri să facă altceva, deşi cade în sarcina lor. Apare inerent întrebarea: „de ce trebuie să fac tot eu asta?”. Şi caută motive peste motive prin care să demonstreze cât de mult muncesc ei şi că nu este treaba lor să facă acel lucru. Îţi sugerează şi cine trebuie să o facă. De acolo, din scaunul comod care a prins deja forma fundului.
Fuga de responsabilitate este un alt subiect de discuție în tot monologul ăsta. Ne place când cineva își asumă anumite responsabilități, când își asumă riscuri, implicându-se în acțiuni care presupun efort și muncă, neștiind dacă rezultatul final va fi și unul pe măsură. Iar dacă totul iese bine, meritul este al echipei. Dacă iese nașpa, ghiciți în capul cui se sparg toate oalele. DA, ne place să culegem beneficiile, dar nu ne place să ne asumăm riscuri și responsabilități.
În urmă cu ani de zile cineva mi-a spus: „prinde-te de sacoşă şi pune mâna pe cartofi, că nu se umple singură”. Şi câtă dreptate a avut.
 Concluzia este următoarea: dacă pui osul la treabă, se văd şi rezultatele! Deci: LA MUNCĂ, NU LA ÎNTINS MÂNA!