tag:blogger.com,1999:blog-15712064872542846072024-03-19T05:55:29.109+02:00Schițe din întâmplări adevăratePovestioare din viața mea ... cu haz sau fărăJariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.comBlogger39125tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-12959320483888393322016-02-25T05:46:00.000+02:002016-02-26T23:20:29.429+02:00Dracii mei din copilărie<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Copilăria mea nu a avut parte de filme de groază. Nu de alta, dar pe timpul lui Ceaușescu oferta de la TV era tare limitată. Dar nu asta era ideea. Nu am avut parte de filme de groază, dar nici prea multă nevoie nu a fost.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
De ce? Simplu. Aveam o gașcă de copii tembeli prin vecini care adunau de la babe toate poveștile cu draci și le povesteau apoi când stăteam prin fața blocului, mai ales după ce se însera. Efectul era maxim.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Povești cu draci, pe care le revendicau ca fiind adevărate, că aveam perioade când, pe întuneric, afară sau acasă, singur sau nu, mi se făcea părul măciucă gândindu-mă la ele.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Despre cimitire, oameni morți, strigoi, vampiri, demoni, lupta inutilă împotriva dracilor, cazuri ale unor consăteni de-ai noștri care s-au pus cu Michiduță și tot așa. Viața mea avea parte de o adrenalină continuă, iar istorioarele alea cretine îmi alimentau permanent imaginația, deloc săracă de altfel.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Oare știați voi că dacă stai într-o cameră unde este întuneric beznă, fără firicel de lumină, apare dracul lângă tine?</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Vrei să te lupți cu dracul și nu știi cum? Păi du-te noaptea în cimitir cu un ou într-o mână și cu un cuțit în cealaltă. Fix la miezul nopții taie oul cu lama cuțitului (apropo, tăietura trebuie să fie perfectă) și conjură-l pe Lucifer, provocându-l la luptă. Dracul o să apară la scurt timp, înarmat cu o sabie și începe lupta cu tine. De fapt, te taie într-o clipită.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Stai față în față cu dracul? Să nu te pună dracu' să îți faci cruce în fața lui, că ai pus-o! Îți taie orice membru (mână sau picior) cu care vrei să faci semnul crucii. Așa a pățit-o un băiat de la mine din Ovidiu care s-a întâlnit cu dracu' și ca să îl facă să dispară a vrut să își facă cu mâna cruce. HARȘT! Și dracul i-a tăiat mâna. Bietul om nu s-a lăsat și a încercat să facă semnul crucii cu piciorul… HARȘT! Dracul i-a tăiat și piciorul! Știți cum a reușit să scape? Și-a făcut semnul crucii în gură cu limba și dracul a dispărut fără să își da seama ce l-a lovit. Atenție: să țineți gura închisă că altfel HARȘT! Rămâneți și fără limbă.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Și cam asta era singurul remediu împotriva dracilor. Semnul crucii, dar să nu te vadă când îl faci că altfel dracii contraatacă.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Asta este și motivul pentru care, de obicei, nu prea îmi folosesc mâinile pentru a-mi face semnul crucii, mai ales când sunt singur sau înconjurat de oameni în care nu am încredere. Experiențele mele din copilărie mă fac să fie extrem de precaut în astfel de situații. Spre exemplu, deseori, fiind pe stradă sau într-un mijloc de transport în comun, observ multă lume cum își face cruce cu mâna atunci când trece pe lângă vreo biserică. Să nu credeți că eu sunt necredincios. Îmi fac și eu cruce, dar cu limba în gură, să nu mă vadă nimeni, că cine știe, poate HARȘT!</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Ați priceput. Arma mea secretă împotriva dracilor este SEMNUL CRUCII FĂCUT CU LIMBA ÎN GURĂ. Reamintesc: cu gura închisă, să nu te vadă vreun potențial drac.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Și pentru că niciodată nu știi peste cine dai în viața de zi cu zi, tot timpul bat cruci în gură, că de m-ar vedea oamenii, ar crede că sunt un habotnic în ale credinței. Înconjurat de lume sau singur, periodic mai bat o cruce cu limba, așa PREVENTIV, că nu se știe niciodată.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
AAAA, mă vezi că nu zic nimic și mă uit ciudat la fața ta? DA, DA, am mai bătut o cruce că poate au dat dracii iama în tine!</div>
Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-25041819521424467832015-12-24T14:55:00.000+02:002015-12-24T16:23:30.072+02:00RECENZIA MEA: Star Wars: Episode VII - The Force AwakensA murit Han Solo în noul Star Wars - The Force Awakens. Numele lui Harrison Ford a fost cel care m-a convins sa mă uit la filmul asta.<br />
<br />
În rest, iată RECENZIA mea:<br />
- avem o noua STEA A MORŢII, care este de data asta mult mai mare decat prima, însă culmea, distrusă ffffoarte uşor.<br />
- avem şi un personaj ffffoarte rău, care este fiul lui Han Solo şi Leia. Pe ăsta, ca să demonstreze cât de rău este, l-au pus producătorii filmului să îl omoare pe taică-său, într-un moment lacrimogen de trei lei. O fi el un pic rău, dar e slab tare că îl muci face fetitza aia. Din prima, fără nicio încălzire.<br />
- apare şi un roboţel beep-uitor, da' fără farmec.<br />
<br />
Şi apropo, vă zic un secret, ca sa nu mai pierdeti timpul în aşteptarea continuării: fetitza aia îi de fapt fiica lui Luke, jedaiul. O sa ajunga jedai imediat, fără ajutorul niciunui master Yogurt şi o sa îl facă franjuri pe văr-su, respectiv, fiul lui Han Solo.<br />
<br />
În ceea ce îl priveşte pe Luke, o să îl pună la punct pe Împăratul cel rău, eventual după ce îşi pierde şi cealaltă mână, dar până la urmă ÎL ARDE BINI-DI-TĂT şi salvează Republica.<br />
<br />
Ca totul sa fie cu HAPIEND, la fel cum Bubby a reînviat în Dallas, o să reînvie şi Han Solo, măcar aşa un pic, alături de ceilalţi masteri jedai morţi, că altfel pierd producătorii din publicul mai bătrânel.Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-5912584170734544752014-05-17T05:55:00.001+03:002014-05-17T14:03:06.334+03:00Povestea lui CANCI<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Folosesc cuvântul CANCI de când mă ştiu. În multe dintre situaţiile informale şi neconvenţionale. </span><span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;">A nu se înţelege că a fost spus printre primele mele cuvinte pe care le-am rostit când am început a vorbi. Mă amuz la gândul că aş fi putut spune <i>„tata, mama, canci!”</i>.</span><br />
<div>
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Când am identificat subiectul acestei povestiri, respectiv cuvântul <b>CANCI</b>, mai întâi am verificat în DEX-ul care stă aruncat la loc de cinste undeva prin casă dacă există această expresie, curios fiind şi de sensul acesteia. Da, există. Iar sensul este acela pe care îl ştiu de mic copil: <b>„nimic, zero, absolut deloc”</b>. </span></div>
<div>
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Tot acelaşi DEX îmi spune despre <b>CANCI</b> că provine din limba ţigănească. Normal, că doar l-am auzit în copilăria mea fiind folosit de mulţi dintre prietenii mei de joacă. Care, drept vorbind, de multe ori se comportau ca nişte ţigani.</span></div>
<div>
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Acum, că am făcut încadrarea în spaţiu a măreţului şi expresivului cuvânt <b>CANCI</b>, încerc să stabilesc şi coordonatele de folosire a acestuia. Dar, surpriză! Căutând cu înfrigurare prin cotloanele memoriei mele am constatat că nu reuşesc să îmi aduc aminte prea multe situaţii concrete în care am folosit <b>CANCI-ul</b>. Deşi conştientizez în mod foarte clar utilizarea lui frecventă în multiple şi variate cazuri. Deja mă îngrijorez: dacă am asimilat atât de bine un cuvânt ţigănesc, nu cumva… dar asta este altă istorie.</span></div>
<div>
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Pentru că memoria îmi joacă feste, o să vă povestesc ultima împrejurare când am folosit, într-un mod eficient, cuvântul <b>CANCI</b>. Asta s-a întâmplat zilele trecute, de aici născându-se şi dorinţa de a scrie aceste rânduri.</span></div>
<div>
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Cuvântul <b>CANCI</b> a fost elocvent într-o mică dispută avută cu soţia mea referitoare la diferenţa dintre 100 de lei şi 3000 lei. Aici sumele nu au relevanţă şi discuţiile noastre contradictorii nu aveau în principiu o logică clară. În fine, exista o anumită conjuctură care justifica această mică contradicţie.</span></div>
<div>
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Soţia mea spunea: <i>„Odată ce cheltuieşti banii rezultatul este acelaşi, indiferent de situaţie. Nu mai contează suma pe care ai avut-o, ci faptul că la final nu mai ai nimic în portofel”</i>. </span></div>
<div>
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Depăşit fiind de logica acestei afirmaţii, deşi înţelegeam la ce se referea <b><u>colega mea de apartament</u></b>, am încercat în fel şi chip să îi demonstrez că diferenţa dintre 100 şi 3000 de lei este una majoră. Prin prisma modului meu de gândire mai pragmatic.</span></div>
<div>
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Atunci a intervenit <b>CANCI-ul</b> care mi-a oferit oportunitatea de a îi oferi o explicaţie mulţumitoare soţiei mele. Şi amuzantă totodată. Iată şi argumentaţia prin care am câştigat mica noastră dispută, punîndu-i definitiv cruce:</span></div>
<div>
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> <b>100 de lei = o cană + CANCI</b></span></div>
<div>
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> <b>3000 de lei = un laptop + CANCI</b></span></div>
<div>
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Acum că am ajuns la finalul povestirii, nu mai rămâne decât să aştept ziua de luni. Când trebuie să mă duc la bancă să plătesc ratele. </span><b style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"><i>S</i></b><i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"><b>ă vezi apoi comedie: CANCI cană, CANCI laptop.</b></i></div>
Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-23684993252142099452014-05-01T06:19:00.000+03:002014-05-06T05:27:52.610+03:00LA MUNCĂ, NU LA ÎNTINS MÂNA!<div style="text-align: justify;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjA-Q4b0283zn2ZGg8lJXZ9qmleNyWgpUivryCOHmMHDdWYwSm0BjBe3-ZlFOghfiCUprN47KPc1DpQVmYXpdpRZWAIeYZCQitPFijnOJErTH8DBqj_dhW2-D7G0Zx4horVcDg-9yqriuk/s1600/foto+la+treaba.jpg" imageanchor="1" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjA-Q4b0283zn2ZGg8lJXZ9qmleNyWgpUivryCOHmMHDdWYwSm0BjBe3-ZlFOghfiCUprN47KPc1DpQVmYXpdpRZWAIeYZCQitPFijnOJErTH8DBqj_dhW2-D7G0Zx4horVcDg-9yqriuk/s1600/foto+la+treaba.jpg" height="400" width="286" /></a><span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> </span><span style="font-family: Georgia, serif; font-size: 12pt; text-indent: 35.45pt;">Multe mai vede omul pe pământ cât timp trăieşte.
Asta dacă vrea să vadă şi dacă este interesat de acest lucru.</span><br />
<div class="MsoNormal" style="margin-bottom: 0.0001pt; text-indent: 35.45pt;">
<span style="font-family: "Georgia","serif"; font-size: 12.0pt;">Interesant este însă câte vede omul în curtea
celorlalţi, lăsând să se adune în propria ogradă <b>grămezi întregi de gunoi</b>. Pe care le ignoră cu o constantă
nemernicie, crezând că </span><span lang="EN-US" style="font-family: "Georgia","serif"; font-size: 12.0pt; mso-ansi-language: EN-US;">“la el acasă” poate face
orice. Ignoră însă şi mirosul pestilenţial pe care acest <b>gunoi</b> îl emană, creând un disconfort vecinilor, care binenţeles că
atunci când încearcă să rezolve această problemă în mod amiabil, se transfomă
imediat în nişte <b><i>veritabili nesimţiţi</i></b>, care </span><span style="font-family: "Georgia","serif"; font-size: 12.0pt;">„</span><span lang="EN-US" style="font-family: "Georgia","serif"; font-size: 12.0pt; mso-ansi-language: EN-US;">îşi bagă </span><span style="font-family: "Georgia","serif"; font-size: 12.0pt;">nasul unde nu le fierbe
oala”.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-bottom: 0.0001pt; text-indent: 35.45pt;">
<span style="font-family: "Georgia","serif"; font-size: 12.0pt;">Alţi oameni consideră că li se cuvine totul. Deşi
stau cu mâinile în sân, nu se complică şi nu ridică nici măcar un pai. Dar atunci
când apare ceva la orizont, ridică imediat pretenţii. Dacă este ceva bun, este o
obligaţie pentru cel care a făcut totul posibil de a împărţi beneficiile. Dacă
însă rezultatele sunt cu un final mai nefericit, nici usturoi n-au mâncat,
nici gura nu-le miroase. Se potriveşte de minune cu zicala: „la plăcinte
înainte, la război inapoi”. <o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-bottom: 0.0001pt; text-indent: 35.45pt;">
<span style="font-family: "Georgia","serif"; font-size: 12.0pt;">Există şi oameni care cred că ei muncesc cel mai
mult, că sunt exploataţi, deşi stau ancoraţi în anumite limite impuse de ei
înşişi şi s-au obişnuit cu confortul şi rutina de zi cu zi. Doamne fereşte să
le ceri să facă altceva, deşi cade în sarcina lor. Apare inerent întrebarea: „de
ce trebuie să fac tot eu asta?”. Şi caută motive peste motive prin care să
demonstreze cât de mult muncesc ei şi că nu este treaba lor să facă acel lucru. Îţi sugerează şi cine trebuie să o facă. De acolo, din scaunul comod care
a prins deja forma fundului.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-bottom: 0.0001pt; text-indent: 35.45pt;">
<span style="font-family: "Georgia","serif"; font-size: 12.0pt;">Fuga de responsabilitate este un alt subiect de
discuție în tot monologul ăsta. Ne place când cineva își asumă anumite
responsabilități, când își asumă riscuri, implicându-se în acțiuni care
presupun efort și muncă, neștiind dacă rezultatul final va fi și unul pe
măsură. Iar dacă totul iese bine, meritul este al echipei. Dacă iese nașpa,
ghiciți în capul cui se sparg toate oalele. <u>DA, ne place să culegem
beneficiile, dar nu ne place să ne asumăm riscuri și responsabilități. <o:p></o:p></u></span></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-bottom: 0.0001pt; text-indent: 35.45pt;">
<span style="font-family: "Georgia","serif"; font-size: 12.0pt;">În urmă cu ani de zile cineva mi-a spus: <i>„prinde-te de sacoşă şi pune mâna pe cartofi,
că nu se umple singură”</i>. Şi câtă dreptate a avut.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNormal" style="margin-bottom: 0.0001pt; text-indent: 35.45pt;">
<span style="font-family: "Georgia","serif"; font-size: 12.0pt;"> Concluzia
este următoarea: <b>dacă pui osul la
treabă, se văd şi rezultatele! Deci: LA MUNCĂ, NU LA ÎNTINS MÂNA!</b> <o:p></o:p></span></div>
</div>
<div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span></div>
Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-59854511684754213762014-03-12T19:28:00.000+02:002014-03-13T05:20:11.220+02:00Misogin sau misandră?<div style="text-align: justify;">
<b> E uşor să dai vina pe bărbaţi, nu-i asa? Dacă se întâmplă ceva rău, de vină este bărbatul! Sigur că da! </b></div>
<div style="text-align: justify;">
Vorbesc despre femeile care urăsc bărbaţii sau au părere proastă despre ei. Şi în această categorie intră şi cele căsătorite care, exceptându-i pe soţii lor, îi urăsc pe toţi ceilalţi bărbaţi. Şi câteodată ajung să îşi urască şi partenerii de viaţă.</div>
<div style="text-align: justify;">
Aţi auzit cu siguranţă de cuvântul <b>MISOGIN</b>. Aşa sunt caracterizaţi bărbaţii care urăsc femeile. Care le desconsideră şi vorbesc urât despre ele. Şi, din păcate, există destui care se încadrează în această categorie. Totodată, această clasificare a regnului masculin se extinde (în mod eronat) şi asupra celor care spun diverse bancuri despre femei. Mai ales atunci când nu ştiu cum să le zică. <i>Dragele mele, ei nu sunt <b>MISOGINI</b>, ci pur şi simplu <b>NESIMŢIŢI</b>. </i></div>
<div style="text-align: justify;">
Am căutat un termen care să definească misoginismul la femei şi am găsit. Sincer, până azi nu auzisem, dar dacă există – fără fum nu iese foc – înseamnă că ştie DEX-ul ceva.</div>
<div style="text-align: justify;">
<b> MISANDRIE</b> - repulsie patologică față de bărbați.</div>
<div style="text-align: justify;">
<b> MISANDRĂ</b> – femeie care suferă de misandrie.</div>
<div style="text-align: justify;">
Trag şi eu o concluzie şi spun că femininul lui MISOGIN este MISANDRĂ.</div>
<div style="text-align: justify;">
Acum să nu se înţeleagă greşit: am scris aceste rânduri pentru a răspunde unor postări de pe Facebook ce conţin păreri despre bărbaţi, în care femeile joacă rolul „victimei perfecte”. Nu mă refer la violenţă, ci la partea emoţională, <i>în care doamnele sau domnişoarele cad în braţele unor „afemeiaţi” care îşi înşeală nevestele sau iubitele. OK</i>. Asta există şi va exista cât va dăinui lumea, pentru ce să batem atâta tam-tam. Şi viceversa este valabilă. </div>
<div style="text-align: justify;">
Dar ce spunem despre o femeie şi un bărbat (ambii căsătoriţi cu terţe părţi) care au o relaţie „trupească”? Pe care dintre soţii înşelaţi îl considerăm victimă? Ţinem şi aici cont de sex – masculin şi feminin? Dilemă mare, nu-i aşa?</div>
<div style="text-align: justify;">
Punctul meu de vedere: <u>dacă nu suntem implicaţi în mod direct, să nu ne apucăm să judecăm întrucât nu tot ceea ce pare este şi adevărat. Iar dacă nu greşim, mdea, spunem că avem dreptate. Dar, dacă greşim, atunci am dat cu bâta în baltă. Indiferent de situaţie, ce avem de câştigat din toată treaba asta?</u> </div>
<div style="text-align: justify;">
Cred că cei mai avizaţi care pot să îşi dea cu părerea sunt cei care se lovesc în mod concret de astfel de situaţii. Nu doar în calitate de spectatori. </div>
<div style="text-align: justify;">
Şi ca să termin tot monologul ăsta al meu într-o notă mai veselă: <i>mai devreme am vorbit la telefon cu un prieten care îmi spunea că el şi cei doi băieţi ai lui se luptă cu o gripă „achiziţionată” de la o fetiţă, rudă apropiată. Păi, vedeţi fetelor cum începe totul de la vârste atât de fragede?</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Acum, din tot ce am povestit eu aici, fiecare să înteleagă ce vrea.</div>
<div style="text-align: justify;">
Spor la „succesuri”!</div>
Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-37626239098358404562014-02-23T08:42:00.001+02:002014-02-25T05:57:00.229+02:00Poliglot în imaginaţie<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Se întâmplă
câteodată să îţi doreşti ceva cu multă ardoare. Spre exemplu să fi martorul
unui eveniment deosebit sau să cunoşti pe cineva important. Sau orice altceva ce
ţi-ar place să experimentezi.<span style="font-size: small;"><o:p></o:p></span></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">De multe ori,
când crezi că vezi o astfel de oportunitate, imaginaţia fură startul şi o ia la
fugă înaintea realităţii. Începe să creeze posibile scenarii care ai vrea să se
producă. Bineînţeles că fără foc, nu iese fum şi toate au la bază ceva real ce declanşează
creativitatea subiectului. Care, este victima propriilor plăsmuiri, cu multiple
intrigi şi finaluri, majoritatea croite pe personalitatea omului sursă. Şi astfel
până să ajungă la deznodământul din viaţa reală, personajul nostru
experimentează multe trăiri, care de obicei nu au legătură cu lumea
înconjurătoare şi cu ce se va întâmpla în mod concret. <o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Toate ca toate,
este bine să ai imaginaţie, care a avut şi are un rol pozitiv în dezvoltarea
omului şi a umanităţii. Dar trebuie să nu te laşi luat de val, iar în situaţii
reale este necesar să îmbini creativitatea cu raţiunea şi logica. Dacă nu,
finalul te poate pocni în creştetul capului mai rău ca un ciocan.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Nu îmi vine să
cred ce filozof sunt. Mai ales că, pot să spun asta cu mâna pe inimă, sunt unul
dintre cei care visează cu ochii deschişi. Şi nu am nevoie de mult timp pentru
acest lucru: în doar câteva secunde mintea mea <i>vizionează </i>filme întregi, iar gândurile îmi zboară în colţuri îndepărtate
ale lumii, punându-mă în cele mai inedite situaţii. Şi toate pornesc de la un
impuls din viaţa reală care declanşează „scenarita”.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Eram copil şi aveam
vreo 7-8 ani. Era primăvară, vreme frumoasă cu soare strălucitor. Mama mi-a dat
voie să plec afară. Ies pe uşă şi fug fericit pe scări, ajungând imediat în
faţa blocului. Dau o tură prin zonă, în căutarea unor parteneri de joacă. Nimic
însă. Nu renunţ şi iau decizia să întorc acasă pentru a lua mingea. <i>Vreau să merg în curtea şcolii, pe terenul
de sport</i>. <i>Acolo sigur găsesc pe
cineva, </i>gândeam eu.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Urc scările,
deschid uşa şi intru în apartament. Aud râsete şi veselie. Ştiam că nu aveam
musafiri. Ce s-o fi întâmplat? Deodată, uşa de la dormitor se deschide şi iese
mama „fugărită” de tata. Ambii plini de o veselie care îmi era străină mie. <b>Calm, calm … aveau hainele pe ei</b>. Mă văd
amândoi şi redevin serioşi: <o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="margin-left: 36.0pt; mso-list: l0 level1 lfo1; text-align: justify; text-indent: -18.0pt;">
<!--[if !supportLists]--><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">- <i>Ce ai uitat? Sau
s-a întâmplat ceva?</i>
mă întreabă mama.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Mie îmi trecuse
de luat mingea. Veselia lor mi se părea ciudată şi nu la locul ei. Bâgui ceva fără
sens şi o zbughesc afară. În urma mea aud cum yala de la uşă se închide.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Prima mea criză
existenţială a durat vreo oră, timp în care m-am plimbat îngândurat. Ipostaza
neobişnuită în care îi surprinsesem pe ai mei îmi trezise suspiciuni. Îi mai
văzusem veseli şi fericiţi, însă acum ceva-ceva era schimbat. Eram copil mic,
abia trecusem de „cei 7 ani de acasă”, dar nu mai credeam în poveştile cu
albinuţa şi barza. În fine, nu prea înţelegeam eu procedeul, însă vizualizam un
final care mi se părea de groază: <b>o să
apară un alt copil în familia noastră. </b>Cu nasul în pământ, îngrijorat de
faptul că familia se poate mări şi neînţelegând de ce este necesar acest lucru,
am fost oprit de bunicul meu care era ieşit în faţa porţi:<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="margin-left: 36.0pt; mso-list: l0 level1 lfo1; text-align: justify; text-indent: -18.0pt;">
<!--[if !supportLists]--><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">- <i>De ce eşti
supărat, Mădăline? <o:p></o:p></i></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="margin-left: 36.0pt; mso-list: l0 level1 lfo1; text-align: justify; text-indent: -18.0pt;">
<!--[if !supportLists]--><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">- <i>Nu sunt supărat,
tataie</i>,
îi răspund.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="margin-left: 36.0pt; mso-list: l0 level1 lfo1; text-align: justify; text-indent: -18.0pt;">
<!--[if !supportLists]--><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">- <i>Hai că te văd că
eşti trist. Te-a certat sau bătut maică-ta?<o:p></o:p></i></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="margin-left: 36.0pt; mso-list: l0 level1 lfo1; text-align: justify; text-indent: -18.0pt;">
<!--[if !supportLists]--><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">- <i>Nu, tataie. Nu
s-a întâmplat nimic. Mă gândesc şi eu la ceva…</i>și plec mai
departe, lăsându-mi bunicul nedumerit.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">A trecut și
asta. Dar emoțiile trăite atunci le resimt și acum printre cele mai puternice.
Nu am spus nimănui lucrul acesta, nici măcar fratelui meu. Abia după aproape 30
de ani, i-am povestit mamei. Căreia nu îi venea să creadă ce aude. <o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Creştem puţin
vârsta şi ajungem undeva prin adolescenţă, pe la începutul anilor 1990. Tata
juca săptămânal la Loto şi Pronosport. Cu toţii (<i>mai ales partea masculină a familiei – tata, eu şi fratele</i>) visam
la câştigarea premiului cel mare. Nu ne deranja nici unul mai mititel, însă
majoritatea planurilor noastre erau în strânsă legătură cu potul cel mare.
Săptămânal, pe măsură ce se apropia ziua extragerii sau a rezultatelor
sportive, mă gândeam la grămada de bani care ar putea intra în casa noastră şi
ce aş putea face cu ea. <i>Ştiam totul de la
A la Z: să îmi cumpăr blugi, geacă, tricouri şi cămăşi. Radiocasetofon şi
video, neapărat. Maşină, că de … se apropia vârsta la care puteam să am permis.</i>
<i>Nu conta dacă o şi conduceam: să fie
acolo în faţa blocului. </i>Pe lângă lucrurile astea, lista era completată de o
mulţime de nimicuri pe care nu mi le puteam permite la vremea aceea. Şi care
erau foarte importante pentru un adolescent. Câştigul s-a lăsat aşteptat. De
fapt, nu a venit de loc. Însă micile mele năzuinţe au început să se îndeplinească
atunci când fratele meu a terminat liceul şi a devenit tehnician dentar, având
un venit bunicel. În casa noastră a apărut un RadioCD, boxe, staţie. Nu mai
spun de hainele pe care le cumpăram împreună cu fratele meu, din banii lui. Începutul
clasei a IX-a m-a găsit cu un <b><u>nou
look</u></b>. Că de, până la urmă şi haina îl face pe om. <i>Era bine să fiu mezinul familiei! Acum înţelegeţi şi voi de ce eram
îngrijorat mai devreme de creşterea numărului membrilor în familia mea. Pierdeam
statului de FRATE MAI MIC.</i><o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Mai facem un
ultim salt peste ani şi ajungem prin anii 2002. Eram propriul meu stăpân,
salariat şi departe de casă. Mă aflam la
un curs de intruire la Durău, alături de colegi şi colege din toate judeţele
Moldovei. Eu reprezentam judeţul Iaşi. Seara, după cină, ne mai lungeam în
restaurantul hotelului la o discuţie, stând în faţa unui pahar de vin. Vă
întrebaţi ce are asta cu realitatea, dar şi cu imaginaţia? Foarte multe! Odată
cu acel seminar, legăturile dintre noi au început să devină din ce în ce mai
strânse, transformându-ne în celebra Legiune Moldavă. De care o să vă povestesc
cu altă ocazie.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Ultima seară la
Durău. La hotel se cazase în cursul zilei un grup de francezi. De toate
vârstele. Seara, după ce au terminat excursia, s-au retras la restaurant.
Mâncare şi dans. Şi noi vroiam să ne distrăm, mai ales că a doua zi ne
despărţeam.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Pe ringul de
dans se făcuse aglomeraţie. Ne amestecasem cu toţii, demonstrând cât de
trainică poate fi prietenia româno-franceză, atunci când de vorba de distracţie.
Chiar dacă lumea nu prea se înţelegea din vorbe, limbajul corpurilor mişcate pe
ritmul muzicii făcea ca totul să fie într-o armonie perfectă. Se termină o melodie
mai săltăreaţă şi începe un blues. O tinerică din grupul franţujilor se
îndreaptă spre mine. Nu îmi spune nimic şi întinde braţele într-un mod sugestiv.
<i>Am înţeles, vrei să dansăm.</i> Începem
să ne mişcăm pe ritmul lent al muzicii. Niciunul nu spune nimic. Păi eu român,
ea franţuzoaică. Lăsăm melodia să vorbească. Imaginaţia mea începe să lucreze: <i>intru în vorbă cu ea, stabilesc legături cu
francezii şi iată-mă stabilit în Franţa. </i>Simplu, nu? Scurt şi la obiect!
Pa, România! OK. Era doar „scenarită”. Ia să punem în practică prima fază:
stabilirea contactului verbal. La finalul melodiei, îi arăt partenerei disponibilitatea
şi dorinţa mea de a deschide un canal de comunicare cu ea, şoptindu-i încetişor
la ureche:<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="margin-left: 36.0pt; mso-list: l0 level1 lfo1; text-align: justify; text-indent: -18.0pt;">
<!--[if !supportLists]--><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">- <i>English or
French?<o:p></o:p></i></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="margin-left: 36.0pt; text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Pe cât de rapid
a venit răspunsul, pe atât de năucitor a fost:<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="margin-left: 36.0pt; mso-list: l0 level1 lfo1; text-align: justify; text-indent: -18.0pt;">
<!--[if !supportLists]--><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">- <i>Română!<o:p></o:p></i></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="margin-left: 36.0pt; mso-list: l0 level1 lfo1; text-align: justify; text-indent: -18.0pt;">
<!--[if !supportLists]--><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">- <i>De unde?</i> întreb eu iar.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="margin-left: 36.0pt; mso-list: l0 level1 lfo1; text-align: justify; text-indent: -18.0pt;">
<!--[if !supportLists]--><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">- <i>Din Iaşi</i>, răspunde ea.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.45pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">M-am realizat!
M-am procopsit cu o româncă. Şi din Iaşi. Planurile mele cu Franţa sunt
năruite. Partenera mea de dans însoţea de fapt grupul de francezi, fiind o colaboratoare
din Iaşi. <i>Şi n-a zis nimic, muta! A venit
spre mine cu mâinile întinse de parcă pe ele scria: sunt la fel ca tine. Din
Iaşi! Am irosit bunătate de gânduri….</i><o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.45pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">E uimitor cât de
bine ne înţelegem. Acum când vorbim aceeaşi limbă. Cea maternă. Pauză pe ringul
de dans. Se retrage fiecare la masa lui. Le povestesc colegilor mica mea „păţanie”
şi deja se nasc glume pe această temă. Seara continuă în aceeaşi tentă
distractivă. Mai am parte de câteva episoade dansante cu visul meu francez. De
data asta îmi ţin imaginaţia în frâu.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.45pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Colegii mei mă
întreabă a doua zi dimineaţa, la micul dejun:<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="margin-left: 36.0pt; mso-list: l0 level1 lfo1; text-align: justify; text-indent: -18.0pt;">
<!--[if !supportLists]--><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">- <i>English or
French?<o:p></o:p></i></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 36.0pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Eu văd însă o
gloată de zombii (ca în filmele de groază) care se apropie de mine cu braţele
întinse, şoptind încetişor şi sugestiv:<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="margin-left: 36.0pt; mso-list: l0 level1 lfo1; text-align: justify; text-indent: -18.0pt;">
<!--[if !supportLists]--><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">- <i>Parlez vous
Francais, monsieur?<o:p></o:p></i></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"><br /></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 18.0pt;">
<b><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">La naiba! Sunt un poliglot în imaginaţie!</span><span style="font-family: Times New Roman, serif; font-size: 12pt;"><o:p></o:p></span></b></div>
Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-29169006534393257802014-02-22T08:47:00.005+02:002014-02-22T11:41:20.204+02:00Despre ticuri verbale şi persoane enervante<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Am început să
conştientizez aceste ticuri verbale undeva pe la vârsta de 18 ani, odată cu începutul
studiilor la Academia de Poliţie. <o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Cert este că dacă
nu îţi atrage cineva atenţia cu privire la o expresie pe care o foloseşti prea
des şi când nu se impune, singur nu îţi dai seama. O altă modalitate este să îl
auzi pe cel din faţa ta repetând ceva în
mod obsesiv şi să realizezi că şi tu îi poţi stresa pe alţii în acest mod.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Unul dintre
ticurile mele verbale este ca în discuţiile cu prietenii să repet la două, trei
propoziţii întrebarea<b><i>: Întelegi</i></b><b><i><span lang="EN-US">? Înţelegi?</span></i></b><span lang="EN-US"> Indiferent dac</span>ă
explic ceva sau adresez o întrebare, invariabil apare şi: <b><i>Întelegi</i></b><b><i><span lang="EN-US">? Înţelegi?</span></i></b><span lang="EN-US"><o:p></o:p></span></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Pe la
începuturile anilor 2000 aveam un coleg de birou, colonel, care rostea din
minut în minut: <b><i>aşa, aşa.</i></b> Ajunsesem să cred că face lucrul acesta în mod
intenţionat, pentru a trage aer în piept. <b><i>Aşa</i></b>-ul auzit de sute de ori pe zi în
acea perioadă mi-a mâncat zilele şi ajunsesem să capăt o intoleranţă la acest
cuvânt. Evitam ca în vorbele mele să îl folosesc, de teamă si nu mă molipsesc
şi eu. <o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Putem face o
întreagă apologie despre aceste ticuri verbale, însă vă voi plictisi repede. Cu
siguranţă aveţi şi voi parte de cel puţin un astfel de defect. Ori vă aparţine
ori vă întâlniţi cu cineva care îl deţine. <o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Partea cea mai
interesantă, care la început este amuzantă, dar ulterior devine enervantă
pentru cei din jur, este însă ticul verbal conştient, voit. Iar el trebuie legat
în mod direct şi cu persoana care face acest lucru.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Câteodată foloseşti
un cuvânt sau o expresie pentru a exprima o situaţie, o anumită stare personală
care te-a marcat. Acest <i>laitmotiv </i>al
existenţei tale efemere ilustrează atât de bine ceea ce ai trăit, încât tu şi
prietenii tăi, entuziasmaţi, îl folosiţi din ce în ce mai des. Oriunde şi
oricând. Şi cu orice ocazie. Şi să nu credeţi că discutăm aici de cine ştie ce
vorbe geniale.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">O perioadă bună
am folosit în gaşca noastră de la Academia de Poliţie expresia: <i>atât, atât!</i><o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Conform dictionarului
explicativ al limbii române, cuvântul <i>atât</i>
poate fi folosit cu numeroase sensuri. Credeţi-mă, la noi niciunul dintre
acestea nu se regăsea. Utilizam cuvântul <i>atât
</i>aproape pentru fiecare situaţie - <b>terminam
înviorarea: <i>atâââttt!!!</i></b>; <b>plecam în învoire: <i>atâââttt!!!</i></b>; <b> chiuleam de la ore: <i>atâââttt</i>!!!</b>; <b>respiram: <i>atâââttt!!!</i></b> <o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Cum
a intrat în viaţa noastră cotidiană şi a fost uzat la maxim, aşa de repede şi
pe nesimţite a ieşit din vocabularul nostru.
<i>Atâââttt!!!</i> a fost înlocuit de <i>băjeţii de băjeţi!</i> Expresie care făcea referire la noi şi pe care o
foloseam <u>pentru a ne alinta</u> sau <u>pentru a arăta cât de <i>băjeţi de băjeţi</i> suntem!</u><o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Cred
prin fazele astea de mai sus trece orice tânăr care încă mai cochetează cu
adolescenţa. Îşi au farmecul lor de care îţi vei aminti permanent cu plăcere.<o:p></o:p></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Să
trecem la categoria grea: ticuri verbale făcute intenţionat de persoane
enervante! Care au un scop bine definit.</span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> <b> Vrei
să nu te uite lumea</b><span lang="EN-US"><b>? </b></span></span><b style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;">Vrei să transformi o discuţie
monotonă într-una plină de viaţă, chiar dacă deviezi de la subiectul principal?
Nu ai nimic de spus, dar trebuie să te bagi în seamă?</b></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify;">
<span lang="EN-US"><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> <b>SIGUR CĂ DA!!! </b>Iată cum trebuie să procedezi:<o:p></o:p></span></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify;">
<span lang="EN-US"><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Să spunem că te afli la
un curs în care formatorul se chinuie să explice participanţilor anumite concepte.
Vrea să îşi atingă scopul şi pentru asta foloseşte tehnici care să capteze
atenţia. După vreo două ore, în care era să aţipeşti de câteva ori, trage
concluziile şi face recapitularea. Vrea să treacă la un alt nivel. Şi alt
subiect.</span></span><br />
<div style="text-indent: 0px;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: -18pt;"><span lang="EN-US"> - <i>Aveţi ceva neclarităţi? Putem trece mai departe?</i></span></span></div>
<div style="text-indent: -24px;">
<i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: 18pt;"><span lang="EN-US">/ - Doamnă, ne mai puteţi explica ce este cu empatia? Nu
am înţeles termenul</span></i><span lang="EN-US" style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: 18pt;">… întreabă unul
dintre cursanţi, faţa lui exprimând o nedumerire nevinovată care cere
explicaţii suplimentare. Nu a înţeles şi pace.</span></div>
</div>
<div class="MsoNoSpacing">
<span lang="EN-US"><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Pentru a veni în întâmpinarea solicitării, expertul
face clarificările necesare. Doreşte ca toţi cei din faţa lui să fie pe deplin
lămuriţi. În acest fel are conştiinţa împăcată că şi-a făcut treaba cum
trebuie. <i>Ce vrei,</i> îşi spune în mintea
lui, <i>sunt unii mai greu de cap. Şi mai
sunt şi poliţişti.</i> <i>Auzi, ce înseamnă
empatia</i>. După vreo 10 minute de explicaţii, formatorul solicită un nou
feedback. Indubitabil apare şi acesta:</span></span><br />
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> <i> -Şi totuşi eu nu am înţeles ce înseamnă empatia!!!</i> …aceeaşi faţă nevinovată, care însă de data asta cere palme. Multe.</span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: start;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-align: justify;"> Ceilalţi din jur </span><i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-align: justify;">empatizează
</i><span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-align: justify;">cu eternul nelămurit.</span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: start;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-align: justify;"> Formatorul, în mintea lui, se revoltă: </span><i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-align: justify;">Proşti, proşti, dar mulţi! Şi pe deasupra şi
nesimţiti!!!</i></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"><b><span lang="EN-US">SIGUR CĂ DA!!!</span></b><span lang="EN-US"> a devenit <i>laitmotivul</i> ultimilor ani. Această expresie îşi trage originile din istorica
provincie a Vasluiului, însă nu pot furniza mai multe date despre modul concret
în care a apărut. Folosirea lui se extinde pe zi ce trece de la judeţ la judeţ,
iar diseminarea este asigurată de eternul meu coleg nelămurit. Din Vaslui,
bineînţeles. <o:p></o:p></span></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span lang="EN-US"><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">În toate comunicările purtate, prin orice mijloace,
apare verbalizată expresia <b>SIGUR CĂ
DA!!!</b> La începutul şi finalul discuţiilor, inclusiv cele telefonice, a conversaţiilor
prin poşta electronică şi în orice moment în care judeţul Vaslui trebuie să îşi
justifice existenţa.<o:p></o:p></span></span></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 35.4pt;">
<span lang="EN-US"><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Pentru a ilustra ambele părţi atât cea enervantă, cât
şi cea frumoasă a lucrurilor (depinde în ce tabără te situezi), să ne imaginăm
următorul dialog pe parcursul unui seminar (inspirat din fapte reale):</span></span><br />
<div style="text-indent: 47.20000076293945px;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: -18pt;"><span lang="EN-US">- <i>Acum, este timpul unui feedback din partea voastră. Ave</i></span></span><i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: -18pt;">ţi întrebări şi sugestii?</i></div>
<div style="text-indent: 47.20000076293945px;">
<i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: -18pt;">- Cofibric!</i></div>
<div style="text-indent: 47.20000076293945px;">
<i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: -18pt;">- Poftim?</i></div>
<div style="text-indent: 47.20000076293945px;">
<i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: -18pt;">- E timpul de
pauză de cafea.</i></div>
<div style="text-indent: 47.20000076293945px;">
<i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: -18pt;">- Mai târziu. În
10 minute.</i></div>
<div style="text-indent: 47.20000076293945px;">
<i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: -18pt;"><span lang="EN-US">- Doamnă formator, eu am o întrebare. Pot să v-o pun? </span></i></div>
<div style="text-indent: 47.20000076293945px;">
<i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: -18pt;"><span lang="EN-US">- Bineînţeles.</span></i></div>
<div style="text-indent: 47.20000076293945px;">
<i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: -18pt;"><span lang="EN-US">- Ce înseamnă advocacy? Şi care este legătura acestui
termen cu empatia</span></i><i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: -18pt;">? Şi apropo: ce
este empatia?</i></div>
<div style="text-indent: 47.20000076293945px;">
<i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: -18pt;">- Poftim?</i></div>
<div style="text-indent: 47.20000076293945px;">
<i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-indent: -18pt;"><span lang="EN-US">- SIGUR CA DA!!!</span></i></div>
</div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify;">
</div>
<div class="MsoNoSpacing" style="text-align: justify; text-indent: 18.0pt;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Închei aici
povestirea întrucât trebuie să mă documentez. O să mă sune telefonul curând şi
va trebui să explic „poporului” din Vaslui ce înseamnă <b>laitmotiv</b> şi <b>feedback. </b></span><b><i><span lang="EN-US"><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">SIGUR CA D</span></span><span lang="EN-US" style="font-family: "Times New Roman","serif";">A!!!<span style="font-size: small;"><o:p></o:p></span></span></i></b></div>
Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-36064435386468934582014-02-08T05:47:00.003+02:002014-02-08T06:13:33.450+02:00Revanşa lui MIŢU (din ciclul DESPRE PISICILE MELE - partea 1)<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Spuneam într-una din povestiri că pisica se numără prin animalele mele preferate încă de când eram mic copil. Chiar dacă joaca mea cu ele nu era tot timpul pe gustul pisicilor, mai tot timpul aveam grijă de ele și încercam ca micile mele giumbuşlucuri pe care le făceam să fie pe placul ambelor părţi. Şi de multe ori îmi reuşea acest lucru.</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> În copilărie mă jucam cu pisicile bunicii mele care locuia la casă, în spatele blocului meu. Ulterior, când eram la facultate, doi pisoi – <i>frate şi soră</i> – m-au urmărit fără să îmi dau seama şi m-am trezit cu amândoi la uşa apartamentului. Până aici nicio problemă, însă dacă nu le deschideai uşa să îi primeşti în casă, „plângeau” într-un mod atât de zgomotos și erai nevoit până la urmă să faci asta. Nu de alta, dar ieșeau vecinii deranjați de mieunatul insistent care după câteva minute putea să scoată din minți și pe cel mai răbdător dintre oameni.</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Și ajungem în vara anului 2002, eu fiind „descălecat” în Iaşi de aproximativ 3 ani. În acea perioadă lucram pe furturi de animale şi cutreieram destul de mult judeţul. Pe timp de zi, dar şi pe timp de noapte. Într-unul din acele momente orbecăiam pe la miezul nopţii cu un coleg pe un câmp din satul Bogonos, comuna Leţcani. Nu am găsit nimic de <i>interes operativ</i> acolo, însă ne-a atras atenţia un mieunat slab. Cautăm prin zonă şi dăm peste un pisic, doar de câteva săptămâni. Cu siguranţă fusese abandonat acolo şi nu cred că avea prea multe şanse de supravieţuire. </span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Ghemotocul de blană albă, cu 3 pete negre, a fost adoptat pe loc devenind noul membru al familiei. În câteva săptămâni s-a întremat şi pe parcursul lunilor următoare s-a făcut un motănaş foarte frumos. Şi jucăuş. Până să facă vârsta de un an, l-am obişnuit să iasă afară, în jurul blocului. Nu ne-am dorit niciodată să avem o pisică doar de apartament … am vrut să experimenteze şi libertatea. La început nu îi plăcea. Ieşea afară cu forţa, dus de mine şi stropind cu jeturi de urină scările blocului. Aşa de frică îi era, de făcea pe el. Dar, libertatea cere sacrificii şi după câteva zile, pisicul nostru se cerea singur afară. Dimineaţa ne dădea deşteptarea, solicitându-şi dreptul la plimbare. Se posta în faţa uşii de la intrare şi mieuna încetişor. Până îi deschideam. La întoarcere, zgâria uşa cu gheruţele, anunţându-ne în acest mod sosirea şi manifestându-şi dorinţa de a intra în casă. </span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Vecinul de palier, avea şi el un motan. Hans era un albastru de Rusia, masiv, aproape de două ori mai mare decât al nostru. Care avea acelaşi regim: intra şi ieşea din casă după cum vroia. Motanul asta a fost pentru primele luni spaima tânărului meu pisic. Cum îl prindea pe sală, mi-l fugărea şi agasa în mod continuu. Dar asta nu a durat prea mult. După câteva luni de teroare şi experienţa mediului exterior, am surprins cum tovarăşul meu de apartament şi-a luat revanşa. </span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Aveam obiceiul să ies în faţa blocului, mai ales când era frumos afară. În mica grădină din faţa imobilului îl văd pe Hans care se odihnea în iarbă. Apare şi al meu, de după colţul blocului. Se uită la mine, vine şi se freacă de piciorul meu. Îl observă pe Hans dormind. Mieunând întrebător către mine, pleacă încetişor spre agresorul său. Îmi aruncă o ultimă privire, asigurându-se că mă aflu tot acolo. Rămân surprins de atitudinea pisoiului meu şi aştept să văd ce se întâmplă. Se apropie tiptil-tiptil de Hans, prin spatele lui. Pentru jumătate de minut stă nemişcat, la o mică distanță de el. După unduirile corpul îmi dau seama că pregăteşte un atac. </span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Dintr-o dată, sare în spinarea lui Hans, care, luat prin surprindere, trage un mieunat speriat şi fuge, fiind urmărit pentru câţiva metri de eterna victima, transformată dintr-o dată în agresor. Atacatorul curajos se întoarce la mine pentru a se lăuda cu isprava lui. Din bot îi iese un smoc de păr gri, din blana lui Hans. PRADĂ DE RĂZBOI. Satisfăcut, se lungeşte în fața mea. Sunt încântat. Miţu meu a devenit bărbat şi şi-a revendicat dreptul lui de a hoinări în zonă. Îl laud cu voce tare: <i>Bravo, Miţu! Ţi-ai luat revanşa! </i></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Dar încă nu se terminase. Miţu meu urma să mă mai uimească o dată. La scurt timp, atras de zgomotele pisiceşti din timpul luptei, apare un câine, dornic să fugărească pe cineva. Unul dintre acei câini comunitari care fac strajă prin cartier şi care au ca ocupaţie principală gonitul maidanezilor străini şi, bineînţeles, fugăritul mâţelor.</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Atras de mieunat, patrupedul canin apare imediat pe aleea din faţa blocului. Îl vede pe învingător cum stă tolănit pe beton. Îi despart circa 10 metri. Cu mârâieturi scurte, căţelul se îndreaptă motan, aşteptând ca acesta să se ridice şi să o ia la fugă speriat, pentru a începe cursa nebună. Dar culmea… oponentul felin nu arată că are o astfel de intenţie. Mai întâi verifică dacă <i>bipedul</i>, adică eu, este tot acolo. Mă vede şi apoi întoarce sictirit capul spre câinele care, derutat, se oprise la un metru de el. S-au privit vreo 10 secunde, ambii stând nemişcaţi. Debusolat total, câinele renunţă şi părăsește locul așa cum a venit. Mai puţin mândru ca la început. </span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Eu însă plesneam de fericire. Antrenamentele mele în sfârşit au avut rezultatul scontat. Nu mai era ciuca bătăilor de acum încolo. Plesneam însă şi de mândrie pentru faptul că atitudinea lui Miţu s-a datorat şi prezenţei mele, iar acest lucru însemna că îi inspiram încredere şi siguranţă. Îmi imaginam o posibilă replică dată câinelui: </span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"><i>- Şmechere… îl vezi p-ăla din spatele meu?… te pui cu mine, te pui cu toată familia mea. Hai valea! Dă-i cu praf de mers!</i></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"><br /></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Dar, odată cu timpurile astea, Miţu meu s-a „înţărcat” singur. Devenea din ce în ce mai independent, nu mai accepta decât la cererea lui și cu acceptul lui să pui mâna pe el. Excepție făceau doar momentele când era nevoit să facă baie. Cam o dată pe lună.</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Cu Hans nu a mai avut probleme. În fapt, pot spune că au devenit amici, și am surprins momente în care conlucrau împotriva altor motani.</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"><b><i><br /></i></b></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"><b><i> Prin septembrie 2004, Mițu nu s-a mai întors acasă. Mai lipsise câte o zi-două, mai ales când era perioada împerecherii, dar de data asta nu a mai venit deloc. <u>Mare supărare a fost în casa noastră atunci.</u> Am spus că nu o să mai avem alt pisic. Dar întâmplarea a făcut ca după vreo două luni să ne procopsim cu un altul. Dar despre asta vă voi spune în altă poveste.</i></b></span></div>
Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-44533944690307696012014-02-03T21:22:00.003+02:002014-02-04T06:59:48.886+02:00Ape stătătoare şi ape curgătoare<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Asta nu o să fie o lecţie de geografie. Şi nici altă poveste pescărească. Nu o să vă spun despre fapte măreţe înfăptuite cu o simplă undiţă în mână, stând pe malul unei bălţi. O să fie viceversa. Întrucât nu am fost şi nici nu voi fi un fan al acestui „sport” nu prea am cu ce să mă laud. Dar tocmai în acest fapt stă farmecul următoarelor rânduri.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"></span><br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Am mai spus şi cu altă ocazie că anii copilăriei şi adolescenţei mi i-am petrecut în apropierea a două bălţi: lacul Siutghiol (<b>balta mică</b>) şi Marea Neagră (<b>balta mare</b>). Mai precis în oraşul Ovidiu, judeţul Constanţa, unde, de la balconul apartamentului, vedeam cele două ape stătătoare susmenţionate. Una cu apă dulce, iar alta cu apă sărată. Ulterior a mai apărut şi o a treia apă, curgătoare, dar artificială, creată de mâna omului.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Cum nu mă omoram cu mersul la plajă pe timpul verii, la fel nu simţeam atracţie nici pentru pescuit. Deşi mai toţi copii din blocul meu şi din împrejurimi, mergeau deseori la pescuit, mai ales pe lacul Siutghiol. La prins guvizi, cărăşei şi bibănei. Iar adulţii, iar aici mă refer la pescarii înrăiţi, aveau ca principal obiectiv „prada” mai mare, formată din ştiucă, crap, somn etc. Pentru că lacul Siutghiol era bogat în astfel de specii în acea perioadă (discutăm aici de anii 1985-1995).</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
<div style="text-align: justify;">
Situaţia se schimba pentru câteva săptămâni, pe timpul verilor, atunci când veneau la noi rudele din Vrancea. Începeam să frecventăm plaja şi câteodată mai mergeam şi la pescuit… la Siutghiol, bineînţeles. Unchiul meu, Nicu, făcea rost de un stuf, îi punea meşină, plută, plumb şi ac şi ne lua cu el la pescuit. Eu, fratele meu şi Adrian, verişorul nostru, priveam cum „muşcă” guvizii, cum pluta intră şi iese rapid din apă şi pe Nicu cum trage de undiţă, în încercarea de a scoate peştele. Aşa am învăţat cum să punem râmă în ac, iar când ne plictiseam de distracţiile astea, începeam să ne zgâim la ceilalţi pescari din jur. Mulţi dintre ei erau ca şi unchiu’, cu un băţ în mână şi cu borcanul de râme lângă, însă erau şi câţiva mai acătării. Am rămas impresionat de un nene la vreo 50-60 de ani care avea un întreg arsenal cu el. Cred că a fost primul pescar adevărat pe care l-am văzut. Locul său de pescuit era pe o limbă de pământ care înainta în lac vreo 10-15 metri. Stătea pe un scăunel şi era înconjurat de lansete, frumos înşiruite şi fixate pe suporţi din fier. Pe firele de meşină întinse erau aşezate cerculeţe de plastic, de diverse culori, precum şi mici clopoţei din metal. Din când în când cerculeţele se mişcau, clopoţei începeau să clincăie şi atunci pescarul se îndrepta rapid spre undiţa gălăgioasă, învârtea de mulinetă… de multe ori era alarmă falsă, dar pe decursul unei ore am văzut şi câteva capturi frumoase… un crap şi un somn… măricei (atunci mi se păreau ditamai monştrii). </div>
<div style="text-align: justify;">
Ce am povestit mai devreme sunt amintirile primei veri în care am fost la pescuit. Cred că aveam 7 sau 8 ani. Următoarea vară toţi trei muşchetari aveam „bambusuri” de 3 – 4 metri lungime. Părinţii ne cumpăraseră şi meşină, plute, plumbi şi ace. Stăteam o zi întreagă la bunica în curte şi ne pregăteam undiţele. Aşa am învăţat să facem noduri la ace, să prindem plutele şi plumbii. Tot atunci am constatat că mai bune sunt plutele şi plumbii de producţie proprie. Am început să mergem mai des la pescuit, însoţiti binenţeles de unchiul nostru şi câteodată de tata. </div>
<div style="text-align: justify;">
Aruncam cu băţul la câţiva metri depărtare. Nu era prea adâncă apa, dar guvizi erau destui. Un peşte tare viclean...pişca din râmă şi trebuia să stai pe fază pentru a trage imediat undiţa când vedeai că pluta începe să se mişte rapid. Din păcate niciodată nu mi-a ieşit faza asta şi la mine peştele trebuia să muşte vârtos şi să bage cum trebuie acul în gură. Tare hapsâni erau guvizii aştia când se hotărau să înghidă <i>bărbăteşte…</i> Şi apropo, când trage câte unul de undiţă, zici că a picat norocul peste tine şi ai prins ditamai.... că aşa se zbate <b>animalul </b>şi îţi îndoaie băţul cu care tu încerci să îl scoţi afară din baltă. Iar când reuşeşti… stupoare: vezi un chiştoc mai mic decât degetele de la mână. O altă surpriză era când se prindea acul de pietre sau buruieni subacvatice ori se rupea meşina… ce vreţi, ne simţeam cu toţi pescari în devenire.</div>
<div style="text-align: justify;">
În octombrie 1987 s-a inaugurat canalul Poarta Albă-Midia Năvodari. Îmi aduc aminte perfect acea zi ploioasă şi friguroasă întrucât toţi elevii din Ovidiu, deci şi eu, şi fratele meu, am stat ore bune pe podul de deasupra, în aşteptarea soţilor Ceauşescu care trebuiau să vină cu un vaporaş. Responsabilii pe linie de propagandă comunistă ne-au pus să stăm mai bine de o oră jumătate pe pod, doar în cămăşuţa albă… ca să se vadă cravatele de pionier. S-a anunţat că se întârzie şi am urcat în autocare. După alte 2 ore a apărut şi ambarcaţiunea, însă de data asta ni s-a dat voie să ieşim cu hainele pe noi. Degeaba însă, frigul ne pătrunsese adânc în oase. Ieşim în fugă, ne agăţăm de balustradele podului şi strigăm <i>„Ceauseşcu şi Poporul”</i>, <i>„Stima noastră şi mândria, Ceauşescu - România”</i> şi <i>„URAAAAA, URAAAA!!!”</i>. <b>Nicolae Ceauşescu</b> se uită la noi, ne face din mână. <b>„Mama” Elena</b> nu se vede. Probabil e în cabină, la căldură. Pe punte este şi un cameraman care ne filmează. <u>Ni se spune ulterior că vom fi daţi la telejurnalele din ziua respectivă. Ghinion însă: nu am avut curent electric. Începuse sezonul de toamnă-iarnă cu tăiatul luminii câte 3-4 ore pe seară.</u></div>
<div style="text-align: justify;">
Dar să revenim la pescuit. Începând cu vara anului 1988 ne-am mutat la canal. Am schimbat apele stătătoare şi am trecut la ceva curgător. Aici nu mai prindeam guvizi. La ordinea zilei erau bibanii. Mai bine zis, bibăneii. Găseai şi crap şi somn, dar trebuia să vii mai pregătit decât noi. Şi să îţi dai şi interesul. Noi însă ne rezumam la pusul râmei în cârlig, aruncatul undiţei şi pânditul plutei. Au fost situaţii în care mă uitam la ea cu stătea nemişcată. Scoteam undiţa ca să schimb râma… că se învechise. Culmea: în ac se zbătea un peşte! Şi nu zicea nimica, mutul! </div>
<div style="text-align: justify;">
Câteodată mergeam în grup mărit la pescuit. Cu prietenii de la bloc. Ţin minte cum unul dintre ei avea un băţ de vreun metru lungime. Îl luam toţi la bâză, râzând de el: <i>Cu ciotul ăsta crezi că o să prinzi ceva?</i> El tăcea şi mergea înainte. Iar când am început pescuitul, noi prindeam un peşte, el scotea vreo 5-6. A doua oară nu am mai râs.</div>
<div style="text-align: justify;">
Aşa au trecut anii şi am început să merg din ce în ce mai rar la pescuit. În vacanţele din facultate, adunat, nu cred că am mai mers mai mult de 4-5 ori. </div>
<div style="text-align: justify;">
Şi uite că ne apropiem de prezent. Să nu credeţi că după ce am terminat facultatea s-a schimbat ceva. În fapt, da. De când m-am mutat la Iaşi, din anul 1999, nu am mai fost deloc la pescuit. <b><u>Aveam şi o scuză… părăsisem bălţile de baştină.</u></b></div>
<div style="text-align: justify;">
În noul mediu de la Iaşi am intrat în lumea „profesioniştilor”. Nu mi-am putut da seama ce pasiuni poate să nască pescuitul şi în câte locuri se poate practica. Şi mai ales, cât pot investi unii în acest hobby. Timp şi bani. Am aflat de multitudinea de bălţi din judeţul Iaşi unde puteai pescui, care era tariful pe zi şi câte kilograme de peşte puteai să iei cu tine la plecare. Asta în cazul fericit în care prindeai ceva. Informaţii care îmi intrau pe o ureche şi îmi ieşeau pe alta. Total nefolositoare din punctul meu de vedere.</div>
</span>Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-6134962805100589272014-02-03T20:37:00.000+02:002014-02-03T21:05:34.618+02:00La pescuit, pe profit! <div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> În urmă cu mai mulţi ani l-am întrebat pe Nelu, colegul meu de la Vaslui, ce înseamnă pentru el pescuitul. Mi-a răspuns scurt: relaxare. Ori de câte ori are ocazia merge la pescuit. Fie în concediu, fie la sfârşit de săptămână. Sau îşi ia câteva zile libere special pentru aşa ceva. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"></span><br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"><i>- Şi unde dormi, dacă zici că stai câteva zile?</i> îl mai întrebam eu, în cadrul deselor noastre convorbiri telefonice.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
<i></i></span>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"><i><i>- Păi, în maşină sau în cort. Asta depinde şi de vreme…</i></i></span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"><i>
</i><i><div style="text-align: justify;">
<i>- Şi nu te plictiseşti acolo dacă stai trei zile şi nopţi?</i></div>
</i><div style="text-align: justify;">
- <i>HALCĂ, frate! Ne-am luat grătarul şi ceva spriţ cu noi! Facem noi timpul să treacă…</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Cam aşa sună discuţiile noastre când pregăteşte Nelu o nouă ieşire la pescuit. Eu nu sunt tentat în niciun fel să mă duc să pierd timpul pe baltă. Găsesc altceva de făcut. Dar uite că anul trecut, prin iunie, chiar am avut un moment în care trebuia să „ard gazul” o zi. </div>
<div style="text-align: justify;">
Îmi luasem două zile de concediu, pentru a pleca de miercuri într-o mică deplasare, urmând să mă întorc duminică. Tocmai plecasem din piaţă. Cumpărasem câţiva pepeni galbeni, ceva fructe de sezon şi vorbisem cu Nelu la telefon:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Halcă, frate! Mi-am luat o zi de concediu şi am plecat la baltă! Uite acum îmi pun sculele în maşină, iau un prieten şi am plecat…</i> îmi spuse el. <i>Rămânem până mâine seară…</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Să vă luaţi de mâncare, că nu trag speranţe că o să mâncaţi peşte!</i> închei convorbirea şi plec spre casă. </div>
<div style="text-align: justify;">
Pe nespusă masă, a trebuit să amân plecarea pentru 24 de ore. Cum toate planurile mele erau legate de călătoria susmenţionată, consideram acest timp iremediabil pierdut. După câteva minute de descumpănire, îl apelez pe Nelu:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Auzi, mă… da’ unde mergeţi la pescuit? De la Vaslui înspre Iaşi sau în direcţia opusă?</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Păi.. undeva înspre Iaşi. La vreo 40 de kilometri de tine, </i>răspunde el.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Pregăteşte-te că vin şi eu. Merg până acasă, iau nişte apă şi vin. Mâncare ţi-am spus să iei, deci nu mai pierd timpul. În vreo oră jumătate sunt la voi.</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Nelu nu stă mult la discuţii, îmi dă explicaţiile necesare pentru a ajunge la destinaţie şi astfel că în jurul orelor 18.00 sunt lângă el, pe malul bălţii.</div>
<div style="text-align: justify;">
Cu Nelu mai este un amic, Fane. Şi-au aruncat deja ambii lansetele în apă şi le-au proptit pe nişte suporţi metalici. <b><i>Scule de scule…</i></b> cei doi pescari mă lămuresc cu privire la suporţii din fier …au nişte senzori care încep să bipăie când trage vreun peşte.</div>
<div style="text-align: justify;">
În paralel cu spriţul pe care îl degustăm, <i>profesioniştii</i> încep să amestece într-o ditamai găleată, diverse produse cerealiere, măcinate, în care mai turnau şi nişte arome. Plus apă din baltă. </div>
<div style="text-align: justify;">
Îi întreb:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Ce e asta?</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Nadă. Pentru peşte...</i> spune Fane, mestecând vârtos în găleată. </div>
<div style="text-align: justify;">
Tai un pepene galben şi încep să mănânc. Nelu pune de un alt spriţ. Fane a terminat de învârtit şi se începe aruncatul nadei în baltă. </div>
<div style="text-align: justify;">
Uite aşa trec vreo 2-3 ore şi începe să se întunece. Nada a fost aruncată toată. Peştele se lasă aşteptat. Discutăm diverse, printre care eu zic:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Undiţele alea stau de pomană acolo?</i> </div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Aaa, abia după 12 noaptea încep să tragă…</i> face Nelu.</div>
<div style="text-align: justify;">
Discuţiile se încing până pe la 1 noaptea. Prindem cu toţii câte un somn. Chiar şi eu, chiar dacă nu aveam nicio undiţă, am prins un somn de vreo 4 ore. </div>
<div style="text-align: justify;">
<b>Bip, bip, bip, bip ….</b> <i>ţipă un suport la un moment dat.</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Nelu sare din sacul de dormit şi se repede la undiţa gălăgioasă. Trage de ea, învârte de mulinetă. Nimic în ac. Mă uit la ceas. Ora 5 dimineaţa.</div>
<div style="text-align: justify;">
Ne-am trezit cu toţii. Bem o cafea rece. Au trecut peste 12 ore de când stăm pe baltă şi nu s-a prins niciun peşte. </div>
<div style="text-align: justify;">
Ora 7. În sfârşit la una dintre undiţă pică o plătică. Pescarii mei sunt nemulţumiţi. Se aşteptau la ceva mai mare.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Pe profit!</i> face Fane.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Cum zici tu…</i> răspund eu, necunoscând încă sensul expresiei.</div>
<div style="text-align: justify;">
A mai trecut o oră. Fane a mai prins câteva plătici. Lui Nelu i-au picat două bucăţi mai mari. Alt soi de peşte... De fiecare dată când pica un peşte, ambii ţipau fericiţi: <b>PE PROFIT!!</b></div>
<div style="text-align: justify;">
Molipsit de entuziasmul celor doi, m-am trezit cu o lansetă de-a lui Nelu în mână. Prind câteva plătici pe care i le dau lui Fane… <b>PE PROFIT!!! </b><i><b> Că plătica o vindea la bloc, unor vecini cu 5 lei kila... </b></i><u>asta era!!!</u></div>
<div style="text-align: justify;">
Au mai trecut câteva ore. Este amiază. S-au adunat kilograme de plătică. Tot e bun, chiar dacă Nelu şi Fane-Pe Profit, aşteaptă în continuare ceva mai consistent… cum ar fi un crap. Slabe şanse. </div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- PE PROFIT… </i>strigă Fane, scoţând din apă încă o plătică</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- PE PROFIT, FANE …</i>îi răspundem noi.</div>
<div style="text-align: justify;">
E ora 13:00. Îmi strâng lucruşoarele şi plec spre Iaşi. Nelu îmi spune că ei rămân pe baltă până seara. Le urez pescarilor FIR ÎNTINS şi … PE PROFIT.</div>
<div style="text-align: justify;">
Pe la 18.00 ajung la destinaţia de minivacanţă. Îl sun pe Nelu:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Ia zi! Cum a mers treaba după ce am plecat?</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Bun. Au picat bucăţi mari …</i>spune el.</div>
<div style="text-align: justify;">
Deja mă lua cu poveşti pescăreşti. Fane-PE PROFIT a ieşit cel mai fericit. Întrucât s-a prins multă plătică, el a fost cel mai câştigat … minim 5 lei kila.</div>
<div style="text-align: justify;">
Închei discuţia telefonică promiţându-i solemn colegului meu că o să îmi cumpăr odată şi odată o undiţă. Până atunci însă … PE PROFIT!</div>
<div style="text-align: justify;">
Mă gândeam dacă Fane o să vândă toată plătica. Nu de alta, dar ne povestise că alte dăţi, a fiert peştele prins, apoi l-a dat prin tocător şi a făcut chiftele. Oare acum ce o fi ales … FISH FINGERS sau PE PROFIT?</div>
</span>Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-12600189169905505352014-01-23T20:02:00.000+02:002014-01-31T16:28:11.537+02:00Comandanţii de batalion, studenţii şi lecţia de drept administrativ<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Mi-e greu să descriu în doar câteva rânduri cei 4 ani de Academie de Poliţie. Sunt multe întâmplări şi diverse. Mai bine zis: <i>o situaţie operativă complexă.</i> Din această cauză le iau pe rând, încercând să surprind cât mai bine fiecare situaţie/conjunctură pe care vreau să o prezint. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"></span><br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Primii doi ani de şcoală militară am avut comandant de batalion un colonel. Asta se întâmpla între anii 1995-1997. O persoană destul de „dură” în comportament, dar şi în exprimare. Nu doar faţă de soldaţii studenţi. Câteodată şi faţă de ofiţerii din subordine. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Spuneam de sistemul militar în care comandantul este Dumnezeu pe pământ. Trebuie să îndeplinești ordinele fără să crâcnești și să înghiți multe mârlănii din partea celor care au pâinea și cuțitul în mână. Aici discutăm în general de modul în care cineva te respectă ca om. Colonelul nostru era de <i>„modă veche”</i>. Pe seama lui apăruseră numeroase legende, multe dintre ele izvorâte din adevăr. Și care nu prea îi făceau cinste. Nu doreai să intri în colimatorul colonelului. Albie de porci te făcea. Şi te ţinea minte. Nu uita ulterior să îţi reamintească în ce categorie de animal te încadrai.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Parcă îl văd şi acum. Dimineaţa, pe platoul unde se adunau studenţii militari pentru a da raportul. Cu un deget de la o mână scărpinându-se într-o ureche, iar cu cealaltă mână aranjându-şi testiculele. Un ofiţer dădea raportul:</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"><i>- Domnule colonel, studenţii batalionului 1 sunt adunaţi pentru raportul de dimineaţă….</i></span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Colonelul se posta radios în faţa noastră şi ne spunea:</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"><i>- Bună dimineaţa, studenţi!</i></span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
<div style="text-align: justify;">
- <i>Să trăiţi!</i> izbucnea la unison din piepturile a peste 300 de tineri.</div>
<div style="text-align: justify;">
Şi apoi începea inspecţia studenţilor, iar colonelul avea din când în când obiceiul de a „cerceta” personal unul sau două plutoane. Când îl vedeai apropiindu-se de tine, îţi ţineai răsuflarea, sperând că nu o să se oprească tocmai în faţa ta. Pentru că, dacă făcea lucrul ăsta, indiferent cât de regulamentară aveai uniforma, găsea el ceva să îţi spună … ba că ai bluzonul puţin boţit, ba că ai părul puţin cam lung, ba că nu îi place de faţa ta. <i>În fine, dacă aveai bască, nu aveai chibrit. Şi invers. Iar dacă le aveai pe amândouă, dădeai de bănuit.</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Periodic colonelul mai făcea şi vizite neanunţate prin camere. A rămas memorabilă scena, când, într-o dimineaţă, intrând în camera unor colegi exclamă:</div>
<div style="text-align: justify;">
- <i>Ce pute aici a parfum şi spray. Numai la curve miroase aşa! Numai la nevastă-mea şi fii-mea pute aşa!</i> Şi pleacă, închizând uşa. Ce vreţi: era mai bine să stea oamenii nespălaţi. Şi să pută … ca nişte bărbaţi.</div>
<div style="text-align: justify;">
Spuneam de miturile care apăruseră despre colonelul nostru. Unul dintre acestea se petrecea înainte de 1989, într-un restaurant. Colonelul nostru, aflându-se la o masa cu mai mulţi colegi, a fost întrebat de un chelner:</div>
<div style="text-align: justify;">
-<i> Dumneavoastră ce comandați?</i></div>
<div style="text-align: justify;">
- <i>Eu comand un batalion de securitate</i>, răspunde cu voce puternică acesta, făcându-i pe toţi din local să tresară la auzul acestor vorbe.</div>
<div style="text-align: justify;">
Într-o altă poveste transmisă din generaţie în generaţie, colonelul îşi pedepsea studenţii neascultători punându-i să ude florile din curte pe o ploaie torenţială. </div>
<div style="text-align: justify;">
Momentele cele mai haioase le trăiai însă pe viu, cele mai multe dintre ele fiind dimineaţa şi la prânz, în timpul rapoartelor:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Am trecut azi pe la budele voastre şi am rămas cu un gust amar în gură!</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Sau când, aflat singur în faţa batalionului, chema un student să iasă din formaţie şi să vină lângă el pentru a-l certa (a se citi: <b>a-l face cu ouă şi oţet</b>):</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Aveţi în faţa voastră un nesimţit şi un măgar!</i></div>
<div style="text-align: justify;">
La care noi şuşoteam:<i> Care-i nesimţitul şi care-i măgarul? Fii mai explicit!</i></div>
<div style="text-align: justify;">
O altă dată, într-o inspecţie neanunţată, colonelul intră într-o cameră alăturată, unde studenţii tocmai veniseră de la duş:</div>
<div style="text-align: justify;">
- <i>Ce îţi stă părul aşa zbârlit în toate părţile?</i> …se stropşeşte la unul dintre ei, făcând aluzie la modul în care îi stătea <u>frezura</u>, încă udă…</div>
<div style="text-align: justify;">
- <i>Să trăiţi, domn colonel! Raportez că abia am venit de la duş şi m-am şters cu prosopul pe cap!</i> … martor era chiar prosopul ud pe care avea în mână, faţa roşie şi binenţeles părul care îi stătea ca la arici.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Păi ce mă, eu când mă spăl pe dinţi, îmi stau după aia împrăştiaţi aşa</i> …zice comandatul, ducându-şi ambele mâini la gură şi râşchiindu-şi degetele în toate direcţiile.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Ar fi multe de spus. Am constatat însă, din discuţiile cu prieteni din alte şcoli militare sau care făcuseră armata că multe dintre legendele de care vă tot zic aveau elemente comune cu întâmplările povestite de ei. Mă opresc însă aici cu primul comandant de batalion şi trec la al doilea.</div>
<div style="text-align: justify;">
Mdea… altă viaţă cu maiorul. Comandantul de batalion pe care l-am avut ultimii doi ani de Academie, respectiv între 1997-1999. Diferenţă de la cer la pământ. Noul comandant ne respecta, ne vorbea frumos. Nu ne jignea şi se comporta într-un mod uman cu noi. Dar <i>„gloata”</i> este nerecunoscătoare. Dacă îi dai un deget, ea îţi ia toată mâna. A suportat maiorul nostru şi a tot suportat până când, pe la sfârşitul anului 1998, nu a mai rezistat şi a încercat să ia atitudine. Dar degeaba, era prea târziu. Încerca să fie dur cu noi, să ne pedepsească, <i>însă noi îi prinsesem slăbiciunea</i><i>:</i> <i>era un om bun</i>. Şi apoi …eram şi „veteranii” academiei … nu prea mai aveau ce să ne facă. Pe ultima sută de metri aveam alte gânduri şi preocupări. În ciuda tuturor necazurilor pe care i le mai pricinuiam, cu toţii însă îl respectam.<b> JOS PĂLĂRIA, domnule maior. </b></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Vă mai amintiţi de domnul colonel? Da, primul comandant despre care v-am povestit la început. </i>După ce a plecat de la noi, a fost mazilit la catedra de drept administrativ. Să facă pe … profesorul. Deja, prin prisma noilor atribuţii pe care le avea, apăreau noi legende pe seama lui, venite din rândul celor de anul 2, care studiau dreptul administrativ.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<b>Spre exemplu, la un seminar cu studenţii, colonelul intra în sala de curs şi apăsa pe întrerupător în mod repetat, tot stingând şi aprinzând lumina. Apoi le spunea cu un glas de doctor docent: <i>"Vedeţi, asta este o lecţie de drept administrativ!"</i></b></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<b>Curat administrativ, domn colonel!</b></div>
</span>Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-89580811340248593762014-01-21T06:33:00.001+02:002014-01-21T16:52:43.075+02:00"Lasă-mă și pe mine un pic să mă încălzesc de la tine, Pavele…"<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Pentru o bună perioadă a copilăriei mele, toată familia formată din tata, mama, fratele meu și eu, am dormit în ditamai patul care se afla în dormitor. Pat care avea și o ladă, lipită de o latură a acestuia şi în care se țineau cele trebuincioase a dormi: saltele, pături, cearceafuri, pijamale etc.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"></span><br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Ordinea de așezare în pat era aceeași zi de zi: eu așezat la marginea de la ladă, mama, fratele meu și tata care stătea la marginea cealaltă a patului. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Spuneam că eu eram încadrat de ladă și de mama. Multe seri adormeam cu fața la ladă, care îmi oferea certitudinea faptului că nu voi cădea niciodată din pat. În alte dăți, adormeam cu fața spre mama, care îmi oferea siguranța că nu mi se va întâmpla nimic rău pe parcursul somnului. Eram mic copil, dar îmi aduc aminte foarte clar cum mama, în fiecare seara, înainte să adormim, fiind așezați în ordine în pat, mă mângâia pe creștet, spunea TATĂL NOSTRU și apoi îmi făcea cruce pe cap, de trei ori. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
<div style="text-align: justify;">
Fratele meu, Laur dormea între mama și tata. În ciuda a ce cred unii dintre voi, să știți că nu îl invidiam. Îmi iubeam lada de care îmi propteam des nasul și nu aș fi acceptat să îmi schimb locul. Pentru nimic în lume. Ulterior, la peste 20 de ani de la acele momente, într-o discuție cu fratele meu, acesta îmi spunea: <i>Ferice de tine că ai stat lângă ladă, că eu, aproape în fiecare noapte, mai ales vara, mă sufocam de căldură, între mama și tata.</i> Nu discutăm aici de căldura sufletească.</div>
<div style="text-align: justify;">
Tata. Dormea la margine, fiind apărătorul graniței cu abisul ce sălășuia după terminarea patului. Veșnic plin de energie și câteodată, în timpul somnului, sursa unor zgomote ciudate. De multe ori visele mele se modelau după sforăitul lui tata, în funcție de tonalitatea acestuia – iar când mă trezeam speriat în miez de noapte, mama mă liniștea și adormeam la loc.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Tata - situat la ecuator. Mama – un adevărat pol al frigului. Cam așa gândeam atunci. Și acum aud:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i style="font-style: italic;">- Florentina, ce tot pui sloiurile ale reci pe mine! </i>spunea tata ofuscat de faptul că mama găsea mai în fiecare seară de iarnă, pe sub plapumă, calea spre picioarele calde ale tatei, de care le lipea pe cele proprii, pentru a se bucura de căldura pe care o emana tata.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i style="font-style: italic;">- Lasă-mă și pe mine un pic să mă încălzesc de la tine, Pavele ...</i> răspundea Florentina, pe un ton care dovedea necesitatea folosirii unei surse de căldură, cu un glas căruia Pavel nu putea să îi reziste. Nu de alta, dar și mie mi se topea inima de milă. Darămite lui Pavel.</div>
<div style="text-align: justify;">
De fiecare dată tata comenta când mama îi fura din căldură. Dar erau doar comentarii de început și în ciuda „sloiurilor de gheață” pe care Florentina le lipea de el, accepta de fiecare dată transferul de energie. </div>
<div style="text-align: justify;">
Mic copil nu prea înțelegeam de ce picioarele mamei sunt așa de reci. În dese rânduri le atingeam, iar frigul care venea dinspre ele mă convingeau că nu minte. Nu înțelegeam însă şi de ce tata era așa de cald. În fine, un mare mister. Dar totul s-a lămurit cât de cât ulterior, când la rândul meu am devenit sursă de căldură.</div>
<div style="text-align: justify;">
De când îmi cunosc soția și împărțim același pat, am aflat că picioarele mele le-au moștenit pe ale tatei. Cum se termină vara și apar temperaturile mai scăzute, colega mea de apartament cotrobăie cu piciorușele ei prin pat și le lipește acerb de ale mele</div>
<i><div style="text-align: justify;">
<i>- Ce calde sunt picioarele tale, Mădăline!</i> îmi spune de fiecare dată</div>
</i><div style="text-align: justify;">
<i style="font-style: italic;">- Mdea… și ale tale reci, reci. Hai încălzește-te...</i> accept cu stoicism furtul de căldură. Aveam în trecut exemplul pozitiv al tatălui meu, însă renunțasem la protestele formale, exprimate verbal de acesta.</div>
<div style="text-align: justify;">
Încă îmi este neclar de ce sunt așa de reci și picioarele soției. Medic fiind, aceasta îmi dă mereu explicații - de vină cică ar fi proasta circulație periferică a sângelui (sper că am citat bine).</div>
<div style="text-align: justify;">
În fine. Accept bucuros de fiecare dată să reprezint un suport călduros pentru colega mea de apartament. Deși nu înțeleg de ce trebuie să transfer atâta căldură cu titlu gratuit. Măcar de-aș putea să montez un aparat de măsură pentru a-i arăta soției mele cât “mă sacrific” eu pentru ea.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<b><div style="text-align: justify;">
<b>Dar toată această discuţie de final este desuetă. E doar de complezenţă. Ştiu că nu are rost să protestez. Asta este unul dintre rolurile pe care bărbaţii le au în familia mea extinsă. Şi acum îmi sună în urechi vocea mamei: <i>Lasă-mă și pe mine un pic să mă încălzesc de la tine, Pavele…</i></b></div>
</b></span>Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-44997839672011455652014-01-16T20:28:00.000+02:002015-07-11T12:34:28.705+03:00Moştenire de familie<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Ştiţi cum se spune: „ce naşte din pisică, şoareci mănâncă”. La rândul meu am moştenit de la tata destul de multe. Începând de la grupa de sânge şi până la insistenţa de a auzi doar ceea ce îi convine. Câteodată, nu întotdeauna. Şi câte mai descopeream la mine pe măsură ce înaintam în vârstă. Timpul trecând, aveam impresia că mă transformam în tata. Şi asta nu e departe de adevăr.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"></span><br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Începând de pe la vârsta de 30 ani au început să îmi apară fire albe. În cap. Mai glumesc cu soţia mea, spunându-i că am început să albesc imediat după ce ne-am căsătorit. Dar nu căsătoria poartă vina pentru asta, ci tot moştenirea de familie. Mai ales cea genetică, din partea tatei. Şi el a început să încărunţească tot imediat după vârsta de 30 ani. Pe la 50 ani avea tot părul alb. De fapt… nici nu mi-l mai aduc aminte altfel.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Îmi aduc aminte cum zbârnâiau geamurile câteodată în apartamentul în care locuiam cu familia când eram copil. Vina nu o purta vreun cutremur sau vântul. Alta era cauza: strănuta tata.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
<div style="text-align: justify;">
Un strănut atât de sănătos din toate punctele de vedere nu mai vedeai la altcineva. Când strănuta tata îmi dădeam seama cât de puternic este! Păi cum altfel ar fi putut să scoată aşa tunet pe nas şi gură? Şi mai ales să rămână aproape nemişcat când arunca din el un ditamai uraganul?</div>
<div style="text-align: justify;">
Tot citind cărţi, mă buşea râsul când vedeam cuvântul „hapciu” folosit pentru a descrie zgomotul produs de strănutul vreunui personaj. Ce de oameni neputincioşi prin cărţile alea … nu puteau să facă un lucru cum trebuie… ca tata!</div>
<div style="text-align: justify;">
Se spune că strănuţi mai des când eşti răcit… o fi aşa, dar eu nu prea cred asta. </div>
<div style="text-align: justify;">
Continuând tradiţia din familie, pe măsură ce creşteam, strănuturile mele deveneau din ce în ce mai sănătoase. Şi zgomotoase. Am încercat odată să îmi reţin manifestările, în sensul de a fi mai ponderat atunci când strănut. Ce chin! Nu am mai încercat apoi vreodată. Păi ori o fac cum trebuie, ori nu! Pe bune, cei care vă chinuiţi să vă abţineţi când strănutaţi … nu ştiţi ce plăcere pierdeţi atunci când nu eliberaţi complet energia care se zbate în corpul vostru în acele momente.</div>
<div style="text-align: justify;">
Şi uite am ajuns şi eu bărbat. Lucru dovedit şi de strănuturile mele care, la rândul lor, fac să zăngăne geamurile apartamentului meu de la etajul unu. Din când în când mai aud un strigăt de afară: <i>Noroc, Mădăline!</i> Mă uit rapid: este un vecin care se plimbă agale pe aleile dintre blocuri, la vreo 15-20 metri depărtare.</div>
<div style="text-align: justify;">
În urmă cu câţiva ani Valentina, cumnata mea, îmi povestea cum, aflându-se cu fratele meu într-o sală de cinema, în timpul unei scene pline de suspans s-a auzit un zgomot asurzitor care a făcut de ruşine sistemul audio Dolby din cinematograf şi pe toată lumea să întoarcă privirea de la film. Cine credeţi că era „vinovatul” ? Nimeni altul decât fratele meu!</div>
<div style="text-align: justify;">
Îi spun Valentinei: <i><b>Nicio problemă. E moştenire de familie!</b></i></div>
</span>Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-33458585194298123132014-01-14T06:09:00.002+02:002014-01-25T05:11:59.497+02:00"Și erau noi-noiuți…"<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Început de iulie 1999. Și finalul studiilor la Academia de Poliție. În mai puțin de 2 săptămâni absolveam cei 4 ani de școală militară. În primii 3 ani de facultate această perioadă era plină de emoții datorate examenelor din sesiune și simțeai totodată aerul de vacanță. De data asta însă situația era diferită: existau emoții, cauzate de finalul de Academie, de despărțirea de prieteni, de locul unde vei ajunge să muncești după repartiție etc. Iar aerul de vacanță nu mai exista întrucât ne aștepta primul nostru concediu. Și apoi intram în pâine.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"></span><br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> După ce am terminat cu toate examenele de final (licența și diploma) nu mai aveam decât să așteptăm notele, ceremonia de promovare și repartiția. Erau ultimele momente pe care le petreceam împreună ca și studenți. Cu toții eram siguri că odată fiecare pornit pe drumul lui, relațiile dintre noi urmau să se stingă încet câte încet, rămânând în urmă doar ca amintiri frumoase.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Spuneam că eram în așteptarea „finalului”. Dar nu îl așteptam stând cu mâinile în sân. Ieșeam în gașcă în fiecare seară la câte un restaurant din București unde serveam câteva baterii de vin, asortate cu multe cafele și țigări. După-amiezele le petreceam pe la terase, profitând de vremea călduroasă de vară, sorbind câte una-două beri. Academia deja începea să devină istorie, iar asta se simțea și în discuțiile noastre în care ne reaminteam de momentele plăcute sau pline de suspans pe care le-am trăit împreună pe decursul ultimilor 4 ani. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Într-una din aceste după-amiezi am hotărât cu toții să ieșim la o terasă din zona Băneasa, mai precis lângă Grădina Zoologică. Grupului nostru i s-au mai adăugat câțiva colegi, dintre care unul era din Ardeal. Mai bine zis din Cluj-Napoca. El va fi și eroul prezentei povești.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Drumul până în zona susmenționată nu durează mult, școala de ofițeri fiind situată tot în pădurea Băneasa. Mergem o stație cu autobuzul și coborâm. Cum vremea era frumoasă erau destul de multe persoane venite, fie în vizită la Grădina Zoologică, fie să se plimbe sau să stea la o terasă, pentru a se bucura de o băutură rece. În această ultimă categorie ne încadram și noi. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Mergeam cu toții agale, „studiind” piața. Căutam localul unde să ne așezăm. Colegul nostru ardelean mergea în fața noastră. Era îmbrăcat într-un tricou gălbui și purta o pereche de blugi maro. Care străluceau în bătaia soarelui. Pentru că erau noi. Cum am aflat asta, o să vedeți în curând.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
<div style="text-align: justify;">
La un moment dat, se aude un lătrat și vedem cum un câine maidanez negru iese dintr-un tufiș și se repede la deschizătorul nostru de drumuri, respectiv falnicul nostru ardelean. Fără să stea prea mult pe drumuri, maidanezul îi trage o mușcătură în picior. Ardeleanul, luat prin surprindere, scapă o înjurătură. Gonim animalul și începem să îi dăm sfaturi colegului nostru devenit victima câinilor comuntari. Îi spunem că ar trebui să meargă la spital să facă vaccin antirabic. Dacă animalul era cumva turbat? Chicotind, facem haz de necazul lui, spunându-i că trebuie să facă injecții în burtă. Ardeleanul nu ne bagă în seamă. Tace din gură și își cercetează piciorul mușcat. Și pantalonii. Niciunul nu avuseră prea mult de suferit în urma atacului neprevăzut. Deodată spune pe un ton supărat-plângăreț: </div>
<div style="text-align: justify;">
<b>- Și erau <u>nou-noiuți!</u></b></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Poftim la el! Noi îi spunem de vaccin antirabic, iar el se plânge de blugii capsați de câine. Să facă blugii injecții în burtă atunci.</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Trecem momentan peste acest incident. Identificăm terasa potrivită și comandăm câte o bere. Începem să discutăm de ale noastre. Nu îl trecem cu vederea nici pe cel mușcat, care stă liniștit și tăcut pe un scaun, plouat ca un … câine. Sfaturile noastre medicale și glumițele nevinovate pe care le facem la adresa lui sunt prietenoase. El soarbe din bere și nu zice nimic. Se vede că a fost afectat de ce i s-a întâmplat mai devreme. </div>
<div style="text-align: justify;">
Continuăm discuția la bere pentru vreo două ore. Din când în când se aude aceeași voce plângăreață:<b> Și erau <u>noi-noiuți!</u></b></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Blugii, bineînțeles. Că piciorul mușcat era vechi de 23 de ani.</i></div>
</span>Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-76529726478932272362014-01-12T08:41:00.002+02:002014-01-25T05:18:16.360+02:00"Mi-ai spurcat …"<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Primii doi de muncă, respectiv între 1999 și 2001, am lucrat ca ofițer de judiciar la o secție de poliție din Iași. Am schimbat colectivitatea de la Academia de Poliție cu o alta: cea de la o secție de poliție. Diferențele nu erau mari, însă exista una semnificativă: nu mai discutam de o colectivitate de studenți, ci una de polițiști operativi. </span><br />
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> După câteva luni de muncă consideram că îmi cunoscusem cât de cât noii colegi. Și cum în orice grup există caractere și personalități diferite, nici colectivul secției nu se abătea prea mult de la această regulă. Și ca tabloul să fie cât mai complet trebuie să mai adaug și tabieturile sau anumite reguli care intră în portofoliul fiecărui om. Sau mai bine zis care țin de educația lui. Când personalități puternice și diferite se ciocneau, ieșeau scântei. Iar când nu se respectau micile tabieturi ale fiecăruia, scânteile se transformau în flăcări. Astfel am asistat la câteva scene de un umor negru și chiar, vrând-nevrând, am fost și actor principal în unele. O să vă povestesc o astfel de întâmplare în care am fost doar martor, dar care mi-a rămas întipărită în memorie.<br /> Majoritatea oamenilor crede în Dumnezeu, iar fiecare dintre noi arată acest lucru în felul său. Aveam un coleg care respecta cu strictețe perioadele de post prevăzute de Biserica Ortodoxă și care era foarte atent la alimentația lui în astfel de zile. Își aducea mâncarea de acasă și era atent ca nu cumva aceasta să fie atinsă de vreun obiect (cuțit, furculiță, farfurie etc.) care intrase în contact cu vreun aliment interzis, cum este carnea. Și cum, în multe rânduri, mulți dintre noi ne luam prânzul în birouri, învățasem mai toți aceste reguli. Și le respectam. Mai glumeam câteodată pe seama modului „agresiv” verbal în care ne avertiza să ne ținem departe de el în astfel de momente.<br /> Într-o zi de post, nu mai știu dacă era miercuri sau vineri ori o altă perioadă de post religios, colegul meu era ofițer de serviciu. În jurul prânzului, în camera destinată efectuării acestui serviciu și care era situată la intrarea în secția de poliție, acesta servea masa într-un spațiu mic, ferit de ochii celorlalți. Își adusese de acasă alimentele special pregătite. În camera ofițerului de serviciu aveau acces și ceilalți polițiști, mai ales că aici erau și telefoanele de unde puteai să suni sau la care erai căutat.<br /> Colegul meu mânca întrerupt. De ce întrerupt? Telefoanele sunau și trebuia să răspundă. Veneau oameni la secție cu diverse probleme și trebuia să le dea lămuriri sau să îi anunțe pe polițiștii care îi chemaseră. Și tot așa. Pe fondul acestui du-te-vino își lăsa nesupravegheată mâncarea. Unul dintre polițiștii care servea masa în alt birou rămăsese fără pâine. În căutarea acesteia ajunge și în camera ofițerului de serviciu. Vede pâinea întreagă a colegului și fără să stea pe gânduri, cu cuțitul propriu, taie un colț din aceasta și se îndreaptă spre ieșire. Proprietarul pâinii tocmai ce terminase de vorbit cu un cetățean ce venise să reclame o problemă. Se întoarce și îl vede. Fața i s-a transfigurat dintr-o dată, ochii i s-au umplut de furie și explodează:<br /><i>-Mi-ai spurcat pâinea! Cum pui cuțitul tău și mâna ta pe pâinea mea? Mi-ai spurcat pâinea! </i><br /> Prins în flagrant, <u>tăietorul de pâine</u> nu prea are ce să îi zică. Încearcă să afle unde a greșit. Și cum adică i-a spurcat pâinea? <i> </i><br /><i>-Mi-ai spurcat pâinea! Am văzut cum mâncai salam mai devreme! Ai tăiat carne cu cuțitul și apoi ai tăiat cu el din pâinea mea! Și mâna ta a atins carne și apoi ai pus-o pe pâine! </i><br /> În fața acestor argumente, cel în cauză renunță la a mai își expune propria versiune. Dă din umeri și se pleacă spre biroul lui. Să își continue masa. În urma lui colegul meu strigă: </span><br />
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"><i>-Să iei toată pâinea asta de aici și să faci ce vrei cu ea! Nu mai pun gura pe spurcăciunea asta! Tu ai spurcat-o! </i><br /> Toată ziua a stat supărat colegul nostru. Și s-a ținut de cuvânt. Nu a mai mâncat din pâinea „spurcată”. Dar tot de atunci nu s-au mai întâmplat astfel de incidente. Ne învățasem lecția.<br /><br /> Spunându-i soției mele de această întâmplare, mi-a relatat și ea un moment asemănător la care a fost martoră pe la începutul anilor 1990, aflându-se într-un colectiv de profesori.<br /> Aproape în fiecare zi, în jurul prânzului, profesorii luau masa. Fiecare își aducea de acasă câte ceva și se mânca de obicei împreună. Excepție făcea profesorul de informatică, nou sosit în școală. Acesta era vegetarian și din acest motiv mânca mai retras. Venea cu legume și fructe pe care tacticos le tăia în bucățele mici cu un cuțit pe un fund de lemn.<br /> Ceilalți profesori îi respectau obiceiurile, deși nu mai văzuseră vegetarian până atunci. Ce-i drept, și aspectul profesorului era un pic diferit, în sensul că avea plete și era mai tinerel decât ceilalți. Până și obiectul pe care îl preda – informatica – era un domeniu mai nou. Să nu uităm însă că totul se petrecea la începutul anilor 1990, la scurt timp după revoluția din 1989.<br /> <b><i> Pauză de masă.</i></b> Toți profesorii scoteau pachetele cu mâncare. La câțiva metri, pe un alt birou, stăteau fundul de lemn și cuțitul profesorului vegetarian. Acesta era plecat până la baie pentru a-și spăla fructele și legumele ce îi serveau drept prânz. Unul dintre profesori adusese o bucată de pastramă de porc și vroia să o taie în felii. Vede fundul de lemn și cuțitul de care v-am spus mai devreme și identifică soluția salvatoare. După câteva momente profesorul de informatică intră pe ușă, ținând într-o mână castronul cu „prânzul” spălat. Își vede colegul cum feliază sârguincios pastrama pe fundul său de lemn, folosindu-i și cuțitul. Într-un moment demn de filmele mute, profesorul de informatică încearcă, prin mimică, gesturi făcute cu mâna liberă și din cap, să îl oprească. Fără folos însă. Eforturile sale nezgomotoase nu au fost observate.<br /> Privirea profesorului de informatică exprima revoltă: <i><b>Mi-ai spurcat fundul. Și cuțitul!</b></i></span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-35475037587463293082014-01-04T10:40:00.002+02:002014-01-25T05:26:04.029+02:00La o plimbare cu ATV-ul<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Prin anii 2007-2008 o nouă modă care circula printre prietenii mei era să ai un ATV (All Terrain Vehicle). Și astfel câțiva dintre ei și-au cumpărat așa ceva și a început distracția.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"></span><br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> În aceea perioadă poveștile vânătorești păleau în fața aventurilor pe care noii posesori de ATV-uri (mă refer aici la amicii mei) le povesteau cu ocazia întâlnirilor: plimbări multiple pe coclaurile din jurul Iașului, transportarea micilor vehicule în diverse locații de vacanță pentru scurte „excursii” prin pădure sau pe zăpadă. Până și problemele tehnice pe care aveau cu noile lor „jucării” te țineau în suspans: ATV-uri trimise până în Ungaria pentru a fi reparate sau motoare pentru a fi schimbate. Multe dintre întâlnirile noastre se rezumau la discuții pe astfel de teme care câteodată te acaparau prin modul de narare și pasiunea de care dădeau dovadă povestitorii.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Nu am fost, nu sunt și nici nu voi fi un fan al acestui tip de vehicul. Fie că este ATV, motocicletă sau scuter, eu prefer să am și un acoperiș deasupra capului atunci când mă deplasez cu un vehicul, indiferent că sunt conducătorul lui sau doar simplu pasager. Și din aceste motive refuzam permanent multiplele invitații pe care le primeam de la prietenii mei pentru a-i însoți în micile lor călătorii. Deși, puțin prins de poveștile auzite în jurul meu, parcă aș fi mers și eu măcar o dată. Cred că acesta a fost și motivul pentru care am acceptat într-un final și luându-mi inima în dinți, am dat curs unei invitații venite din partea unui amic posesor de ATV. Simțul meu de conservare a fost învins și întâmplarea pe care o să v-o spun demonstrează că prima decizie pe care o iei în legătură cu un anumit lucru este de obicei și cea bună.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
<div style="text-align: justify;">
Cred că trecuseră vreo doi ani și noua pasiune a prietenilor mei era deja ceva învechit. Într-o sâmbătă primesc un telefon de la Emonoil, unul dintre amicii mei, proprietar de ATV.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Mădălin, ce faci? Nu vii la o plimbare cu ATV-ul?</i> mă întrebă el. </div>
<div style="text-align: justify;">
- <i>Păi sunt cam ocupat, am ceva treabă</i>, îi zic – asta e placa mea pe care o pun ori de câte ori nu prea am chef să ies din casă.</div>
<div style="text-align: justify;">
Emonoil insistă să vin și eu. Îmi spune că i-ar face plăcere acest lucru. O să ne plimbăm undeva prin zona Copou, pe câmpuri. Nu înțelege de ce refuz tot timpul astfel de invitații. Îl întreb dacă mai vine și altcineva. Îmi răspunde că nu. Îmi dau seama că nu are chef să meargă singur și îi trebuie „un însoțitor de bord”. Așa, ca să nu se plictisească. De aici vine și insistența lui Emonoil <i>(Emonoil - dacă citești și tu, sper că înțelegi cum percep unii insistența ta câteodată. Poate nu te superi însă)</i>.</div>
<div style="text-align: justify;">
Într-un sfârșit accept. Și asta nu datorită insistențelor susmenționate, ci mai degrabă curiozității mele. <i>Hai să o fac și pe asta. Să nu mor prost</i>, îmi zic.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Pregătește-te. În jumătate de oră trec să te iau</i>, îmi spune Emonoil.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Cum adică treci să mă iei? Ai impresia că o să plimb cu <b><u>bârâietoarea ta</u></b> prin tot orașul? Ne vedem la destinație și de acolo începem plimbarea.</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Bine</i>, este de acord Emonoil. <i>Să te îmbraci mai gros</i>, îmi dă un ultim sfat.</div>
<div style="text-align: justify;">
Stabilisem să ne întâlnim în circa o oră, undeva prin zona Agronomie din municipiul Iași. Chiar dacă este început de toamnă și vremea este încă destul de călduroasă, m-am îmbrăcat mai gros, luându-mi și un fes pe cap. Mă urc în mașină și am plecat spre locul de întâlnire.</div>
<div style="text-align: justify;">
Ca de obicei, sunt în așteptarea lui Emonoil care a întârziat deja vreo 10 minute. Un zgomot specific mă atenționează că se apropie. Nu îl văd încă pe Emonoil, însă aud de la depărtare motorul ATV-ului. <b><i>În ce m-am băgat oare?</i></b></div>
<div style="text-align: justify;">
Emonoil îmi întinde un obiect galben. Îmi spune că e un fluier pentru câini. Cică o să fie bun în eventualitatea în care o să ne latre vreunul și atunci trebuie să îl îndrept către câine și să apăs pe un buton. Totul pare așa de simplu. </div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Ia și niște pietre în buzunar</i>, îmi mai spune Emonoil.</div>
<div style="text-align: justify;">
Mă uit ciudat la el. O știi ăsta ceva. Poate că pietrele sunt pentru a nu mă lua vântul. Un fel de lest pentru a asigura stabilitatea mea pe ATV. (lest - încărcătură formată din nisip, pietriș, plumb etc. care asigură stabilitatea navelor de apă sau aeriene). Îi cer totuși niște lămuriri referitoare la pietre.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Tot pentru câini</i>, îmi răspunde dezinvolt Emonoil, de parcă toată viața lui ar fi cărat bolovani în buzunare.</div>
<div style="text-align: justify;">
Deja entuziasmul meu s-a cam dus pe jumătate. Hai să vedem ce e mai departe.</div>
<div style="text-align: justify;">
Începem „plimbarea”. Suntem echipați corespunzător. Emonoil conduce ATV-ul, iar eu stau în spatele lui. Mă țin cu ambele mâini de mânerele destinate acestui scop. Câteva sute de metri mergem pe drumul principal care este asfaltat. Totul este OK, mă cam enervează bârâitul motorului. Ieșim de pe asfalt și intrăm pe drumuri secundare îndreptându-ne spre câmpurile care înconjoară Iași-ul. Bârâitul motorului devine ultima mea problemă. De fapt nici nu îl bag în seamă.</div>
<div style="text-align: justify;">
Mă uit în spate să văd dacă ne urmărește careva. Nici pomeneală de așa ceva. Emonoil însă accelerează în draci. Îi țip în ureche să o lase mai încet. Mă ascultă și încetinește. Pentru câteva secunde doar. Și cursa continuă.</div>
<div style="text-align: justify;">
Mă țin cu ambele mâini de ATV, încercând să nu îmi pierd echilibrul și totodată să atenuez șocurile provocate spinării mele de <b><i>mersul lin</i></b> al lui Emonoil peste pietrișul sau pământul drumurilor pe care ne deplasăm. După circa 15 minute facem o scurtă pauză. Îi zic lui Emonoil să o lase mai calm, ca să mă obișnuiesc. Încerc să conduc și eu vehiculul, dar mă las păgubaș. Nu îmi place. Un mare avantaj era însă că în postura de conducător, resimțeai mai puțin șocurile. Nu cred că prietenul meu ar fi renunțat la asta.</div>
<div style="text-align: justify;">
Ne continuăm drumul. Emonoil îmi spune de fiecare dată pe raza cărui sat sau comună suntem. Șira spinării resimte din ce în ce mai acut fiecare hop peste care trecem. Iar acestea nu sunt puține. Încep să cred că Emonoil a ales special drumurile pe care mergem. Deja avem și <i>parteneri de trafic</i> și aici mă refer la căruțele pe care începem să le întâlnim din ce în ce mai des.</div>
<div style="text-align: justify;">
Vă spuneam că la început mă deranja zgomotul motorului. Acum nici nu îl mai auzeam. Parcă era un tors de pisică. Mdea… cu lucrul asta nu păreau a fi de acord și câinii. Care au început să apară mai frecvent de pe la mijlocul călătoriei noastre.</div>
<div style="text-align: justify;">
Când treceam pe lângă case, în curți vedeai câte un câine lătrând furios la noi, mai să rupă lanțul cu care era legat. Astfel de situații erau cazuri fericite. Stând pe ATV, în spatele lui Emonoil mă uitam pe câmpurile din jurul nostru. Nu ca să admir priveliștea. Vedeam în depărtare cum, auzind zgomotul produs de motorul ATV-ului, câinii de pe ogoarele patriei-mamă deveneau atenți, ciuleau urechile și porneau în fugă către noi, lătrând de mama focului. Majoritatea nu reușeau să se apropie la mai puțin de 10-15 metri. De asta avea grijă Emonoil, pentru care apropierea câinilor furioși nu reprezenta decât un alt motiv să accelereze și mai tare. Peste toate hârtoapele din drum.</div>
<div style="text-align: justify;">
În vreo 3-4 rânduri, trecând pe lângă niște case, câțiva dulăi s-au apropiat periculos de tare de noi. Și mai ales de picioarele mele. Emonoil urla la mine, accelerînd:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Dă cu fluierul!!! Aruncă pietre în ei!!!!</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Îl înjuram în gând, blestemând totodată și dorința mea subită de a mă plimba cu ATV-ul.</div>
<div style="text-align: justify;">
Fluierul pentru câini era prins de încheietura mâinii drepte, iar pietrele erau „cazate” în buzunare. Ca să le folosești îți trebuia un curaj nebun, întrucât trebuia să renunți la cel puțin unul dintre punctele de sprijin și să folosești o mână. Iar modul în care conducea Emonoil te făcea să crezi că în orice moment poți fi aruncat de pe ATV. Am utilizat de vreo două ori fluierul, am aruncat chiar și o piatră înspre câinii ce ne atacau. Am renunțat, văzând că mai mult îi ațâț decât să îi liniștesc. Și la urma urmei… ce vină aveau bietele animale.</div>
<div style="text-align: justify;">
După vreo oră de mers cu ATV-ul și o ultimă ciocnire de acest fel, îi spun lui Emonoil să oprească. Suntem undeva în Breazu. Nu se văd câini la orizont. Arunc pietrele din buzunare și îi spun că pentru mine excursia s-a încheiat. Îi recomand să aleagă drumul cel mai bun pentru reîntoarcere. Din fericire suntem în apropierea unei șosele asfaltate și în circa 10-15 minute am ajuns la destinație.</div>
<div style="text-align: justify;">
Cobor de pe ATV. Mă dezechipez și îi mulțumesc lui Emonoil pentru experiența pe care am trăit-o. Îi spun că a doua oară nu mă mai păcălește. Ne strângem mâinile și ne despărțim. Amicul meu se depărtează călare pe ATV. Eu mă urc în mașină și mă pregătesc să plec spre casă. Stau câteva minute să mă liniștesc. Sau mai bine zis, să îmi liniștesc spatele.</div>
<div style="text-align: justify;">
Am făcut-o și pe asta. Pentru prima și ultima dată. În ciuda suspansului și zdruncinăturilor de pe parcursul plimbării cu ATV-ul, altceva mi-a rămas mai pregnant în minte. <b>Nu o să credeți ce: momentul când m-am urcat în mașina personală și am plecat spre casă. Niciodată nu m-am simțit mai bine în micuțul meu Volkswagen Polo. M-am simțit ca în cea mai luxoasă limuzină, iar scurta călătorie spre casă, în ciuda șoselelor pline de gropi prin anumite zone (mai ales în cartierul în care locuiesc), a fost mai lină ca niciodată. Spinarea mea își amintește și acum de plăcerea resimțită în acele momente. Și eu și ea nu le vom uita niciodată!</b></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</span><br />
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-20038907711915102822013-12-27T06:53:00.005+02:002014-01-25T05:26:42.233+02:00Ptiu, drace!!!<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Pe la începutul lunii aprilie 2007 mă aflam în concediu în localitatea mea natală, Ovidiu, în județul Constanța. Făceam cu toții pregătiri pentru botezul Mirunei. Cine este Miruna? Primul copil al fratelui meu. Adică nepoata mea. </span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Fratele meu, Laur încă muncea în Italia și trebuia să sosească curând. Până atunci însă, fiecare dintre noi avea câte ceva de făcut. Nu era nimic ieșit din comun, dar totul trebuia să iasă bine. </span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> La botez, ca la orice astfel de eveniment, trebuiau neapărat și prăjituri. Într-una dintre dimineți, la indicațiile mamei, eu și Valentina (cumnata mea) ne deplasăm pe o stradă din Ovidiu, unde funcționa un laborator de cofetărie. </span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Zis și făcut. Ne urcăm amândoi în mașină și ajungem la adresa susmenționată, unde nimic nu „trăda” faptul că acolo s-ar face prăjituri. Nu se vedea nicio firmă, totul arătând ca o casă obișnuită. Eu și Valentina ne uitam unul la celălalt. <i>Ne-o fi trimis mama la o adresă greșită? Nu se poate.</i> Luăm decizia să cercetăm mai îndeaproape și intrăm în curtea casei.</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Cum intrai în curte, imediat în partea stângă începea un corp de clădire. Mult de spus corp de clădire… era o latură a casei fără etaj care se vedea în față. La circa un metru de poartă, era o ușă prin care se făcea accesul în corpul de clădire susmenționat. <i>Aici trebuie să fie</i>, ne spunem. Și cum în curte nu se vedea nimeni, intrăm pe ușă. Ajungem într-o mică încăpere, ce părea a fi un birou, care avea legătură cu o cameră mai mare și unde se vedeau tot felul de ustensile de bucătărie, tăvi pline cu prăjituri și diverse aluaturi. Am ajuns bine. Dar nu se vedea nimeni nicăieri …</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"><i>– Alooo, aloooo… e cineva aici?</i> … strig eu în speranța că poate, auzindu-ne, va ieși cineva de pe undeva. Repet strigătul de mai multe ori. Nu avem succes. Ieșim în curte. Trebuie să fie cineva prin zonă.</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> În curte, studiem mai atent zona. Vedem înșirate de-a lungul peretelui mai multe ligheane care sunt acoperite cu bucăți de pânză. Ne uităm atent la ele. Poate chiar prea atent. Eu și cu Valentina ne vorbim din priviri: <i>aici depozitează ăștia prăjiturile?</i> În tot acest răstimp înaintăm încet spre interiorul curții (care nu era prea mare și era betonată în totalitate). Mai strig o dată deja celebrul <i>Alooo, aloooo… e cineva aici?.</i></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> La un moment dat se deschide o ușă din fața noastră, prin care iese o femeie de circa 50 de ani. Ne privește cu o față uimită și roșie. Nu ne spune nimic, însă începe să își facă cruce peste cruce turuind în același timp:<i> Ptiu, drace. Ptiu, drace! </i></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Ne uităm amândoi la ea. Femeia continuă cu zecile de cruci făcute și cu același refren: <i>Ptiu, drace. Ptiu, drace!</i> Ne dăm seama că suntem responsabili pentru starea de surescitare produsă acesteia. Încercăm să înțelegem de ce.</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Scena asta ține cam un minut, timp în care eu și Valentina nu reușisem să scoatem o vorbă și să spunem care era scopul prezenței noastre acolo. Încep să îmi pierd răbdarea, scos puțin din pepeni de <u>multprearostitul</u> <i><b>Ptiu, drace!</b></i> Mă uit la Valentina. Nicio schimbare la ea. Nu avea față de demon (sau cel puțin nu arăta). Mă controlez instinctiv pe cap să văd dacă mi-au crescut cumva mie coarne de drac. Nici pomeneală. </span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Ia să o scot din transă. Cu o voce parcă venită din iad, adică rostită tare și apăsat, îi spun:</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"><i>- Ce tot bați atâtea cruci? Și cum adică Ptiu, Drace? Avem cumva față de draci?</i></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Luată prin surprindere, femeia încetinește din ritmul crucilor, dar și al turuitului, însă nu se oprește.</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"><i>- Oprește-te, ți-am spus. Tu chiar vrei să scoți dracii din mine! Nu mai turui ca o moară stricată. Am venit să comandăm niște prăjituri.</i></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Intervine și Valentina și reușim să mai destindem atmosfera. Intrăm în birou și îi spunem ce vrem. Dăm comanda de prăjituri și plătim avansul. Femeia merge parcă e teleghidată. Se uită la noi, de fapt se uită prin noi. <i>Oare de ce este așa speriată?</i> Încerc să o mai liniștesc spunându-i că sunt fiul doamnei Țăranu cu care se cunoștea destul de bine. Îi țin apoi și o mică morală despre cum trebuie să îți primești clienții. Stabilim ca peste trei zile să venim să luăm prăjiturile. </span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> În sfârșit plecăm. Valentina îmi șoptește încetișor la ureche: <i>Ce ai luat-o așa de tare… ca la poliție?</i> Ieșind pe poartă mă uit la femeia care își făcea pe ascuns o ultimă cruce. A scăpat și de data asta. De ce? Păi eu și Valentina eram îmbrăcați destul de sobru, iar modul în care cercetam la început prin laborator și mai apoi prin curte, în încercarea de a da peste cineva, cred că a fost observat de femeie prin geamul casei. Și ce și-a spus:</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"><br /></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"><i><b>Ptiu!!!! Au venit dracii de la Direcția de Sănătate Publică în control!</b></i></span></div>
Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-79054506504375643972013-12-26T06:24:00.000+02:002013-12-26T07:00:52.890+02:00Cum am aruncat pisica pe plita încinsă ….<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> De mic copil mi-au plăcut animalele. Și pisicile în mod special. De câte ori coboram din bloc și mergeam la bunica mea, care stătea la casă, mă jucam cu pisicile ei. Vorbesc la plural, pentru că de-a lungul timpului au fost mai multe astfel de animale domestice în curtea „lui mamaia”. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"></span><br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Spuneam că mă jucam cu pisicile mult. Din păcate ele nu aveau întotdeauna o părere bună despre joaca mea cu ele și despre atenția insistentă pe care le-o acordam. Erau foarte bucuroase când le dădeam de mâncare, când le scărpinam între urechi, când mișcam o crenguță sau o bucată de cârpă în jurul lor, făcându-le să se învârtă în jurul cozii până cădeau pe burtă amețite. Însă nu le plăcea (iar eu nu înțelegeam de ce ) când le trăgeam de coadă, când le prindeam de câte un picior, blocându-le deplasarea, când le țineam strâns în brațe minute bune, acoperindu-le pentru câteva zeci de secunde botul pentru a nu putea respira. Și să nu credeți că nu protestau: pe lângă mârâielile nervoase pe care le primeam și care nu mă speriau, am și amintiri dureroase de la multiplele mușcături sau zgârieturi primite.<i> Dar asta nu mă oprea să mă joc în continuare cu ingratele alea de pisici care nu apreciau efortul pe care îl făceam eu pentru ele. </i></span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
<div style="text-align: justify;">
O dată însă chiar că am întrecut măsura. Era prin ianuarie-februarie 1990, aveam 13 ani. De fapt mergeam pe 14. Mamaia primea iarna pisica în casă, mai ales când eram eu acolo. Într-o zi mă duc și îi fac obișnuita vizită. În fața ușii văd și pisica în cauză, care avea cam un an de viață. Era crescută de mine încă de când era foarte micuță și în ciuda tachinărilor mele permanente, mereu mă întâmpina veselă. Iau pisica de ceafă și intru cu ea în casa bunicii. Mâța nu zice nimic. În dormitor soba duduie, plină cu lemne, încălzind camera. <i>Fără să stau pe gânduri și fără să mă îmi dau seama de ce fac, arunc pisica pe plită, care aterizează liniștită pe cele patru labe pe suprafața de fontă.</i> Liniștea nu durează decât circa jumătate de secundă. Plita era încinsă. Se aude un mieunat îngrozitor și văd mâța cum se arcuiește în aer, în încercarea ei de a scăpa. Din fericire saltul îi reușește din prima și se adăpostește sub masă. Mamaia mă ceartă, întrebându-mă ce a fost în capul meu. Nu zic nimic. Îmi pare rău. Cercetăm amândoi lăbuțele pisicii. Din fericire rănile sunt doar superficiale și asta în principal datorită reacției imediate a animalului și a norocului că nu a aterizat și a doua oară pe plita încinsă. Dăm cu alifie lăbuțele pisicii, mai precis pernuțele care suferiseră arsuri. <i>Mă gândeam ce prostie mare am făcut: cum o să mai meargă biata pisică?</i></div>
<div style="text-align: justify;">
După episodul asta pisica și-a petrecut următoarele zile în casă. Și-a revenit rapid, iar eu am dat uitării partea negativă a evenimentului, considerând că a<b>ceastă experiență prin care a trecut mâța va contribui în mod decisiv la formarea unui animal adult care va știi să facă alegeri înțelepte și să evite lucruri care îi pot face rău. Și cum să reacționeze atunci când este pusă în fața unui fapt împlinit pentru a minimiza consecințele negative.</b></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><b>Spre exemplu, eram ferm convins că nu se va mai urca niciodată pe o plită încinsă. Dacă nu mai era aruncată încă o dată.</b></i></div>
</span>Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-53098605433252425122013-12-24T10:19:00.000+02:002013-12-24T10:19:42.228+02:00Călugărul, partenerele instituționale și berbecuțul<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Vasluiul anului 2011. Septembrie. Mă aflu la un mic schimb de experiență cu mai mulți colegi și colege din județe ale Moldovei. Sunt alături de noi și câțiva reprezentanți ai societății civile, respectiv organizații neguvernamentale cu care colaboram pe domeniul nostru de activitate.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"></span><br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Vineri după-amiază se încheie activitățile profesionale și cu toții ne hotărâm să prelungim încă o zi șederea în Vaslui pentru ca sâmbătă să facem și câteva vizite turistice în zonă. <i><b>Da. Ați auzit bine. Turism în Vaslui</b></i>. Prin amabilitatea colegului nostru de baștină, Nelu.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
<div style="text-align: justify;">
Sâmbătă dimineața ne suim în mașini și plecăm în circuitul turistic pe care cu amabilitate și profesionalism, colegul nostru vasluian l-a pregătit. Primul punct pe lista noastră era o mănăstire. </div>
<div style="text-align: justify;">
Vremea era frumoasă. Soare și cald afară. După circa o oră de mers mașinile se opresc în fața unei mânăstiri. Intrăm, ne facem cruce și începe vizita. Grădina interioară este bine îngrijită. Iarba verde era uniform tăiată și vedeai flori pretutindeni. Din metru în metru câte un călugăr ne poftea la masă. Îi mulțumeam, răspunzându-i că nu ne e foame. De fapt ne gândeam la surpriza pe care Nelu ne-a promis-o pentru masa de prânz. </div>
<div style="text-align: justify;">
În curtea mânăstirii era și este și acum o veche bisericuță. Întrăm cu toții în ea. Ne facem iar cruce, spunem câteva rugăciuni. Ne așezăm apoi pe scaunele de lemn rânduite frumos de-a lungul zidului și privim pictura de pe pereți. Discutăm între noi cu un glas scăzut, însă pe un ton vesel.</div>
<div style="text-align: justify;">
La un moment dat, dintr-o încăpere a bisericii, apare un călugăr. Îmbrăcat în sutana neagră pe care se vedeau urme de făină, își freca mâine una de cealaltă pentru a-și da jos aluatul de pe ele. Se îndreaptă spre noi zâmbind. Are vreo 30 de ani, față bucălată și amabilă. Ne uităm la el curioși, fără să renunțăm la veselia de bun simț pe care o manifestam vizibil.</div>
<div style="text-align: justify;">
Fără să spună nimic, călugărul se îndreaptă spre primul dintre noi, așezat pe scaunele din rând. Îi pune mâna pe frunte, îl privește și zice:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Te-ai cam lungit azi noapte. Ai băut cam mult. Trebuie să te odihnești…</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Ne bușește râsul. Prima victimă aleasă era și cel mai tânăr dintre noi. </div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Părinte, îi spunem, n-ai ales bine. Băiatul asta bea multă apă, dar nu pune gura pe alcool sau cafea. E palid că a venit abia azi dimineață de la Iași cu trenul. Vino mai spre noi…</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Călugărul nu ne bagă în seamă. Își continuă inspecția liniștit. Se adresează în special bărbaților. Femeilor nu le dă prea mare atenție. Pentru fiecare are câte un sfat. Care nu prea se lovește cu realitatea. Nu contează, ne simțim bine. Ne place modul cum vorbește și grija părintească care i se simte în glas. Ajunge în dreptului colegului nostru din Vaslui, care îi ia vorba din gură, întrebându-l ceva care nu are legătură cu situația de față. Călugărul se uită la construcția masivă și fața serioasă a lui Nelu, nu mai zice nimic și trece mai departe. </div>
<div style="text-align: justify;">
Este rândul meu. Pe scaunele din dreapta și stânga mea erau așezate două fete. O colegă de serviciu și o reprezentantă a unei organizații neguvernamentale. Călugărul se proptește în fața mea și mă întreabă pe același ton blajin, arătând spre cele două fete:</div>
<div style="text-align: justify;">
- <i>Care dintre ele este soția ta?</i></div>
<div style="text-align: justify;">
- <i>Niciuna</i>, în răspund eu serios.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Și atunci ele ce sunt?</i> continuă el să mă întrebe…</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>-Ele? Sunt partenere! </i></div>
<div style="text-align: justify;">
La răspunsul meu, fața călugărului se schimbă… nu știe ce să creadă.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Dar soția ta unde este?</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- A rămas la limita cu județul Iași. Mă așteaptă acolo</i>, îi răspund eu, distrat de reacția pe care au produs-o replicile mele.</div>
<div style="text-align: justify;">
<b> Călugărul rămâne descumpănit.Cu siguranță a interpretat în mod eronat sensul cuvântului <i>"partenere"</i>. Se gândește la cu totul altceva. Această stare este susținută și de figurile celor două fete care încearcă să rămână serioase. Își stăpânesc însă cu greu zâmbetele.</b></div>
<div style="text-align: justify;">
Călugărul, pe un ton mult mai serios, începe să îmi țină un discurs despre legile lui Dumnezeu, despre curățenia trupească, dar și spirituală a omului. După circa 30 de secunde, bănuind unde bate, îl întrerup, zicându-i:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Părinte, m-ai înțeles greșit. Cele două fete sunt partenere INSTITUȚIONALE, nu de genul de care crezi dumneata. </i></div>
<div style="text-align: justify;">
L-am băgat total în ceață. Încă nu înțelege tot pe deplin, dar parcă și-a dat seama că în calculele lui ceva era eronat. Pentru a-i scurta chinul, îi mulțumim și ieșim din biserică. Pe drumul spre poarta de ieșire din curtea mânăstirii mai suntem poftiți de câteva ori să luăm masa. Privim spre Nelu care ne transmite din ochi să ne continuăm drumul. Ne gândeam și noi că insistența cu servitul mesei face parte din planul lui. Ajungem la mașini și continuăm traseul. Dezvoltăm subiectul cu <b>PARTENERELE INSTITUȚIONALE</b> și retrăim scena la cald.</div>
<div style="text-align: justify;">
Ajungem și la destinația finală a circuitului turistic, care reprezenta și surpriza culinară mult așteptată. Într-o mică poieniță dintr-un crâng, de fapt un loc special amenajat, ne aștepta un ceaun în care „Vasile” mesteca bucăți dintr-un berbecuț cu un ditamai linguroiul de lemn.</div>
<div style="text-align: justify;">
Chiar dacă mulți dintre noi nu mâncaseră carne de oaie prea mult, de data asta nimeni nu a refuzat. Carnea era bine preparată, foarte gustoasă și am mâncat toți cu plăcere. Din păcate nu am putut să ne lungim prea mult în această locație finală. Una dintre partenerele instituționale trebuia să ajungă în Iași în aceeași după-amiază. Așa că ne-am ridicat de la masă și <i>„pe cai, că se filmează”</i>.</div>
<div style="text-align: justify;">
Ne-a rămas însă gândul și acum la berbecuțul „chinuit” în ceaun, la nedumerirea bietului călugăr în fața expresiei „partenere instituționale”. Și nu în ultimul rând, ca să fiu un pic răutăcios, mă bucur că am contribuit și noi la dezvoltarea turismului în județul Vaslui. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><b>Vă salutăm și mulțumim, domn Nelu. Se știe el cine și de ce…</b></i></div>
</span>Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-39829853092206235392013-12-23T08:09:00.000+02:002013-12-23T09:27:47.976+02:00Cumnata, hoții și culturistul<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Vara lui 2002. La mare. Cu fratele meu și Valentina, cumnata mea. Am ajuns dimineața pe plajă și ne întindem pe cearșaf. Mai ales eu, care veneam după o noapte lungă și nu prea dormisem. După vreo oră de moțăit, la un moment dat cumnata mea mă face atent. Îmi arată un tânăr atletic care înainta pe plajă ducând în spate un mic rucsac. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"></span><br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">- <i>Uite Mădă ce exemplar masculin se apropie</i>, face Valentina.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
<div style="text-align: justify;">
Dau din umeri scurt, neavând chef să pornesc o discuție pe tema asta. Mă uit după frate-miu, dar nu îl văd…</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Unde îți este propriul tău exemplar?</i> o întreb, uitându-mă după Laur. Nu primesc nici un răspuns.</div>
<div style="text-align: justify;">
Soarele devenise arzător și atmosfera încinsă. De căldură, nu de altceva. Cel puțin în ceea ce mă privește. Mă ridic și mă îndrept spre terasa cea mai apropiată, care era la circa 15 metri de noi. Mă așez la o masă și comand o halbă de bere. Din obișnuință iau în „consemn” cearceaful nostru. Cu tot cu Valentina. Laur nu se vede încă. </div>
<div style="text-align: justify;">
În timp ce sorbeam cu nesaț berea rece observ că tânărul pe care mi-l arătare Valentina și-a așezat „tabăra” la vreo 3 metri de noi. Privesc mai cu atenție și nu pot să nu remarc statura impresionantă, mușchii foarte bine definiți, pielea strălucitoare și bronzată. Adonis și Hercule se regăseau în noul nostru vecin de „plajă”. Se vedea de la o poștă că este culturist și că scopul său nu era doar să se bronzeze. Îl trădau mișcările, precum și ocheadele pe care le arunca unei domnișoare singure aflate în apropiere.</div>
<div style="text-align: justify;">
Termin rapid halba de bere și cer încă una. Se face aproape un sfert de oră de când vecinul nostru se unge cu ulei pe corp. Mișcări încete, parcă studiate dinainte. Nu lasă nicio bucățică de mușchi neacoperită. În lumina soarelui parcă este o statuie din Grecia antică. </div>
<div style="text-align: justify;">
Până ajung eu pe cearceaf, culturistul nostru găsise un motiv pentru a intra în vorbă cu domnișoara despre care vă spusesem mai devreme. Își lăsase prosopul, rucsacul, adidașii și se retrăsese lângă noua lui cucerire. După fețele celor doi discuția părea a fi captivantă. Ea acceptă invitația lui și ambii pleacă spre apă. Să facă baie.</div>
<div style="text-align: justify;">
Sunt obosit. Mă așez pe cearceaf și adorm. La un moment dat sunt trezit din somn de Valentina care îmi spune cu glas scăzut, dar pe un ton alert:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>-Mădă, Mădă, aia doi îl lasă Tarzan pe culturist</i>, arătându-mi doi tinerei care se depărtau agale de noi.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Ce vrei să spui?</i> fac eu încă buimac de somn.</div>
<div style="text-align: justify;">
Mă uit însă mai atent în direcția indicată și îi văd pe cei doi. Unul duce în spate rucsacul, altul adidașii. Le recunosc ca fiind ale vecinului nostru. Mă uit spre mare. Proprietarul bunurilor furate nu are nicio treabă. E în continuare în apă. </div>
<div style="text-align: justify;">
Mă ridic încetișor. Iau decizia să mă duc să recuperez bunurile. Mă duc în fugă spre cei doi pungași. Sunt cam la 20 de ani fiecare. Mă postez în fața lor întrebându-i:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Rucsacul și adidașii sunt ai voștri?</i></div>
<div style="text-align: justify;">
- <i>Nu</i>, îmi răspund ei. Se uită la mine și le lasă jos. Nu schițează gesturi care să trădeze ceva amenințător. </div>
<div style="text-align: justify;">
Sincer, am rămas blocat. M-a dezarmat comportamentul lor. Nici usturoi nu mâncaseră, nici gura nu le mirosea. Mă așteptam măcar la o discuție mai aprinsă și eram pregătit să contracarez dacă situația degenera. Dar, sunt în vacanță și pe deasupra și obosit. </div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Valea</i>, le zic. <i>A doua oară nu mai scăpați așa ieftin.</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Pleacă mai departe. Fără să se grăbească.</div>
<div style="text-align: justify;">
Mă întorc cu rucsacul și adidașii. Îi pun lângă prosopul culturistului care flirtează în continuare în apă. Cu aceeași domnișoară. Ceilalți din zonă văzuseră ce s-a întâmplat. Nimeni nu schițase însă nici un gest.</div>
<div style="text-align: justify;">
Îmi continui somnul. Cineva mă atinge pe umăr. Devin deja iritat că nu sunt lăsat în pace. Ridic ochii și îl văd în fața mea pe culturist care revenise din apă. Probabil că cineva îi spusese ce s-a întâmplat:</div>
<div style="text-align: justify;">
- <i>Mulțumesc pentru ce ai făcut. În rucsac aveam pe lângă haine și portofelul cu bani. Pot să te cinstesc cu o bere?</i> îmi spuse el.</div>
<div style="text-align: justify;">
Cu ochii împăienjeniți de somn și cu o dorință acerbă de a-mi continua odihna, îi răspund:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Data viitoare să fii mai atent. Cât despre cinste, trebuie să o scoți la terasă pe domnișoara de lângă mine</i>, arătând spre Valentina. <i>Datorită ei nu ai plecat ca Tarzan de pe plajă…</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Fericit că am cadorisit-o pe cumnata mea cu prezența plăcută, măcar vizual, a culturistului pun capul jos, în încercarea de a-mi continua somnul.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<b>Ghinion însă, atât pentru mine, cât și pentru Valentina. Apare Laur și <i>Tarzan</i> rămâne fără obiectul cinstei. Iar eu fără somn.</b></div>
</span>Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-91755268671558060142013-12-22T07:22:00.002+02:002013-12-22T13:05:13.523+02:00Decăderea, înălțarea și iar decăderea lui Moș Gerilă…<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Vă mai amintiți de Moș Gerilă? Întrebarea nu este una retorică și se adresează cititorilor care au prins ceva Crăciunuri și înainte de 1989 (nu la vârsta de pamperși când altele erau prioritățile și preocupările).</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"></span><br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> De Moș Gerilă nu are rost să vă spun prea multe… venea din Mama Rusie ca substitut al celorlalți doi moși (Moș Crăciun și Moș Nicolae) în tentativa comuniștilor de a înlătura rolul <a href="http://ro.wikipedia.org/wiki/Religie">religiei</a> din tradiții și de a laiciza forțat cultura acestor țărilor din sfera lor de influență. (vezi Wikipedia)</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Și acum povestea propriu-zisă: îmi aduc aminte perfect de bradul verde, artificial, pe care tata îl monta în casă înainte de Crăciun. Dacă eu și fratele meu am tânjit după brad natural? NICIODATĂ. Bradul nostru din plastic, de aproape 2 metri înălțime, bogat în ramuri și simetric, ne plăcea foarte mult. Împreună cu mama, eu și Laur stăteam câteva ore pentru a-l găti: beteaua aurie și argintie, beculețele luminoase, globurile din sticlă, împodobite fel de fel și de toate culorile (în special roșu și albastru), bomboanele pe care le prindeam de ramuri. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Perioada aceea (vorbesc în special de anii 1981-1987) când încă mai credeam sincer în Moș Gerilă, era deosebită nu doar datorită așteptării cadourilor, dar și altor lucruri mărunte cu care copii din ziua de azi nu s-au confruntat: în perioada Sărbătorilor de Iarnă se găseau la magazine (în stocuri limitate bineînțeles) PORTOCALE, BANANE, CIOCOLATĂ etc. Puteai să vezi la televizor și altceva decât mărețele realizării ale domnului Nicolae Ceaușescu. Iar artificiile, acele bețe scurte de circa 15-20 de cm, pe care le aprindeai la aragaz, cu bricheta sau chibritul, erau fenomenal de frumoase scoțând mici jerbe de scântei. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
<div style="text-align: justify;">
Primii ani când am aflat de existența lui Moș Gerilă au fost plini de tensiune și adrenalină. Așteptam cu înfrigurare să vină vacanța de iarnă și pe măsură ce aceasta se apropia, nerăbdarea creștea. Trebuia să vină Moș Gerilă cu cadourile, iar atmosfera era întreținută și de mama. Care punea paie pe foc susținând existența lui Moș Gerilă și generând teorii care să vină în sprijinul acesteia.</div>
<div style="text-align: justify;">
Credeați că Moș Gerilă venea pe horn? Naivilor!!! Cine v-a păcălit? Moș Gerilă intra în casa noastră pe o găurică mică, de la încuietoarea geamului de la balcon. Cum reușea acest lucru? Se dădea peste cap și se transforma într-o muscă… cel puțin așa spunea mama. Dar sacul….sacul cu jucării… cu el ce face, cum intră cu el în casă ?….Vreți să vă mai spun din explicațiile mamei? Nici gând! Informația costă. Ani de zile, eu și Laur, am încercat să deslușim misterul intrării lui Moș Gerilă în apartamentul nostru. Am studiat gaura de la geam în nenumărate rânduri, iar experimentele noastre multiple, cu muște, care la început erau vii, stau mărturie.</div>
<div style="text-align: justify;">
Prima amintire a mea despre Moș Gerilă reprezintă totodată și prima dezamăgire și supărare cruntă pe care mi-a produs-o acest individ. Că nu puteam să îi spun altfel în acel moment. Eram în grupa mijlocie la grădiniță (deci aveam cam 4 ani și jumătate) și eram la serbarea care se făcea la sfârșit de an. Invitat de onoare era Moș Gerilă care venise cu anticipație, aducându-ne cadouri. Era îmbrăcat în roșu și avea o barbă albă și mare. Îmi așteptam să îmi vină rândul la jucărie. Îmi doream să primesc o mașinuță. Parcă îmi aud numele… mă uit la Moșu și întind mâinile după ambulanța albă pe care o scosese din sac. Corespundea expectanțelor mele. Dezamăgire însă … nu era pentru mine. În sfârșit vine și rândul meu. Moșul scoate din sac și jucăriile mele. STUPOARE… niște mașinuțe din lemn. Văd negru în fața ochilor. Refuz să iau așa ceva acasă. Fac un scandal imens, exprimându-mi prin țipete și urlete repulsia față de Moș Gerilă și bucățile de lemn pe care mi le adusese cadou. <i>Ce mi-ai făcut Moș Gerilă: din cauza ta am și acum „vulnerabilități psihice”. Din cauza ta mă enervez subit atunci când așteptările mele nu coincid cu ale celorlalți. Și bucățile alea din lemn se putea numi jucării??? </i></div>
<div style="text-align: justify;">
Următoarea amintire despre cadourile pe care le-am primit de Crăciun vine de prin clasa a I-a sau a II-a. … 1982 sau 1983 … Pe la începutul lunii decembrie am mers cu mama la mica și unica librărie din Ovidiu. Acolo am văzut o pușcă, din acelea cu ventuză. Ce îmi mai plăcea … Plâng la mama că vreau pușca. Mama … nu și nu. Nu reușesc să o conving. Plec de la librărie supărat, dar alinat de gândul că poate mi-o va aduce Moș Gerilă. Când a venit, surpriza a fost una peste măsură de plăcută. Eu și Laur ne-am deschis cadourile și am primit…. NU O SĂ VĂ VINĂ SĂ CREDEȚI: câte un pistol mitralieră în replică, bineînțeles la o mărime adecvată vârstei. Erau din plastic de culoarea verde, aveau încărcătoare care se încărcau manual cu mici gloanțe din plastic de culoare galbenă. Iar când apăsai pe trăgaci proiectilele ieșeau cu viteză și pentru câțiva metri aveau și o precizie mulțumitoare. Ce am mai tras la țintă zilele alea. A FOST MOȘ GERILĂ CEL MAI BESTIAL. Unde găsise minunățiile astea de arme, că noi nu le văzusem în nicio librărie sau magazin de jucării din Constanța… </div>
<div style="text-align: justify;">
Au mai trecut ceva ani. Deja eu și Laur aveam dubii serioase în ceea îl privea pe Moș Gerilă. Mai bine zis legat de existența lui. Ne-am propus să stăm la pândă și să îl prindem pe Moș Gerilă în flagrant. </div>
<div style="text-align: justify;">
Bradul nostru de Crăciun stătea de obicei într-un balcon închis, în care se făcea accesul atât din dormitor, cât și din sufragerie. Era ajunul Crăciunului, în jurul orei 21. Eram în dormitor și ne uitam la un film. Pe televizorul nostru alb-negru marca Diamant. Din cinci in cinci minute verificam bradul și țineam vizual sub observație balconul. Nu ne scapă nouă Moșul dacă vine acum. Câteva clipe de neatenție au fost însă de ajuns. Uitându-ne la film nu am dat atenție când a ieșit din cameră mama. Nici când a intrat. Cert este că la următoarea verificare a bradului, am găsit cadourile. Ne-a scăpat de data asta. Am luat-o la chestionat pe mama. Nu știa nimic. Nici usturoi nu mâncase, nici gura nu îi mirosea. Tata îi cânta și el în strună. </div>
<div style="text-align: justify;">
Anul viitor lui Moș Gerilă nu i-a mai mers. În ziua de 24 decembrie, eu și frate-miu, Laur, am descins în apartament și am efectuat o percheziție domiciliară. Am găsit și bunurile care făceau obiectul acțiunii noastre, respectiv cadourile. A început și interogatoriul cu principalul suspect, adică mama. Pusă în fața faptului împlinit mama a recunoscut tot. Mitul lui Moș Gerilă a fost spulberat.</div>
<div style="text-align: justify;">
22 decembrie 1989. Eram în clasa a 7-a. Stăm în casă și ne uităm la televizor. Este revoluție. Moș Gerilă s-a transformat pe nesimțite în Moș Crăciun. O nouă era a început. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<b><i>Mulțumesc pentru tot, Moș Gerilă! Tu ești pentru mine adevăratul Moș Crăciun!!!</i></b></div>
</span>Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-75525672799081911022013-12-10T19:11:00.001+02:002014-01-11T04:29:23.781+02:00Cum am furat palinca comandantului de batalion<div style="text-align: justify;">
<a href="http://2.bp.blogspot.com/-fchDHIctzM0/UqdMCxxrVZI/AAAAAAAAAv0/KT-7ja2RZIA/s1600/palinca.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="http://2.bp.blogspot.com/-fchDHIctzM0/UqdMCxxrVZI/AAAAAAAAAv0/KT-7ja2RZIA/s200/palinca.jpg" height="200" width="140" /></a><span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Iunie 1996. Mai erau 3-4 zile și se termina primul an de Academie. Ne aștepta prima mare vacanță. Vacanța de vară. Toți studenții de anul I, printre care eram și eu, așteptau cu nerăbdare plecarea acasă. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-align: justify;"> </span><br />
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-align: justify;"> Eu stăteam la etajul 2 într-un corp de clădire cu 4 etaje. Împreună cu studenții din plutonul meu ocupam 3 camere, una lângă alta. Se simțea deja aerul de vacanță pe palierul nostru. Eram mai relaxați, începusem glumițele mai deplasate unii cu ceilalți. Asta cred că a fost și cauza pentru care între mine și câțiva colegi dintr-o cameră alăturată a început un mic conflict. Mult spus conflict, de fapt un joc de-a șoarecele și pisica. </span><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"></span><br />
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> </span><br />
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> </span><br />
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Trebuie să menționez că printre cei cu care mă tachinam se aflau și doi bucureșteni (n-am nimic cu <b><i>etnia</i></b> asta) care tot făceau aluzii … <i>că noi ăștia din provincie în sfârșit o să plecăm acasă</i>. Eu le răspundeam în dodii și la rândul meu le ziceam câte ceva „de dulce”.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Tot pornind de la contrele astea verbale, ajunsesem și la alte poante destul de nevinovate … de exemplu, noaptea le mânjeam clanța ușii cu pastă de dinți (<i>ce vreți … glume de tabără de gimnaziu</i>). Și așa dospea „starea conflictuală”.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> <b> Zeze</b> era unul dintre colegii mei bucureșteni. <b>Măi, măi … ce mândrețe de bărbat era</b>: <i>înalt, brunet, cu freza aranjată tot timpul, îmbujorat la față numai atât cât trebuia, trăsături fine, alură impozantă</i>, ce vreți… <b>visul oricărei femei.</b> Băiat bun în general, dar câteodată cam îngâmfat și zeflemist … spuneam că e bucureștean, iar asta era la el o adevărată virtute. Parcă îl aud și acum, cum mă întreabă vorbind rar, rostind nu doar cuvânt după cuvânt, ci și literă după literă:</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">- <i>B ă i c o n s t ă n ț e n e , t u n e-a i m â n j i t c l a n ț a?</i> face el dimineața următoare…</span><br />
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;">- </span><i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;">Da, eu … da’ cine altul credeai că este</i><span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;">, recunosc eu dezinvolt. </span><i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;">Să vă mai albiți și voi…</i></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> În ziua aceea mai târziu, o <i>păsărică</i> îmi șoptește:</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"><i> - Mădă, vezi că Zeze și camera lui vor la noapte să îți tragă un țambal…</i></span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Îi mulțumesc <i>păsăricii</i> și nu îmi vine să cred ce aud … camera mea era foarte unită și nu prea acceptam chestii de-astea să se întâmple, mai ales când era vorba de intruși din afară. <i>Ce tupeu</i>, îmi zic. Dar ia mai bine să fiu atent. Vorba aceea: UN OM PREVENIT ESTE UN OM SALVAT. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
<div style="text-align: justify;">
<i>Dar ce este un țambal … noaptea se intră peste tine în cameră, ți se pune pătura în cap și începi să primești „bobârnace” peste coaste. Sau, ești întors cu salteaua și aruncat pe scheletul metalic al patului de campanie. Sau orice altceva neprevăzut. Depinde cât de inventivi sunt autorii. Și totul durează doar câteva secunde. Nici nu apuci să te dezmeticești.</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Se face seara și se apropie ora stingerii. Ora 22. Îmi anunț colegii că noaptea care vine nu o să dorm în cameră. Le spun și de ce. Încearcă să mă convingă să rămân. <i>Numai să îndrăznească</i>, face culturistul camerei. Le spun că nu îmi este frică, dar în cazul în care mă caută… vreau să le mai ofer o surpriză. Adică încă o țeapă.</div>
<div style="text-align: justify;">
Verișorul meu, Adi, era și el student la Academie. În același an cu mine și chiar în aceeași companie, alt pluton însă. Stăteam pe același etaj, dar în camere diferite. Știam că un coleg de-al lui era plecat acasă. Și era un pat liber.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Vere, te deranjează dacă dorm noaptea asta la tine?</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Nu. De loc, Mădăline. Dar ce s-a întâmplat?</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Îi povestesc pe scurt povestea. Mă urc în pat, trag pătura peste cap și îi mai zic:</div>
<div style="text-align: justify;">
-<i> De mă caută Zeze, îl trimiți la plimbare.</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Bun și făcut. Pesemne că și antenele lui Zeze funcționau, pentru că el și ai lui au aflat că nu o să dorm în camera mea. Și la câteva momente după ce trăsesem pătura peste cap … cine credeți că intră în camera vărului… ZEZE.</div>
<div style="text-align: justify;">
- <i>Ș t i i c u m v a u n d e e M ă d ă l i n? </i>întreabă Zeze</div>
<div style="text-align: justify;">
- <i>Nu l-am văzut în seara asta</i>, îi răspunde vărul. Și îl trimite la plimbare, dându-i de înțeles că se pregătea de somn și trebuia stinsă lumina.</div>
<div style="text-align: justify;">
Am dormit așa de bine, chiar dacă eram într-un pat străin. Neîntors. Dimineața, la masă și raport vedeam privirile grupului inamic cum mă fixau. Le citeam atât ciuda din ochi, dar și curiozitatea: <i>de unde am aflat de țambal și unde am dormit…</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Ce tupeu fantastic…</i>îmi ziceam în gând. <i>Trebuie să le-o plătesc. Cu vârf și îndesat</i>. Toată ziua m-am gândit la asta. Iar momentul a venit în aceeași seară, într-un mod neprevăzut și totodată cu un rezultat pe măsură.</div>
<div style="text-align: justify;">
Seara respectivă, pe la orele 21 s-a întâmplat să fie o pană de curent. Cum stăteam pe hol, îl văd pe Zeze care cobora împreună cu alți trei colegi de cameră la duș. Erau toți la bustul gol, cu prosoapele înfășurate la brâu și ustensilele de spălat în mână.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i> Bun</i>… fac eu. <i>Până se întorc ei afară se întunecă de tot. Iar pana asta de curent e numai bună. Nu o să se mai vadă nimic. Acu e de mine</i>.</div>
<div style="text-align: justify;">
Ce vroiam eu să fac era ceva pueril. Vroiam ca la întoarcere să îi stropesc cu apă, de la etajul superior. Aveam unde să mă ascund apoi … la ultimul etaj, în camera unui student de anul 4, un basarabean pe nume Iura. Mic de statură, dar dublu în spate ca mine. Devenisem prieten cu el când întâmplător l-am ajutat să scape de o mahmureală puternică cu o pastilă și cu ceva mâncare. Mi-a zis atunci: <i>Mădălin, dacă îi să ai ceva probleme, vină la mine!!!</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Vroiam să îi ud, dar nu găseam un pet de 2 litri. Și pe întunericul ăla, de unde naiba să iei. Am găsit soluția salvatoare … mă duc la colonel în birou, unde era furierul lui, coleg de mine și de cameră cu Zeze și sigur trebuie să aibă o sticlă. Zis și făcut. Cobor la parter și deschid ușa:</div>
<div style="text-align: justify;">
- <i>Moșule</i>, îi zic …<i>ai un pet gol de 2 litri?</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Moșu’ (îi spuneam așa pentru că era mai în vârstă decât noi cu vreo 5-6 ani) ridică ochii spre mine. Completa, la lumina lumânării, niște hârtii:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Deschide dulapul de acolo și caută una! </i></div>
<div style="text-align: justify;">
Îi mulțumesc și prin lumina slabă din cameră care abia ajungea în dulap, încep să caut prin el. Fericire!!! Și noroc. Pun mâna pe una dintre multele sticle de plastic din dulap și constat că este plină. <b>Ce baftă am</b>, zic… <b>e gata plină</b>.</div>
<div style="text-align: justify;">
Fug la etajul doi și mă pun pe așteptat. În curând o să apară și inamicii de la duș. Mă bucur că este pană de curent. E întuneric beznă pe scări. Le recunosc vocile și deschid sticla de 2 litri. Îmi miroase a ceva ciudat, dar nu dau importanță. Stau cu petul în mână, gata de atac. Văd niște umbre pe scări și recunosc râsul lui Zeze. Apăs și un jet puternic se îndreaptă spre ei lovindu-i, apoi urc în fugă scările până în camera lui Iura. În drum aud glasul unuia din cei pe care i-am stropit. Pare plângăcios și speriat: <b>BĂĂĂĂ, CU CE M-AI UDAT!!!!</b> Nu dau importanță strigătului. Sunt mândru că mi-a ieșit. </div>
<div style="text-align: justify;">
Intru în cameră lui Iura. Sunt în siguranță aici. Mă salut cu el și ne apucăm de vorbit. Însă persistă mirosul acela ciudat pe care l-am simțit pe hol când am deschis sticla.</div>
<div style="text-align: justify;">
- <i>Miroase a palincă aic</i>i, face la un moment Iura</div>
<div style="text-align: justify;">
Și avea dreptate. Abia atunci am mirosit sticla și culmea … nu era apă așa cum crezusem eu ci palincă…</div>
<div style="text-align: justify;">
Mi-au pornit sinapsele ... <i> pet de doi litri plin cu apă în dulapul comandantului de batalion? Și apoi strigătul de spaimă al colegului</i> … <b>AM FURAT PALINCA DOMNULUI COLONEL. Am pus-o dacă află…</b></div>
<div style="text-align: justify;">
Am lăsat lui Iura un borcan de palincă și după vreo 30 de minute am coborât la mine în cameră. Cu ce mai rămăsese din palincă. Nu venise încă lumina, deci eram tot la adăpostul întunericului.</div>
<div style="text-align: justify;">
În afară de Moșu’, comandantul de batalion mai avea un al doilea furier. Care stătea cu mine în dormitor. Deci trebuia să fiu atent să nu cumva să se afle. Intru încet în cameră și chem un coleg. Îi arăt petul cu palincă. Îi sticlesc ochii. Eu nu am chef de băut. Am destulă adrenalină în mine. Colegul meu pleacă cu sticla și iese din cămin.</div>
<div style="text-align: justify;">
Au trecut vreo două ore. Afară plouă de rupe. Pe ușă intră colegul de cameră căruia i-am dat sticla. E ud fleoașcă. Și criță de beat. Îl întreb încetișor: <i>Ce ai făcut cu palinca?</i> Îmi răspunde slab:<i> Ce a mai rămas am dat-o la copaci!</i></div>
<div style="text-align: justify;">
Următoarea zi am dat nas în nas cu<i> udații</i>. Încheiem armistițiu. Nu cedez insistențelor lor și nu le dau detalii. Nici de palincă și nici de unde am dormit.</div>
<div style="text-align: justify;">
Până am plecat acasă, în vacanță, am avut emoții: <i>Dacă află colonelul că i-am furat palinca?</i> Dar mă linișteam cu un gând. Ce era să spună: <b>Bă, care e nesimțitul care mi-a furat una dintre sticlele cu palincă dintre zecile pe care le aveam în birou?</b></div>
</span>Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-84823312371843540602013-12-09T18:56:00.000+02:002013-12-09T20:52:54.489+02:00Ce nu știau Bruce Lee și Van Damme .. <span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">Se spune că e bine să fii fratele mai mic. Cică ești mai alintat, mai protejat și multe alte lucruri de felul acesta. Există și alte tipuri de avantaje ce decurg din a fi fratele mai mic și despre unul dintre ele o să vă spun eu pe scurt: <b>anduranța.</b><br /> Dar ce este anduranța… DEX-ul spune cam așa : <b><i>Anduranța este capacitatea de a rezista la eforturi fizice</i></b>. Și de aici pornește povestea mea…<br /> Eu eram, sunt și voi rămâne fratele mai mic. Și din punct de vedere al vârstei, dar și al fizicului. De fratele meu mă despart puțin peste 2 ani, iar ca înălțime vreo 8 centimetri.<br /> Primele mele amintiri despre „antrenamentul” pe care l-am primit în copilărie sunt destul de vagi. Țin minte cum mama îmi povestea că Laur, fratele meu, îmi arunca cu jucăriile în cap, eu fiind la vârsta în care pătuțul era universul meu, iar olița ținea de domeniul SF-ului.<br /> Mai târziu, pe la 6 ani … și asta mi-o aduc aminte perfect: Laur m-a împins și m-am lovit cu spatele de colțul patului. În urma căzăturii mi-am mușcat limba așa de tare că s-a tăiat cam un centimetru. Nu m-am speriat de la durere. Ci de la sângele care curgea din abundență. Normal că după ce mama m-a liniștit, atenția ei s-a îndreptat împotriva agresorului, care din „călău” a devenit „victimă”. Se subînțelege deci, că ori de câte ori mama se autosesiza sau reclamam eu o nouă bătaie încasată, fratele meu își primea și el porția. Dar ce folos… el mânca bătaie doar de la mama, eu primeam de la amândoi.<br /> Cele mai dureroase amintiri sunt însă de la loviturile pe care fratele meu mi le aplica în mușchii brațelor, în special în bicepși. Avea Laur o țintă de mă băga în boală. Îmi dădea câte una-două scurte, iar durerea mă străfulgera tot brațul. Sau brațele amândouă câteodată (în funcție de câte lovituri primeam). <br /> Și uite așa au trecut anii și fratele meu a intrat la liceu, pe care l-a făcut la Galați. Am rămas singur acasă, însă nu scăpasem de „antrenament”: fie la sfârșit de săptămână, fie în vacanțe beneficiam de același tratament de călire. Meniul însă se diversificase: frate-miu deja văzuse la Galați filmele lui Van Damme (Sport sângeros, Kickboxer etc.) și începea să pună în aplicare noile tehnici pe mine. Loviturile erau mult mai variate, acum nu doar brațele erau țintele preferate. Coapsele și tibiile mele începeau să aibă din ce în ce mai multe vânătăi. <br /> Pe măsură ce creșteam și eu, mă apuca ambiția. Fie că eram singuri, fie că eram împreună, începusem să ne întărim tibiile, mai întâi lovindu-le de bucăți de lemn sau țevi metalice și mai apoi lovindu-ne reciproc tibie în tibie. Când ne vedea, săraca mamă nu știa ce să mai zică: <i>Vă rupeți picioarele, băieți!</i>. Iar când noi începeam să râdem, pleca din cameră ca să nu ne mai vadă. Laur era Van Damme. Eu eram Bruce Lee. Țipam exact ca el. Dar doar atât.<br /> Chiar dacă acum intrasem și eu în joc, încă eram destul în urmă. Aceleași lovituri de care v-am povestit îmi mai dădeau lacrimile câteodată. Dar știți cum este, ce nu te omoară, te întărește. Iar rezistența asta la anumite tipuri de lovituri, precum și faptul că durerea nu îți mai schimonosește fața, mi-a folosit ulterior, mai ales la facultate. <br /> Deci, calitatea de frate mai mic, mi-a adus un avantaj pe care poate nu mi l-am dorit când eram copil: anduranța la anumite tipuri de lovituri. Și totodată abilitatea de a nu arăta durerea când ești lovit. <br /><br /> Pe la începutul liceului mama mi-a tras o palmă peste față. Probabil o meritam, dar nu mai știu motivul. M-am uitat la ea calm și am întrebat-o: <br /><i>- Nu te doare mâna? <br />- Ba da. <br />- Atunci nu mai îți face rău lovindu-mă. Te rog. </i></span><br />
<div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"><i><br /></i> <b> Schimbasem „meniul” de ceva timp. Iar mama nu văzuse filmele cu Van Damme. Nu m-a mai lovit de atunci. În schimb o încasam dublu de la Laur.</b></span></div>
Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-57998364229987250282013-12-07T12:00:00.004+02:002013-12-07T12:20:34.284+02:00Emonoil .. sau cum am rămas dator cu un plin de benzină<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Povestea asta este dedicată unui prieten, <i><b>Emonoi</b></i><b><i>l</i></b> (cum îi zic eu) care își serbează ziua de naștere. Azi împlinește doar 36 de ani.<b> LA MULȚI ANI!!! </b><br /> Erau vremurile când <i>Emonoil</i> avea în jur de 22 de ani, iar eu „descălecasem” în Iași de circa vreun an.<br /> <i>Emonoil</i> era printre puținii din grupul nostru de prieteni care avea mașină. Și de multe ori pica păcatul pe el (<i>nu că l-am fi forțat noi sau că nu ar fi vrut el</i>) să facă pe șoferul, mai ales în zilele de week-end, când seara, mai ieșeam la distracție.<br /> În aceea perioadă <i>Emonoil</i> a fost unul dintre cei care a contribuit în mod decisiv la sporirea profiturilor celor care produceau bere fără alcool. Ne uitam la el (pasagerii din mașină) și nu ne venea să credeam câte doze de <b>Schlossgold </b> (<i>era printre puținele sau chiar singura marcă de bere fără alcool existentă la începutul anilor 2000</i>) poate să toarne în el. <br /> Tot în aceea perioadă am aflat de la <i>Emonoil</i> că totul trebuie plătit nemțește, până la ultimul bănuț (<i>cred că LIDL a învățat faza asta de la el … trebuie să-i plătească drepturi de autor</i>). Tot pe principiul asta, <i>Emonoil</i> era și cu benzina. Avea obiceiul să îi mai lase pe pasageri, la 2 noaptea, la câteva sute de metri de casă, pe principiul: <b>NU MAI AM BENZINĂ!!! </b><br /> Într-o astfel de seară, mi se întâmplă și mie lucrul asta. Ajungem în cartierul în care locuiam (Tătărași-Ciurchi). Mai avem circa vreo 200 de metri până la blocul meu. Deodată, <i>Emonoil</i> oprește mașina și îmi spune:<br /><i>- Mădălin, te las aici. Te duci pe jos până acasă!</i></span><br />
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Nici în gând nu îmi trecea să părăsesc mașina până în fața blocului și contracarez:<br /><i>- Emonoil, mai ai câteva sute de metri…</i><br /><i>- Nu mai am benzină. Se termină,</i> face el<br />-<i> Știi ceva? Eu nu mă dau jos. Du-mă acasă. Ce mă lași în plină noapte aici. Mai ai un pic până la mine</i>… îi zic eu pe un ton dur și supărat, care pe <i>Emonoil</i> încă îl impresiona la vremea aia.<br /><i>- Da’ cu benzina cum facem?</i> … replică <i>Emonoil</i><br /><i>- Lasă mă,</i> îi zic eu pe același ton serios, <i>îți fac eu un plin de benzină zilele astea. </i><br /> <i> Emonoil</i> nu știa că am un talent de a spune cele mai mari minciuni, pe un ton cât mai serios cu putință și pornește mașina. Eu nu știam cum să ajung cât mai repede la pat, însă nu puteam să nu mă gândesc la cei 20 de ml de benzină pe care îi va consuma cu mine. Îmi repet în gând: <i>„un plin de benzină. Vezi poate uiți până dimineața”</i>.<br /> La prima reîntâlnire, <i>Emonoil</i> credea că o să îl rog să mergem la prima stație peco ca să îi fac plinul. Evident că nu am făcut asta Mi-a readus aminte el, dar nu i-am dat atenție:<br /><i>- Așteaptă mult și bine plinul ala. Mai ai de făcut multe drumuri de 100 de metri ca să îl câștigi….</i><br /> A încercat mai multe rânduri să mă convingă să îmi țin „promisiunea”, însă până la urmă a renunțaț. Cel puțin așa cred eu…<br /><br /><b>Emonoil, îți urez LA MULȚI ANI!!!</b><br /><br /><b>Și îți mai urez să aștepți câți mai MULȚI ANI plinul ală de benzină. Ca să putem vorbi de el și când o să sărbătorești 90 de ierni!!</b></span>Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1571206487254284607.post-48481780733056149212013-12-07T08:12:00.003+02:002013-12-07T16:50:24.331+02:00Care este legătura dintre Bebe, Mamaia, George Călinescu și Istoria Literaturii Române<div style="text-align: justify;">
<a href="http://1.bp.blogspot.com/-h7o0fn4BHTY/UqK7pPRxJzI/AAAAAAAAAvQ/2-G9ztddVAM/s1600/george-calinescu-istoria-literaturii-romane-de-la-origini-pana-in-prezent-3674.jpg" imageanchor="1" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" height="200" src="http://1.bp.blogspot.com/-h7o0fn4BHTY/UqK7pPRxJzI/AAAAAAAAAvQ/2-G9ztddVAM/s200/george-calinescu-istoria-literaturii-romane-de-la-origini-pana-in-prezent-3674.jpg" width="160" /></a><span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"> Vă spuneam că între anii 1995-1999, pe timpul cât am urmat cursurile Academiei de Poliție, în fiecare vacanță de vară, trei colegi de-ai mei veneau și stăteau la mine acasă, la Ovidiu. De obicei vacanța la mare dura în jur de 7 zile. Timp în care ziua toată gașca era la plajă la Mamaia, iar noaptea era pierdută prin cluburi și discoteci. Nu cele de fițe existente în perioada aia. Noi nu ne simțeam bine acolo. Câteodată mai plecam și la Neptun sau Costinești. Rar.</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"><br /></span></div>
<div style="text-align: justify;">
<i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"><b>Undeva prin vara lui 1997. Nu mă mai chinui să îmi duc aminte exact. O să mă rezum la faptele propriu-zise.</b></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"><b><br /></b></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif;"><b><br /></b></i></div>
<div>
<span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-align: justify;"> Mamaia, mai precis plaja de la „București”. Prima zi din vacanța la mare din anul respectiv. Ne așezăm strategic pe nisip, în apropierea unei terase. Plaja este liberă încă. Așezăm cearceafurile. Facem un scurt </span><i style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-align: justify;">brainstorming </i><span style="font-family: Georgia, 'Times New Roman', serif; text-align: justify;">și ne facem planurile pentru următoarele zile. </span><span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"></span><br />
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Cam într-o oră locul se mai aglomerează. La câțiva metri de noi se așează două fete. Par a fi de vârsta noastră. Nu trece mult timp și intrăm în vorbă cu ele. Discuțiile sunt de bun simț, nu facem decât să ne simțim bine. Noi le invităm la terasă, la un suc. Ele ne cheamă să intrăm în mare. Le facem pe amândouă. Bineînțeles că nu în același timp. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Se poate spune că ne-am împrietenit. Aflăm că fetele sunt din Bihor. Și noi suntem din toate colțurile tării, inclusiv eu. Chiar și colegul nostru din Suceava insistă că e din București, deși vorbește într-un veritabil și dulce grai bucovinean (<i>Doamne ferește să îi spui cumva că este moldovean!!!</i>) </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> Trece ziua și ne despărțim. Nu ne facem planuri comune pentru cum ne vom distra noaptea. Stabilim cu fetele să ne vedem a doua zi la plajă. Bun și făcut. </span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
</span>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;"> <i>Vă mai amintiți de Bebe, cel cu scrisoarea de la Brașov?</i> Era prezent ca de obicei în gașca noastră, fiind unul dintre „cei patru mușchetari”. Făcuse o mică pasiune pentru una dintre fete, pe care o chema Beatrice. Era cea mai frumoasă dintre cele două. Și chiar arăta foarte bine.</span></div>
<span style="font-family: Georgia, Times New Roman, serif;">
<div style="text-align: justify;">
În fiecare zi, Beatrice aducea o carte cu ea. Noi ne bălăceam în mare sau jucam volei, ea de multe ori rămânea impasibilă pe cearceaf și citea. Bebe făcea tot posibilul să se bage în seamă. Beatrice citea în continuare. Lectura era mult mai importantă decât conversația cu Bebe. </div>
<div style="text-align: justify;">
Și așa trec câteva zile. Tatonările continuă. De data asta inamicul cel mai înverșunat al lui Bebe era o carte. Cea pe care Beatrice o citea. Într-o după amiază, întorcându-ne de la plajă, Bebe îl întreabă dintr-o dată pe tatăl meu:</div>
<div style="text-align: justify;">
- <i>Domnul Pavel, pot să iau cartea asta mâine cu mine la plajă?</i> arătând cu mâna spre ISTORIA LITERATURII ROMÂNE a lui George Călinescu</div>
<div style="text-align: justify;">
Tata se blochează un pic. Nu înțelege ce vrea Bebe...</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Dacă îți trebuie, poți să o iei cu tine, dar să ai grijă de ea</i>, îi răspunde cu o jumătate de gură.</div>
<div style="text-align: justify;">
Nimeni nu a înțeles ce vrea să facă Bebe. Este și de înțeles. <i>Ați văzut cum arată cartea în cauză?</i> <b>Are dimensiuni considerabile și greu îți vine să crezi că cineva vrea să se relaxeze citind-o pe plajă. Nu mai zicem și de conținut. Total neadecvat unei ținute în slip.</b> Coace Bebe ceva. Așteptăm cu nerăbdare.</div>
<div style="text-align: justify;">
Dimineața următoare bagajul nostru obișnuit, format din cearceafuri și prosoape, se îmbogățește cu cartea susmenționată. <i>Istoria Literaturii Române</i> și <i>George Călinescu </i>ne vor însoți astăzi și cu siguranță ne vor oferi ceva surprize.</div>
<div style="text-align: justify;">
Ajungem pe plajă, în locul obișnuit. Ne instalăm. În scurt timp apar și fetele. Ca de obicei, activitatea preferată a lui Beatrice este lectura. Bebe nu scapă nici un moment să se bage în seamă. Fără succes însă. Asistăm de câteva zile la asemenea scene hazlii. Se chinuie reciproc. Deși pe Beatrice nu pare să o deranjeze prea mult insistența lui Bebe, observăm că îi place să îl tachineze prin modul ei de comportament. Poate că o face intenționat. Sau poate că nu. Nu auzim tot ce îi șușotește Bebe la ureche și nici replicile lui Beatrice.</div>
<div style="text-align: justify;">
Este în jur de 12.00. Plaja este foarte aglomerată. Parcă mai aglomerată decât de obicei. Bebe se ridică și merge la mașină. <b><i>Gata, începe!</i></b></div>
<div style="text-align: justify;">
Bebe se întoarce tacticos. Toată lumea de uită la el. Deja a captat atenția tuturor. Este exact de vroia el, din câte se pare. Și cum să nu-ți atragă privirea un tânăr în slip care merge agale pe plajă ținând la susbsuoară un ditamai <i><b>ceaslovul</b></i> (după cum vă spuneam cartea are dimensiuni considerabile).</div>
<div style="text-align: justify;">
Bebe ajunge la cearceaf. Se așează pe burtă și deschide cartea, o frunzărește preț de câteva minute. Plaja, mai bine zis publicul, așteaptă continuarea. Parcă suntem la film și vrem să vedem deznodământul.</div>
<div style="text-align: justify;">
Bebe se ridică. Ține cartea deschisă. Cu ambele mâni. Se îndreaptă către Beatrice care se face că nu îl vede. Se așează lângă ea și o întreabă cu voce tare:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>- Beatrice, văd că tu ești mai doxată în ceea ce privește cititul. Ai putea să îmi explici și mie ce înseamnă pasajul asta?</i>... și-i întinde cartea, indicându-i un anumit loc de pe pagină.</div>
<div style="text-align: justify;">
Beatrice se uită la el. Publicul se uită la amândoi.</div>
<div style="text-align: justify;">
Beatrice nu zice nimic. Bebe repetă întrebarea și solicită explicații.</div>
<div style="text-align: justify;">
Toată scena durează cam un minut, audiența fiind maximă. Scopul a fost atins și răzbunarea, dacă se poate spune că a fost așa ceva, este fost dulce. Și plină de umor.</div>
<div style="text-align: justify;">
Dar, nici Beatrice nu s-a lăsat mai prejos. A doua zi, vremea a fost urâtă. A plouat. Ne-am retras cu toții la o terasă și jucam cărți. Eu eram lângă Beatrice, care față de celelalte zile era mult mai vorbăreață. Pe măsură ce jocul de cărți mergea, discutam cu ea, glumeam și spuneam bancuri. De partea cealaltă a mesei Bebe ținea cărțile în mână privindu-ne (mai bine zis privindu-mă) furios:<i><b> ce mă bag eu în seamă cu Beatrice?</b></i></div>
<div style="text-align: justify;">
Îmi dădusem seama de jocul fetei. Ținea să i-o plătească lui Bebe cu vârf și îndesat. Iar eu îi țineam hangul. La un moment dat, Bebe nu mai rezistă, ridică vine spre mine și îmi toarnă o sticlă de 2 litri de apă în cap:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>-Ia! Să te răcorești!</i> îmi spuse.</div>
<div style="text-align: justify;">
Însă nu eu trebuia să mă răcoresc. În pericol de e exploda era chiar el. </div>
<div style="text-align: justify;">
Beatrice era încântată că i-a reușit răzbunarea și îmi arunca priviri recunoscătoare și totodată vorbe dulci. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Situația este salvată de ... mama care mă sună tristă și îmi spune că fratele meu, care era la București la examen la SRI, a picat la controlul medical. Ceva cu urechile. Ne strângem lucrurile și plecăm spre casă. Acolo ne aștepta fratele meu, Laurențiu. Supărat fiind, a avut totuși puterea să glumească : <b><i>Cine credea că tocmai eu sunt surdul familiei?</i></b></div>
<div style="text-align: justify;">
În seara aia am ieșit iar ca băieții la distracție. Am uitat și de Beatrice și de SRI. </div>
<div style="text-align: justify;">
Fetele plecau ziua următoare. Nu le-am mai văzut. Cât despre fratele meu, tot răul spre bine. Peste câteva săptămâni a luat examenul la altă facultate, unde nu l-a căutat nimeni de urechi.</div>
</span></div>
Jariștea Ovidiu (pseudonim)http://www.blogger.com/profile/03327163362963587510noreply@blogger.com0