luni, 3 februarie 2014

Ape stătătoare şi ape curgătoare

      Asta nu o să fie o lecţie de geografie. Şi nici altă poveste pescărească. Nu o să vă spun despre fapte măreţe înfăptuite cu o simplă undiţă în mână, stând pe malul unei bălţi. O să fie viceversa. Întrucât nu am fost şi nici nu voi fi un fan al acestui „sport” nu prea am cu ce să mă laud. Dar tocmai în acest fapt stă farmecul următoarelor rânduri.

    Am mai spus şi cu altă ocazie că anii copilăriei şi adolescenţei mi i-am petrecut în apropierea a două bălţi: lacul Siutghiol (balta mică) şi Marea Neagră (balta mare). Mai precis în oraşul Ovidiu, judeţul Constanţa, unde, de la balconul apartamentului, vedeam cele două ape stătătoare susmenţionate. Una cu apă dulce, iar alta cu apă sărată. Ulterior a mai apărut şi o a treia apă, curgătoare, dar artificială, creată de mâna omului.
     Cum nu mă omoram cu mersul la plajă pe timpul verii, la fel nu simţeam atracţie nici pentru pescuit. Deşi mai toţi copii din blocul meu şi din împrejurimi, mergeau deseori la pescuit, mai ales pe lacul Siutghiol. La prins guvizi, cărăşei şi bibănei. Iar adulţii, iar aici mă refer la pescarii înrăiţi, aveau ca principal obiectiv „prada” mai mare, formată din ştiucă, crap, somn etc. Pentru că lacul Siutghiol era bogat în astfel de specii în acea perioadă (discutăm aici de anii 1985-1995).
       Situaţia se schimba pentru câteva săptămâni, pe timpul verilor, atunci când veneau la noi rudele din Vrancea. Începeam să frecventăm plaja şi câteodată mai mergeam şi la pescuit… la Siutghiol, bineînţeles. Unchiul meu, Nicu, făcea rost de un stuf, îi punea meşină, plută, plumb şi ac şi ne lua cu el la pescuit. Eu, fratele meu şi Adrian, verişorul nostru, priveam cum „muşcă” guvizii, cum pluta intră şi iese rapid din apă şi pe Nicu cum trage de undiţă, în încercarea de a scoate peştele. Aşa am învăţat cum să punem râmă în ac, iar când ne plictiseam de distracţiile astea, începeam să ne zgâim la ceilalţi pescari din jur. Mulţi dintre ei erau ca şi unchiu’, cu un băţ în mână şi cu borcanul de râme lângă, însă erau şi câţiva mai acătării. Am rămas impresionat de un nene la vreo 50-60 de ani care avea un întreg arsenal cu el. Cred că a fost primul pescar adevărat pe care l-am văzut. Locul său de pescuit era pe o limbă de pământ care înainta în lac vreo 10-15 metri. Stătea pe un scăunel şi era înconjurat de lansete, frumos înşiruite şi fixate pe suporţi din fier. Pe firele de meşină întinse erau aşezate cerculeţe de plastic, de diverse culori, precum şi mici clopoţei din metal. Din când în când cerculeţele se mişcau, clopoţei începeau să clincăie şi atunci pescarul se îndrepta rapid spre undiţa gălăgioasă, învârtea de mulinetă… de multe ori era alarmă falsă, dar pe decursul unei ore am văzut şi câteva capturi frumoase… un crap şi un somn… măricei (atunci mi se păreau ditamai monştrii). 
      Ce am povestit mai devreme sunt amintirile primei veri în care am fost la pescuit. Cred că aveam 7 sau 8 ani. Următoarea vară toţi trei muşchetari aveam „bambusuri” de 3 – 4 metri lungime. Părinţii ne cumpăraseră şi meşină, plute, plumbi şi ace. Stăteam o zi întreagă la bunica în curte şi ne pregăteam undiţele. Aşa am învăţat să facem noduri la ace, să prindem plutele şi plumbii. Tot atunci am constatat că mai bune sunt plutele şi plumbii de producţie proprie. Am început să mergem mai des la pescuit, însoţiti binenţeles de unchiul nostru şi câteodată de tata. 
    Aruncam cu băţul la câţiva metri depărtare. Nu era prea adâncă apa, dar guvizi erau destui. Un peşte tare viclean...pişca din râmă şi trebuia să stai pe fază pentru a trage imediat undiţa când vedeai că pluta începe să se mişte rapid. Din păcate niciodată nu mi-a ieşit faza asta şi la mine peştele trebuia să muşte vârtos şi să bage cum trebuie acul în gură. Tare hapsâni erau guvizii aştia când se hotărau să înghidă bărbăteşte… Şi apropo, când trage câte unul de undiţă, zici că a picat norocul peste tine şi ai prins ditamai.... că aşa se zbate animalul şi îţi îndoaie băţul cu care tu încerci să îl scoţi afară din baltă. Iar când reuşeşti… stupoare: vezi un chiştoc mai mic decât degetele de la mână. O altă surpriză era când se prindea acul de pietre sau buruieni subacvatice ori se rupea meşina… ce vreţi, ne simţeam cu toţi pescari în devenire.
     În octombrie 1987 s-a inaugurat canalul Poarta Albă-Midia Năvodari. Îmi aduc aminte perfect acea zi ploioasă şi friguroasă întrucât toţi elevii din Ovidiu, deci şi eu, şi fratele meu, am stat ore bune pe podul de deasupra, în aşteptarea soţilor Ceauşescu care trebuiau să vină cu un vaporaş. Responsabilii pe linie de propagandă comunistă ne-au pus să stăm mai bine de o oră jumătate pe pod, doar în cămăşuţa albă… ca să se vadă cravatele de pionier. S-a anunţat că se întârzie şi am urcat în autocare. După alte 2 ore a apărut şi ambarcaţiunea, însă de data asta ni s-a dat voie să ieşim cu hainele pe noi. Degeaba însă, frigul ne pătrunsese adânc în oase. Ieşim în fugă, ne agăţăm de balustradele podului şi strigăm „Ceauseşcu şi Poporul”, „Stima noastră şi mândria, Ceauşescu - România” şi „URAAAAA, URAAAA!!!”. Nicolae Ceauşescu se uită la noi, ne face din mână. „Mama” Elena nu se vede. Probabil e în cabină, la căldură. Pe punte este şi un cameraman care ne filmează. Ni se spune ulterior că vom fi daţi la telejurnalele din ziua respectivă. Ghinion însă: nu am avut curent electric. Începuse sezonul de toamnă-iarnă cu tăiatul luminii câte 3-4 ore pe seară.
    Dar să revenim la pescuit. Începând cu vara anului 1988 ne-am mutat la canal. Am schimbat apele stătătoare şi am trecut la ceva curgător. Aici nu mai prindeam guvizi. La ordinea zilei erau bibanii. Mai bine zis, bibăneii. Găseai şi crap şi somn, dar trebuia să vii mai pregătit decât noi. Şi să îţi dai şi interesul. Noi însă ne rezumam la pusul râmei în cârlig, aruncatul undiţei şi pânditul plutei. Au fost situaţii în care mă uitam la ea cu stătea nemişcată. Scoteam undiţa ca să schimb râma… că se învechise. Culmea: în ac se zbătea un peşte! Şi nu zicea nimica, mutul! 
      Câteodată mergeam în grup mărit la pescuit. Cu prietenii de la bloc. Ţin minte cum unul dintre ei avea un băţ de vreun metru lungime. Îl luam toţi la bâză, râzând de el: Cu ciotul ăsta crezi că o să prinzi ceva? El tăcea şi mergea înainte. Iar când am început pescuitul, noi prindeam un peşte, el scotea vreo 5-6. A doua oară nu am mai râs.
      Aşa au trecut anii şi am început să merg din ce în ce mai rar la pescuit. În vacanţele din facultate, adunat, nu cred că am mai mers mai mult de 4-5 ori. 
      Şi uite că ne apropiem de prezent. Să nu credeţi că după ce am terminat facultatea s-a schimbat ceva. În fapt, da. De când m-am mutat la Iaşi, din anul 1999, nu am mai fost deloc la pescuit. Aveam şi o scuză… părăsisem bălţile de baştină.
       În noul mediu de la Iaşi am intrat în lumea „profesioniştilor”. Nu mi-am putut da seama ce pasiuni poate să nască pescuitul şi în câte locuri se poate practica. Şi mai ales, cât pot investi unii în acest hobby. Timp şi bani. Am aflat de multitudinea de bălţi din judeţul Iaşi unde puteai pescui, care era tariful pe zi şi câte kilograme de peşte puteai să iei cu tine la plecare. Asta în cazul fericit în care prindeai ceva. Informaţii care îmi intrau pe o ureche şi îmi ieşeau pe alta. Total nefolositoare din punctul meu de vedere.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu