Spuneam într-una din povestiri că pisica se numără prin animalele mele preferate încă de când eram mic copil. Chiar dacă joaca mea cu ele nu era tot timpul pe gustul pisicilor, mai tot timpul aveam grijă de ele și încercam ca micile mele giumbuşlucuri pe care le făceam să fie pe placul ambelor părţi. Şi de multe ori îmi reuşea acest lucru.
În copilărie mă jucam cu pisicile bunicii mele care locuia la casă, în spatele blocului meu. Ulterior, când eram la facultate, doi pisoi – frate şi soră – m-au urmărit fără să îmi dau seama şi m-am trezit cu amândoi la uşa apartamentului. Până aici nicio problemă, însă dacă nu le deschideai uşa să îi primeşti în casă, „plângeau” într-un mod atât de zgomotos și erai nevoit până la urmă să faci asta. Nu de alta, dar ieșeau vecinii deranjați de mieunatul insistent care după câteva minute putea să scoată din minți și pe cel mai răbdător dintre oameni.
Și ajungem în vara anului 2002, eu fiind „descălecat” în Iaşi de aproximativ 3 ani. În acea perioadă lucram pe furturi de animale şi cutreieram destul de mult judeţul. Pe timp de zi, dar şi pe timp de noapte. Într-unul din acele momente orbecăiam pe la miezul nopţii cu un coleg pe un câmp din satul Bogonos, comuna Leţcani. Nu am găsit nimic de interes operativ acolo, însă ne-a atras atenţia un mieunat slab. Cautăm prin zonă şi dăm peste un pisic, doar de câteva săptămâni. Cu siguranţă fusese abandonat acolo şi nu cred că avea prea multe şanse de supravieţuire.
Ghemotocul de blană albă, cu 3 pete negre, a fost adoptat pe loc devenind noul membru al familiei. În câteva săptămâni s-a întremat şi pe parcursul lunilor următoare s-a făcut un motănaş foarte frumos. Şi jucăuş. Până să facă vârsta de un an, l-am obişnuit să iasă afară, în jurul blocului. Nu ne-am dorit niciodată să avem o pisică doar de apartament … am vrut să experimenteze şi libertatea. La început nu îi plăcea. Ieşea afară cu forţa, dus de mine şi stropind cu jeturi de urină scările blocului. Aşa de frică îi era, de făcea pe el. Dar, libertatea cere sacrificii şi după câteva zile, pisicul nostru se cerea singur afară. Dimineaţa ne dădea deşteptarea, solicitându-şi dreptul la plimbare. Se posta în faţa uşii de la intrare şi mieuna încetişor. Până îi deschideam. La întoarcere, zgâria uşa cu gheruţele, anunţându-ne în acest mod sosirea şi manifestându-şi dorinţa de a intra în casă.
Vecinul de palier, avea şi el un motan. Hans era un albastru de Rusia, masiv, aproape de două ori mai mare decât al nostru. Care avea acelaşi regim: intra şi ieşea din casă după cum vroia. Motanul asta a fost pentru primele luni spaima tânărului meu pisic. Cum îl prindea pe sală, mi-l fugărea şi agasa în mod continuu. Dar asta nu a durat prea mult. După câteva luni de teroare şi experienţa mediului exterior, am surprins cum tovarăşul meu de apartament şi-a luat revanşa.
Aveam obiceiul să ies în faţa blocului, mai ales când era frumos afară. În mica grădină din faţa imobilului îl văd pe Hans care se odihnea în iarbă. Apare şi al meu, de după colţul blocului. Se uită la mine, vine şi se freacă de piciorul meu. Îl observă pe Hans dormind. Mieunând întrebător către mine, pleacă încetişor spre agresorul său. Îmi aruncă o ultimă privire, asigurându-se că mă aflu tot acolo. Rămân surprins de atitudinea pisoiului meu şi aştept să văd ce se întâmplă. Se apropie tiptil-tiptil de Hans, prin spatele lui. Pentru jumătate de minut stă nemişcat, la o mică distanță de el. După unduirile corpul îmi dau seama că pregăteşte un atac.
Dintr-o dată, sare în spinarea lui Hans, care, luat prin surprindere, trage un mieunat speriat şi fuge, fiind urmărit pentru câţiva metri de eterna victima, transformată dintr-o dată în agresor. Atacatorul curajos se întoarce la mine pentru a se lăuda cu isprava lui. Din bot îi iese un smoc de păr gri, din blana lui Hans. PRADĂ DE RĂZBOI. Satisfăcut, se lungeşte în fața mea. Sunt încântat. Miţu meu a devenit bărbat şi şi-a revendicat dreptul lui de a hoinări în zonă. Îl laud cu voce tare: Bravo, Miţu! Ţi-ai luat revanşa!
Dar încă nu se terminase. Miţu meu urma să mă mai uimească o dată. La scurt timp, atras de zgomotele pisiceşti din timpul luptei, apare un câine, dornic să fugărească pe cineva. Unul dintre acei câini comunitari care fac strajă prin cartier şi care au ca ocupaţie principală gonitul maidanezilor străini şi, bineînţeles, fugăritul mâţelor.
Atras de mieunat, patrupedul canin apare imediat pe aleea din faţa blocului. Îl vede pe învingător cum stă tolănit pe beton. Îi despart circa 10 metri. Cu mârâieturi scurte, căţelul se îndreaptă motan, aşteptând ca acesta să se ridice şi să o ia la fugă speriat, pentru a începe cursa nebună. Dar culmea… oponentul felin nu arată că are o astfel de intenţie. Mai întâi verifică dacă bipedul, adică eu, este tot acolo. Mă vede şi apoi întoarce sictirit capul spre câinele care, derutat, se oprise la un metru de el. S-au privit vreo 10 secunde, ambii stând nemişcaţi. Debusolat total, câinele renunţă şi părăsește locul așa cum a venit. Mai puţin mândru ca la început.
Eu însă plesneam de fericire. Antrenamentele mele în sfârşit au avut rezultatul scontat. Nu mai era ciuca bătăilor de acum încolo. Plesneam însă şi de mândrie pentru faptul că atitudinea lui Miţu s-a datorat şi prezenţei mele, iar acest lucru însemna că îi inspiram încredere şi siguranţă. Îmi imaginam o posibilă replică dată câinelui:
- Şmechere… îl vezi p-ăla din spatele meu?… te pui cu mine, te pui cu toată familia mea. Hai valea! Dă-i cu praf de mers!
Dar, odată cu timpurile astea, Miţu meu s-a „înţărcat” singur. Devenea din ce în ce mai independent, nu mai accepta decât la cererea lui și cu acceptul lui să pui mâna pe el. Excepție făceau doar momentele când era nevoit să facă baie. Cam o dată pe lună.
Cu Hans nu a mai avut probleme. În fapt, pot spune că au devenit amici, și am surprins momente în care conlucrau împotriva altor motani.
Prin septembrie 2004, Mițu nu s-a mai întors acasă. Mai lipsise câte o zi-două, mai ales când era perioada împerecherii, dar de data asta nu a mai venit deloc. Mare supărare a fost în casa noastră atunci. Am spus că nu o să mai avem alt pisic. Dar întâmplarea a făcut ca după vreo două luni să ne procopsim cu un altul. Dar despre asta vă voi spune în altă poveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu