duminică, 23 februarie 2014

Poliglot în imaginaţie

Se întâmplă câteodată să îţi doreşti ceva cu multă ardoare. Spre exemplu să fi martorul unui eveniment deosebit sau să cunoşti pe cineva important. Sau orice altceva ce ţi-ar place să experimentezi.
De multe ori, când crezi că vezi o astfel de oportunitate, imaginaţia fură startul şi o ia la fugă înaintea realităţii. Începe să creeze posibile scenarii care ai vrea să se producă. Bineînţeles că fără foc, nu iese fum şi toate au la bază ceva real ce declanşează creativitatea subiectului. Care, este victima propriilor plăsmuiri, cu multiple intrigi şi finaluri, majoritatea croite pe personalitatea omului sursă. Şi astfel până să ajungă la deznodământul din viaţa reală, personajul nostru experimentează multe trăiri, care de obicei nu au legătură cu lumea înconjurătoare şi cu ce se va întâmpla în mod concret.
Toate ca toate, este bine să ai imaginaţie, care a avut şi are un rol pozitiv în dezvoltarea omului şi a umanităţii. Dar trebuie să nu te laşi luat de val, iar în situaţii reale este necesar să îmbini creativitatea cu raţiunea şi logica. Dacă nu, finalul te poate pocni în creştetul capului mai rău ca un ciocan.
Nu îmi vine să cred ce filozof sunt. Mai ales că, pot să spun asta cu mâna pe inimă, sunt unul dintre cei care visează cu ochii deschişi. Şi nu am nevoie de mult timp pentru acest lucru: în doar câteva secunde mintea mea vizionează filme întregi, iar gândurile îmi zboară în colţuri îndepărtate ale lumii, punându-mă în cele mai inedite situaţii. Şi toate pornesc de la un impuls din viaţa reală care declanşează „scenarita”.
Eram copil şi aveam vreo 7-8 ani. Era primăvară, vreme frumoasă cu soare strălucitor. Mama mi-a dat voie să plec afară. Ies pe uşă şi fug fericit pe scări, ajungând imediat în faţa blocului. Dau o tură prin zonă, în căutarea unor parteneri de joacă. Nimic însă. Nu renunţ şi iau decizia să întorc acasă pentru a lua mingea. Vreau să merg în curtea şcolii, pe terenul de sport. Acolo sigur găsesc pe cineva, gândeam eu.
Urc scările, deschid uşa şi intru în apartament. Aud râsete şi veselie. Ştiam că nu aveam musafiri. Ce s-o fi întâmplat? Deodată, uşa de la dormitor se deschide şi iese mama „fugărită” de tata. Ambii plini de o veselie care îmi era străină mie. Calm, calm … aveau hainele pe ei. Mă văd amândoi şi redevin serioşi:
Ce ai uitat? Sau s-a întâmplat ceva? mă întreabă mama.
Mie îmi trecuse de luat mingea. Veselia lor mi se părea ciudată şi nu la locul ei. Bâgui ceva fără sens şi o zbughesc afară. În urma mea aud cum yala de la uşă se închide.
Prima mea criză existenţială a durat vreo oră, timp în care m-am plimbat îngândurat. Ipostaza neobişnuită în care îi surprinsesem pe ai mei îmi trezise suspiciuni. Îi mai văzusem veseli şi fericiţi, însă acum ceva-ceva era schimbat. Eram copil mic, abia trecusem de „cei 7 ani de acasă”, dar nu mai credeam în poveştile cu albinuţa şi barza. În fine, nu prea înţelegeam eu procedeul, însă vizualizam un final care mi se părea de groază: o să apară un alt copil în familia noastră. Cu nasul în pământ, îngrijorat de faptul că familia se poate mări şi neînţelegând de ce este necesar acest lucru, am fost oprit de bunicul meu care era ieşit în faţa porţi:
De ce eşti supărat, Mădăline?
Nu sunt supărat, tataie, îi răspund.
Hai că te văd că eşti trist. Te-a certat sau bătut maică-ta?
Nu, tataie. Nu s-a întâmplat nimic. Mă gândesc şi eu la ceva…și plec mai departe, lăsându-mi bunicul nedumerit.
A trecut și asta. Dar emoțiile trăite atunci le resimt și acum printre cele mai puternice. Nu am spus nimănui lucrul acesta, nici măcar fratelui meu. Abia după aproape 30 de ani, i-am povestit mamei. Căreia nu îi venea să creadă ce aude.
Creştem puţin vârsta şi ajungem undeva prin adolescenţă, pe la începutul anilor 1990. Tata juca săptămânal la Loto şi Pronosport. Cu toţii (mai ales partea masculină a familiei – tata, eu şi fratele) visam la câştigarea premiului cel mare. Nu ne deranja nici unul mai mititel, însă majoritatea planurilor noastre erau în strânsă legătură cu potul cel mare. Săptămânal, pe măsură ce se apropia ziua extragerii sau a rezultatelor sportive, mă gândeam la grămada de bani care ar putea intra în casa noastră şi ce aş putea face cu ea. Ştiam totul de la A la Z: să îmi cumpăr blugi, geacă, tricouri şi cămăşi. Radiocasetofon şi video, neapărat. Maşină, că de … se apropia vârsta la care puteam să am permis. Nu conta dacă o şi conduceam: să fie acolo în faţa blocului. Pe lângă lucrurile astea, lista era completată de o mulţime de nimicuri pe care nu mi le puteam permite la vremea aceea. Şi care erau foarte importante pentru un adolescent. Câştigul s-a lăsat aşteptat. De fapt, nu a venit de loc. Însă micile mele năzuinţe au început să se îndeplinească atunci când fratele meu a terminat liceul şi a devenit tehnician dentar, având un venit bunicel. În casa noastră a apărut un RadioCD, boxe, staţie. Nu mai spun de hainele pe care le cumpăram împreună cu fratele meu, din banii lui. Începutul clasei a IX-a m-a găsit cu un nou look. Că de, până la urmă şi haina îl face pe om. Era bine să fiu mezinul familiei! Acum înţelegeţi şi voi de ce eram îngrijorat mai devreme de creşterea numărului membrilor în familia mea. Pierdeam statului de FRATE MAI MIC.
Mai facem un ultim salt peste ani şi ajungem prin anii 2002. Eram propriul meu stăpân, salariat şi departe de casă.  Mă aflam la un curs de intruire la Durău, alături de colegi şi colege din toate judeţele Moldovei. Eu reprezentam judeţul Iaşi. Seara, după cină, ne mai lungeam în restaurantul hotelului la o discuţie, stând în faţa unui pahar de vin. Vă întrebaţi ce are asta cu realitatea, dar şi cu imaginaţia? Foarte multe! Odată cu acel seminar, legăturile dintre noi au început să devină din ce în ce mai strânse, transformându-ne în celebra Legiune Moldavă. De care o să vă povestesc cu altă ocazie.
Ultima seară la Durău. La hotel se cazase în cursul zilei un grup de francezi. De toate vârstele. Seara, după ce au terminat excursia, s-au retras la restaurant. Mâncare şi dans. Şi noi vroiam să ne distrăm, mai ales că a doua zi ne despărţeam.
Pe ringul de dans se făcuse aglomeraţie. Ne amestecasem cu toţii, demonstrând cât de trainică poate fi prietenia româno-franceză, atunci când de vorba de distracţie. Chiar dacă lumea nu prea se înţelegea din vorbe, limbajul corpurilor mişcate pe ritmul muzicii făcea ca totul să fie într-o armonie perfectă. Se termină o melodie mai săltăreaţă şi începe un blues. O tinerică din grupul franţujilor se îndreaptă spre mine. Nu îmi spune nimic şi întinde braţele într-un mod sugestiv. Am înţeles, vrei să dansăm. Începem să ne mişcăm pe ritmul lent al muzicii. Niciunul nu spune nimic. Păi eu român, ea franţuzoaică. Lăsăm melodia să vorbească. Imaginaţia mea începe să lucreze: intru în vorbă cu ea, stabilesc legături cu francezii şi iată-mă stabilit în Franţa. Simplu, nu? Scurt şi la obiect! Pa, România! OK. Era doar „scenarită”. Ia să punem în practică prima fază: stabilirea contactului verbal. La finalul melodiei, îi arăt partenerei disponibilitatea şi dorinţa mea de a deschide un canal de comunicare cu ea, şoptindu-i încetişor la ureche:
English or French?
Pe cât de rapid a venit răspunsul, pe atât de năucitor a fost:
Română!
De unde? întreb eu iar.
Din Iaşi, răspunde ea.
M-am realizat! M-am procopsit cu o româncă. Şi din Iaşi. Planurile mele cu Franţa sunt năruite. Partenera mea de dans însoţea de fapt grupul de francezi, fiind o colaboratoare din Iaşi. Şi n-a zis nimic, muta! A venit spre mine cu mâinile întinse de parcă pe ele scria: sunt la fel ca tine. Din Iaşi! Am irosit bunătate de gânduri….
E uimitor cât de bine ne înţelegem. Acum când vorbim aceeaşi limbă. Cea maternă. Pauză pe ringul de dans. Se retrage fiecare la masa lui. Le povestesc colegilor mica mea „păţanie” şi deja se nasc glume pe această temă. Seara continuă în aceeaşi tentă distractivă. Mai am parte de câteva episoade dansante cu visul meu francez. De data asta îmi ţin imaginaţia în frâu.
Colegii mei mă întreabă a doua zi dimineaţa, la micul dejun:
English or French?
Eu văd însă o gloată de zombii (ca în filmele de groază) care se apropie de mine cu braţele întinse, şoptind încetişor şi sugestiv:
Parlez vous Francais, monsieur?

La naiba! Sunt un poliglot în imaginaţie!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu