Povestea lui CANCI

      Folosesc cuvântul CANCI de când mă ştiu. În multe dintre situaţiile informale şi neconvenţionale. A nu se înţelege că a fost spus printre primele mele cuvinte pe care le-am rostit când am început a vorbi. Mă amuz la gândul că aş fi putut spune „tata, mama, canci!”.

      Când am identificat subiectul acestei povestiri, respectiv cuvântul CANCI, mai întâi am verificat în DEX-ul care stă aruncat la loc de cinste undeva prin casă dacă există această expresie, curios fiind şi de sensul acesteia. Da, există. Iar sensul este acela pe care îl ştiu de mic copil: „nimic, zero, absolut deloc”. 

      Tot acelaşi DEX îmi spune despre CANCI că provine din limba ţigănească. Normal, că doar l-am auzit în copilăria mea fiind folosit de mulţi dintre prietenii mei de joacă. Care, drept vorbind, de multe ori se comportau ca nişte ţigani.

      Acum, că am făcut încadrarea în spaţiu a măreţului şi expresivului cuvânt CANCI, încerc să stabilesc şi coordonatele de folosire a acestuia. Dar, surpriză! Căutând cu înfrigurare prin cotloanele memoriei mele am constatat că nu reuşesc să îmi aduc aminte prea multe situaţii concrete în care am folosit CANCI-ul. Deşi conştientizez în mod foarte clar utilizarea lui frecventă în multiple şi variate cazuri. Deja mă îngrijorez: dacă am asimilat atât de bine un cuvânt ţigănesc, nu cumva… dar asta este altă istorie.

      Pentru că memoria îmi joacă feste, o să vă povestesc ultima împrejurare când am folosit, într-un mod eficient, cuvântul CANCI. Asta s-a întâmplat zilele trecute, de aici născându-se şi dorinţa de a scrie aceste rânduri.

      Cuvântul CANCI a fost elocvent într-o mică dispută avută cu soţia mea referitoare la diferenţa dintre 100 de lei şi 3000 lei. Aici sumele nu au relevanţă şi discuţiile noastre contradictorii nu aveau în principiu o logică clară. În fine, exista o anumită conjuctură care justifica această mică contradicţie.

      Soţia mea spunea: „Odată ce cheltuieşti banii rezultatul este acelaşi, indiferent de situaţie. Nu mai contează suma pe care ai avut-o, ci faptul că la final nu mai ai nimic în portofel”. 

      Depăşit fiind de logica acestei afirmaţii, deşi înţelegeam la ce se referea colega mea de apartament, am încercat în fel şi chip să îi demonstrez că diferenţa dintre 100 şi 3000 de lei este una majoră. Prin prisma modului meu de gândire mai pragmatic.

      Atunci a intervenit CANCI-ul care mi-a oferit oportunitatea de a îi oferi o explicaţie mulţumitoare soţiei mele. Şi amuzantă totodată. Iată şi argumentaţia prin care am câştigat mica noastră dispută, punîndu-i definitiv cruce:

      100 de lei = o cană + CANCI

      3000 de lei = un laptop + CANCI

      Acum că am ajuns la finalul povestirii, nu mai rămâne decât să aştept ziua de luni. Când trebuie să mă duc la bancă să plătesc ratele. Să vezi apoi comedie: CANCI cană, CANCI laptop.

LA MUNCĂ, NU LA ÎNTINS MÂNA!

            Multe mai vede omul pe pământ cât timp trăieşte. Asta dacă vrea să vadă şi dacă este interesat de acest lucru.

Interesant este însă câte vede omul în curtea celorlalţi, lăsând să se adune în propria ogradă grămezi întregi de gunoi. Pe care le ignoră cu o constantă nemernicie, crezând că “la el acasă” poate face orice. Ignoră însă şi mirosul pestilenţial pe care acest gunoi îl emană, creând un disconfort vecinilor, care binenţeles că atunci când încearcă să rezolve această problemă în mod amiabil, se transfomă imediat în nişte veritabili nesimţiţi, care  „îşi bagă nasul unde nu le fierbe oala”.

Alţi oameni consideră că li se cuvine totul. Deşi stau cu mâinile în sân, nu se complică şi nu ridică nici măcar un pai. Dar atunci când apare ceva la orizont, ridică imediat pretenţii. Dacă este ceva bun, este o obligaţie pentru cel care a făcut totul posibil de a împărţi beneficiile. Dacă însă rezultatele sunt  cu un final mai nefericit, nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu-le miroase. Se potriveşte de minune cu zicala: „la plăcinte înainte, la război inapoi”.

Există şi oameni care cred că ei muncesc cel mai mult, că sunt exploataţi, deşi stau ancoraţi în anumite limite impuse de ei înşişi şi s-au obişnuit cu confortul şi rutina de zi cu zi. Doamne fereşte să le ceri să facă altceva, deşi cade în sarcina lor. Apare inerent întrebarea: „de ce trebuie să fac tot eu asta?”. Şi caută motive peste motive prin care să demonstreze cât de mult muncesc ei şi că nu este treaba lor să facă acel lucru. Îţi sugerează şi cine trebuie să o facă. De acolo, din scaunul comod care a prins deja forma fundului.

Fuga de responsabilitate este un alt subiect de discuție în tot monologul ăsta. Ne place când cineva își asumă anumite responsabilități, când își asumă riscuri, implicându-se în acțiuni care presupun efort și muncă, neștiind dacă rezultatul final va fi și unul pe măsură. Iar dacă totul iese bine, meritul este al echipei. Dacă iese nașpa, ghiciți în capul cui se sparg toate oalele. DA, ne place să culegem beneficiile, dar nu ne place să ne asumăm riscuri și responsabilități.

În urmă cu ani de zile cineva mi-a spus: „prinde-te de sacoşă şi pune mâna pe cartofi, că nu se umple singură”. Şi câtă dreptate a avut.

 Concluzia este următoarea: dacă pui osul la treabă, se văd şi rezultatele! Deci: LA MUNCĂ, NU LA ÎNTINS MÂNA!

Misogin sau misandră?

       E uşor să dai vina pe bărbaţi, nu-i asa? Dacă se întâmplă ceva rău, de vină este bărbatul! Sigur că da! 

     Vorbesc despre femeile care urăsc bărbaţii sau au părere proastă despre ei. Şi în această categorie intră şi cele căsătorite care, exceptându-i pe soţii lor, îi urăsc pe toţi ceilalţi bărbaţi. Şi câteodată ajung să îşi urască şi partenerii de viaţă.

    Aţi auzit cu siguranţă de cuvântul MISOGIN. Aşa sunt caracterizaţi bărbaţii care urăsc femeile. Care le desconsideră şi vorbesc urât despre ele. Şi, din păcate, există destui care se încadrează în această categorie. Totodată, această clasificare a regnului masculin se extinde (în mod eronat) şi asupra celor care spun diverse bancuri despre femei. Mai ales atunci când nu ştiu cum să le zică. Dragele mele, ei nu sunt MISOGINI, ci pur şi simplu NESIMŢIŢI. 

     Am căutat un termen care să definească misoginismul la femei şi am găsit. Sincer, până azi nu auzisem, dar dacă există – fără fum nu iese foc – înseamnă că ştie DEX-ul ceva.

      MISANDRIE - repulsie patologică față de bărbați.

      MISANDRĂ – femeie care suferă de misandrie.

      Trag şi eu o concluzie şi spun că femininul lui MISOGIN este MISANDRĂ.

      Acum să nu se înţeleagă greşit: am scris aceste rânduri pentru a răspunde unor postări de pe Facebook ce conţin păreri despre bărbaţi, în care femeile joacă rolul „victimei perfecte”. Nu mă refer la violenţă, ci la partea emoţională, în care doamnele sau domnişoarele cad în braţele unor „afemeiaţi” care îşi înşeală nevestele sau iubitele. OK. Asta există şi va exista cât va dăinui lumea, pentru ce să batem atâta tam-tam. Şi viceversa este valabilă. 

     Dar ce spunem despre o femeie şi un bărbat (ambii căsătoriţi cu terţe părţi) care au o relaţie „trupească”? Pe care dintre soţii înşelaţi îl considerăm victimă? Ţinem şi aici cont de sex – masculin şi feminin? Dilemă mare, nu-i aşa?

     Punctul meu de vedere: dacă nu suntem implicaţi în mod direct, să nu ne apucăm să judecăm întrucât nu tot ceea ce pare este şi adevărat. Iar dacă nu greşim, mdea, spunem că avem dreptate. Dar, dacă greşim, atunci am dat cu bâta în baltă. Indiferent de situaţie, ce avem de câştigat din toată treaba asta? 

      Cred că cei mai avizaţi care pot să îşi dea cu părerea sunt cei care se lovesc în mod concret de astfel de situaţii. Nu doar în calitate de spectatori. 

       Şi ca să termin tot monologul ăsta al meu într-o notă mai veselă: mai devreme am vorbit la telefon cu un prieten care îmi spunea că el şi cei doi băieţi ai lui se luptă cu o gripă „achiziţionată” de la o fetiţă, rudă apropiată. Păi, vedeţi fetelor cum începe totul de la vârste atât de fragede?

       Acum, din tot ce am povestit eu aici, fiecare să înteleagă ce vrea.

       Spor la „succesuri”!

Poliglot în imaginaţie

Se întâmplă câteodată să îţi doreşti ceva cu multă ardoare. Spre exemplu să fi martorul unui eveniment deosebit sau să cunoşti pe cineva important. Sau orice altceva ce ţi-ar place să experimentezi.

De multe ori, când crezi că vezi o astfel de oportunitate, imaginaţia fură startul şi o ia la fugă înaintea realităţii. Începe să creeze posibile scenarii care ai vrea să se producă. Bineînţeles că fără foc, nu iese fum şi toate au la bază ceva real ce declanşează creativitatea subiectului. Care, este victima propriilor plăsmuiri, cu multiple intrigi şi finaluri, majoritatea croite pe personalitatea omului sursă. Şi astfel până să ajungă la deznodământul din viaţa reală, personajul nostru experimentează multe trăiri, care de obicei nu au legătură cu lumea înconjurătoare şi cu ce se va întâmpla în mod concret.

Toate ca toate, este bine să ai imaginaţie, care a avut şi are un rol pozitiv în dezvoltarea omului şi a umanităţii. Dar trebuie să nu te laşi luat de val, iar în situaţii reale este necesar să îmbini creativitatea cu raţiunea şi logica. Dacă nu, finalul te poate pocni în creştetul capului mai rău ca un ciocan.

Nu îmi vine să cred ce filozof sunt. Mai ales că, pot să spun asta cu mâna pe inimă, sunt unul dintre cei care visează cu ochii deschişi. Şi nu am nevoie de mult timp pentru acest lucru: în doar câteva secunde mintea mea vizionează filme întregi, iar gândurile îmi zboară în colţuri îndepărtate ale lumii, punându-mă în cele mai inedite situaţii. Şi toate pornesc de la un impuls din viaţa reală care declanşează „scenarita”.

Eram copil şi aveam vreo 7-8 ani. Era primăvară, vreme frumoasă cu soare strălucitor. Mama mi-a dat voie să plec afară. Ies pe uşă şi fug fericit pe scări, ajungând imediat în faţa blocului. Dau o tură prin zonă, în căutarea unor parteneri de joacă. Nimic însă. Nu renunţ şi iau decizia să întorc acasă pentru a lua mingea. Vreau să merg în curtea şcolii, pe terenul de sport. Acolo sigur găsesc pe cineva, gândeam eu.

Urc scările, deschid uşa şi intru în apartament. Aud râsete şi veselie. Ştiam că nu aveam musafiri. Ce s-o fi întâmplat? Deodată, uşa de la dormitor se deschide şi iese mama „fugărită” de tata. Ambii plini de o veselie care îmi era străină mie. Calm, calm … aveau hainele pe ei. Mă văd amândoi şi redevin serioşi:

- Ce ai uitat? Sau s-a întâmplat ceva? mă întreabă mama.

Mie îmi trecuse de luat mingea. Veselia lor mi se părea ciudată şi nu la locul ei. Bâgui ceva fără sens şi o zbughesc afară. În urma mea aud cum yala de la uşă se închide.

Prima mea criză existenţială a durat vreo oră, timp în care m-am plimbat îngândurat. Ipostaza neobişnuită în care îi surprinsesem pe ai mei îmi trezise suspiciuni. Îi mai văzusem veseli şi fericiţi, însă acum ceva-ceva era schimbat. Eram copil mic, abia trecusem de „cei 7 ani de acasă”, dar nu mai credeam în poveştile cu albinuţa şi barza. În fine, nu prea înţelegeam eu procedeul, însă vizualizam un final care mi se părea de groază: o să apară un alt copil în familia noastră. Cu nasul în pământ, îngrijorat de faptul că familia se poate mări şi neînţelegând de ce este necesar acest lucru, am fost oprit de bunicul meu care era ieşit în faţa porţi:

- De ce eşti supărat, Mădăline?

- Nu sunt supărat, tataie, îi răspund.

- Hai că te văd că eşti trist. Te-a certat sau bătut maică-ta?

- Nu, tataie. Nu s-a întâmplat nimic. Mă gândesc şi eu la ceva…și plec mai departe, lăsându-mi bunicul nedumerit.

A trecut și asta. Dar emoțiile trăite atunci le resimt și acum printre cele mai puternice. Nu am spus nimănui lucrul acesta, nici măcar fratelui meu. Abia după aproape 30 de ani, i-am povestit mamei. Căreia nu îi venea să creadă ce aude.

Creştem puţin vârsta şi ajungem undeva prin adolescenţă, pe la începutul anilor 1990. Tata juca săptămânal la Loto şi Pronosport. Cu toţii (mai ales partea masculină a familiei – tata, eu şi fratele) visam la câştigarea premiului cel mare. Nu ne deranja nici unul mai mititel, însă majoritatea planurilor noastre erau în strânsă legătură cu potul cel mare. Săptămânal, pe măsură ce se apropia ziua extragerii sau a rezultatelor sportive, mă gândeam la grămada de bani care ar putea intra în casa noastră şi ce aş putea face cu ea. Ştiam totul de la A la Z: să îmi cumpăr blugi, geacă, tricouri şi cămăşi. Radiocasetofon şi video, neapărat. Maşină, că de … se apropia vârsta la care puteam să am permis. Nu conta dacă o şi conduceam: să fie acolo în faţa blocului. Pe lângă lucrurile astea, lista era completată de o mulţime de nimicuri pe care nu mi le puteam permite la vremea aceea. Şi care erau foarte importante pentru un adolescent. Câştigul s-a lăsat aşteptat. De fapt, nu a venit de loc. Însă micile mele năzuinţe au început să se îndeplinească atunci când fratele meu a terminat liceul şi a devenit tehnician dentar, având un venit bunicel. În casa noastră a apărut un RadioCD, boxe, staţie. Nu mai spun de hainele pe care le cumpăram împreună cu fratele meu, din banii lui. Începutul clasei a IX-a m-a găsit cu un nou look. Că de, până la urmă şi haina îl face pe om. Era bine să fiu mezinul familiei! Acum înţelegeţi şi voi de ce eram îngrijorat mai devreme de creşterea numărului membrilor în familia mea. Pierdeam statului de FRATE MAI MIC.

Mai facem un ultim salt peste ani şi ajungem prin anii 2002. Eram propriul meu stăpân, salariat şi departe de casă.  Mă aflam la un curs de intruire la Durău, alături de colegi şi colege din toate judeţele Moldovei. Eu reprezentam judeţul Iaşi. Seara, după cină, ne mai lungeam în restaurantul hotelului la o discuţie, stând în faţa unui pahar de vin. Vă întrebaţi ce are asta cu realitatea, dar şi cu imaginaţia? Foarte multe! Odată cu acel seminar, legăturile dintre noi au început să devină din ce în ce mai strânse, transformându-ne în celebra Legiune Moldavă. De care o să vă povestesc cu altă ocazie.

Ultima seară la Durău. La hotel se cazase în cursul zilei un grup de francezi. De toate vârstele. Seara, după ce au terminat excursia, s-au retras la restaurant. Mâncare şi dans. Şi noi vroiam să ne distrăm, mai ales că a doua zi ne despărţeam.

Pe ringul de dans se făcuse aglomeraţie. Ne amestecasem cu toţii, demonstrând cât de trainică poate fi prietenia româno-franceză, atunci când de vorba de distracţie. Chiar dacă lumea nu prea se înţelegea din vorbe, limbajul corpurilor mişcate pe ritmul muzicii făcea ca totul să fie într-o armonie perfectă. Se termină o melodie mai săltăreaţă şi începe un blues. O tinerică din grupul franţujilor se îndreaptă spre mine. Nu îmi spune nimic şi întinde braţele într-un mod sugestiv. Am înţeles, vrei să dansăm. Începem să ne mişcăm pe ritmul lent al muzicii. Niciunul nu spune nimic. Păi eu român, ea franţuzoaică. Lăsăm melodia să vorbească. Imaginaţia mea începe să lucreze: intru în vorbă cu ea, stabilesc legături cu francezii şi iată-mă stabilit în Franţa. Simplu, nu? Scurt şi la obiect! Pa, România! OK. Era doar „scenarită”. Ia să punem în practică prima fază: stabilirea contactului verbal. La finalul melodiei, îi arăt partenerei disponibilitatea şi dorinţa mea de a deschide un canal de comunicare cu ea, şoptindu-i încetişor la ureche:

- English or French?

Pe cât de rapid a venit răspunsul, pe atât de năucitor a fost:

- Română!

- De unde? întreb eu iar.

- Din Iaşi, răspunde ea.

M-am realizat! M-am procopsit cu o româncă. Şi din Iaşi. Planurile mele cu Franţa sunt năruite. Partenera mea de dans însoţea de fapt grupul de francezi, fiind o colaboratoare din Iaşi. Şi n-a zis nimic, muta! A venit spre mine cu mâinile întinse de parcă pe ele scria: sunt la fel ca tine. Din Iaşi! Am irosit bunătate de gânduri….

E uimitor cât de bine ne înţelegem. Acum când vorbim aceeaşi limbă. Cea maternă. Pauză pe ringul de dans. Se retrage fiecare la masa lui. Le povestesc colegilor mica mea „păţanie” şi deja se nasc glume pe această temă. Seara continuă în aceeaşi tentă distractivă. Mai am parte de câteva episoade dansante cu visul meu francez. De data asta îmi ţin imaginaţia în frâu.

Colegii mei mă întreabă a doua zi dimineaţa, la micul dejun:

- English or French?

Eu văd însă o gloată de zombii (ca în filmele de groază) care se apropie de mine cu braţele întinse, şoptind încetişor şi sugestiv:

- Parlez vous Francais, monsieur?

La naiba! Sunt un poliglot în imaginaţie!

Despre ticuri verbale şi persoane enervante

Am început să conştientizez aceste ticuri verbale undeva pe la vârsta de 18 ani, odată cu începutul studiilor la Academia de Poliţie.

Cert este că dacă nu îţi atrage cineva atenţia cu privire la o expresie pe care o foloseşti prea des şi când nu se impune, singur nu îţi dai seama. O altă modalitate este să îl auzi  pe cel din faţa ta repetând ceva în mod obsesiv şi să realizezi că şi tu îi poţi stresa pe alţii în acest mod.

Unul dintre ticurile mele verbale este ca în discuţiile cu prietenii să repet la două, trei propoziţii întrebarea: Întelegi? Înţelegi? Indiferent dacă explic ceva sau adresez o întrebare, invariabil apare şi: Întelegi? Înţelegi?

Pe la începuturile anilor 2000 aveam un coleg de birou, colonel, care rostea din minut în minut: aşa, aşa. Ajunsesem să cred că face lucrul acesta în mod intenţionat, pentru a trage aer în piept.  Aşa-ul auzit de sute de ori pe zi în acea perioadă mi-a mâncat zilele şi ajunsesem să capăt o intoleranţă la acest cuvânt. Evitam ca în vorbele mele să îl folosesc, de teamă si nu mă molipsesc şi eu.

Putem face o întreagă apologie despre aceste ticuri verbale, însă vă voi plictisi repede. Cu siguranţă aveţi şi voi parte de cel puţin un astfel de defect. Ori vă aparţine ori vă întâlniţi cu cineva care îl deţine.

Partea cea mai interesantă, care la început este amuzantă, dar ulterior devine enervantă pentru cei din jur, este însă ticul verbal conştient, voit. Iar el trebuie legat în mod direct şi cu persoana care face acest lucru.

Câteodată foloseşti un cuvânt sau o expresie pentru a exprima o situaţie, o anumită stare personală care te-a marcat. Acest laitmotiv al existenţei tale efemere ilustrează atât de bine ceea ce ai trăit, încât tu şi prietenii tăi, entuziasmaţi, îl folosiţi din ce în ce mai des. Oriunde şi oricând. Şi cu orice ocazie. Şi să nu credeţi că discutăm aici de cine ştie ce vorbe geniale.

O perioadă bună am folosit în gaşca noastră de la Academia de Poliţie expresia: atât, atât!

Conform dictionarului explicativ al limbii române, cuvântul atât poate fi folosit cu numeroase sensuri. Credeţi-mă, la noi niciunul dintre acestea nu se regăsea. Utilizam cuvântul atât aproape pentru fiecare situaţie - terminam înviorarea: atâââttt!!!; plecam în învoire: atâââttt!!!;  chiuleam de la ore: atâââttt!!!; respiram: atâââttt!!!  

        Cum a intrat în viaţa noastră cotidiană şi a fost uzat la maxim, aşa de repede şi pe nesimţite a ieşit din vocabularul nostru.  Atâââttt!!!  a fost înlocuit de băjeţii de băjeţi! Expresie care făcea referire la noi şi pe care o foloseam pentru a ne alinta sau pentru a arăta cât de băjeţi de băjeţi suntem!

      Cred prin fazele astea de mai sus trece orice tânăr care încă mai cochetează cu adolescenţa. Îşi au farmecul lor de care îţi vei aminti permanent cu plăcere.

           Să trecem la categoria grea: ticuri verbale făcute intenţionat de persoane enervante! Care au un scop bine definit.

           Vrei să nu te uite lumea? Vrei să transformi o discuţie monotonă într-una plină de viaţă, chiar dacă deviezi de la subiectul principal? Nu ai nimic de spus, dar trebuie să te bagi în seamă?

           SIGUR CĂ DA!!! Iată cum trebuie să procedezi:

         Să spunem că te afli la un curs în care formatorul se chinuie să explice participanţilor anumite concepte. Vrea să îşi atingă scopul şi pentru asta foloseşte tehnici care să capteze atenţia. După vreo două ore, în care era să aţipeşti de câteva ori, trage concluziile şi face recapitularea. Vrea să treacă la un alt nivel. Şi alt subiect.

  - Aveţi ceva neclarităţi? Putem trece mai departe?

/    - Doamnă, ne mai puteţi explica ce este cu empatia? Nu am înţeles termenul… întreabă unul dintre cursanţi, faţa lui exprimând o nedumerire nevinovată care cere explicaţii suplimentare. Nu a înţeles şi pace.

            Pentru a veni în întâmpinarea solicitării, expertul face clarificările necesare. Doreşte ca toţi cei din faţa lui să fie pe deplin lămuriţi. În acest fel are conştiinţa împăcată că şi-a făcut treaba cum trebuie. Ce vrei, îşi spune în mintea lui, sunt unii mai greu de cap. Şi mai sunt şi poliţişti. Auzi, ce înseamnă empatia. După vreo 10 minute de explicaţii, formatorul solicită un nou feedback. Indubitabil apare şi acesta:
   -Şi totuşi eu nu am înţeles ce înseamnă empatia!!! …aceeaşi faţă nevinovată, care însă de data asta cere palme. Multe.

            Ceilalţi din jur empatizează cu eternul nelămurit.

            Formatorul, în mintea lui, se revoltă: Proşti, proşti, dar mulţi! Şi pe deasupra şi nesimţiti!!!

SIGUR CĂ DA!!!   a devenit laitmotivul ultimilor ani.  Această expresie îşi trage originile din istorica provincie a Vasluiului, însă nu pot furniza mai multe date despre modul concret în care a apărut. Folosirea lui se extinde pe zi ce trece de la judeţ la judeţ, iar diseminarea este asigurată de eternul meu coleg nelămurit. Din Vaslui, bineînţeles.

În toate comunicările purtate, prin orice mijloace, apare verbalizată expresia SIGUR CĂ DA!!! La începutul şi finalul discuţiilor, inclusiv cele telefonice, a conversaţiilor prin poşta electronică şi în orice moment în care judeţul Vaslui trebuie să îşi justifice existenţa.

Pentru a ilustra ambele părţi atât cea enervantă, cât şi cea frumoasă a lucrurilor (depinde în ce tabără te situezi), să ne imaginăm următorul dialog pe parcursul unui seminar (inspirat din fapte reale):

- Acum, este timpul unui feedback din partea voastră. Aveţi întrebări şi sugestii?

- Cofibric!

- Poftim?

- E timpul de pauză de cafea.

- Mai târziu. În 10 minute.

- Doamnă formator, eu am o întrebare. Pot să v-o pun? 

- Bineînţeles.

- Ce înseamnă advocacy? Şi care este legătura acestui termen cu empatia? Şi apropo: ce este empatia?

- Poftim?

- SIGUR CA DA!!!

Închei aici povestirea întrucât trebuie să mă documentez. O să mă sune telefonul curând şi va trebui să explic „poporului” din Vaslui ce înseamnă laitmotiv şi feedback.  SIGUR CA DA!!!

Revanşa lui MIŢU (din ciclul DESPRE PISICILE MELE - partea 1)

      Spuneam într-una din povestiri că pisica se numără prin animalele mele preferate încă de când eram mic copil. Chiar dacă joaca mea cu ele nu era tot timpul pe gustul pisicilor, mai tot timpul aveam grijă de ele și încercam ca micile mele giumbuşlucuri pe care le făceam să fie pe placul ambelor părţi. Şi de multe ori îmi reuşea acest lucru.

      În copilărie mă jucam cu pisicile bunicii mele care locuia la casă, în spatele blocului meu. Ulterior, când eram la facultate, doi pisoi – frate şi soră – m-au urmărit fără să îmi dau seama şi m-am trezit cu amândoi la uşa apartamentului. Până aici nicio problemă, însă dacă nu le deschideai uşa să îi primeşti în casă, „plângeau” într-un mod atât de zgomotos și erai nevoit până la urmă să faci asta. Nu de alta, dar ieșeau vecinii deranjați de mieunatul insistent care după câteva minute putea să scoată din minți și pe cel mai răbdător dintre oameni.

       Și ajungem în vara anului 2002, eu fiind „descălecat” în Iaşi de aproximativ 3 ani. În acea perioadă lucram pe furturi de animale şi cutreieram destul de mult judeţul. Pe timp de zi, dar şi pe timp de noapte. Într-unul din acele momente orbecăiam pe la miezul nopţii cu un coleg pe un câmp din satul Bogonos, comuna Leţcani. Nu am găsit nimic de interes operativ acolo, însă ne-a atras atenţia un mieunat slab. Cautăm prin zonă şi dăm peste un pisic, doar de câteva săptămâni. Cu siguranţă fusese abandonat acolo şi nu cred că avea prea multe şanse de supravieţuire. 

       Ghemotocul de blană albă, cu 3 pete negre, a fost adoptat pe loc devenind noul membru al familiei. În câteva săptămâni s-a întremat şi pe parcursul lunilor următoare s-a făcut un motănaş foarte frumos. Şi jucăuş. Până să facă vârsta de un an, l-am obişnuit să iasă afară, în jurul blocului. Nu ne-am dorit niciodată să avem o pisică doar de apartament … am vrut să experimenteze şi libertatea. La început nu îi plăcea. Ieşea afară cu forţa, dus de mine şi stropind cu jeturi de urină scările blocului. Aşa de frică îi era, de făcea pe el. Dar, libertatea cere sacrificii şi după câteva zile, pisicul nostru se cerea singur afară. Dimineaţa ne dădea deşteptarea, solicitându-şi dreptul la plimbare. Se posta în faţa uşii de la intrare şi mieuna încetişor. Până îi deschideam. La întoarcere, zgâria uşa cu gheruţele, anunţându-ne în acest mod sosirea şi manifestându-şi dorinţa de a intra în casă. 

       Vecinul de palier, avea şi el un motan. Hans era un albastru de Rusia, masiv, aproape de două ori mai mare decât al nostru. Care avea acelaşi regim: intra şi ieşea din casă după cum vroia. Motanul asta a fost pentru primele luni spaima tânărului meu pisic. Cum îl prindea pe sală, mi-l fugărea şi agasa în mod continuu. Dar asta nu a durat prea mult. După câteva luni de teroare şi experienţa mediului exterior, am surprins cum tovarăşul meu de apartament şi-a luat revanşa. 

        Aveam obiceiul să ies în faţa blocului, mai ales când era frumos afară. În mica grădină din faţa imobilului îl văd pe Hans care se odihnea în iarbă. Apare şi al meu, de după colţul blocului. Se uită la mine, vine şi se freacă de piciorul meu. Îl observă pe Hans dormind. Mieunând întrebător către mine, pleacă încetişor spre agresorul său. Îmi aruncă o ultimă privire, asigurându-se că mă aflu tot acolo. Rămân surprins de atitudinea pisoiului meu şi aştept să văd ce se întâmplă. Se apropie tiptil-tiptil de Hans, prin spatele lui. Pentru jumătate de minut stă nemişcat, la o mică distanță de el. După unduirile corpul îmi dau seama că pregăteşte un atac. 

       Dintr-o dată, sare în spinarea lui Hans, care, luat prin surprindere, trage un mieunat speriat şi fuge, fiind urmărit pentru câţiva metri de eterna victima, transformată dintr-o dată în agresor. Atacatorul curajos se întoarce la mine pentru a se lăuda cu isprava lui. Din bot îi iese un smoc de păr gri, din blana lui Hans. PRADĂ DE RĂZBOI. Satisfăcut, se lungeşte în fața mea. Sunt încântat. Miţu meu a devenit bărbat şi şi-a revendicat dreptul lui de a hoinări în zonă. Îl laud cu voce tare: Bravo, Miţu! Ţi-ai luat revanşa! 

        Dar încă nu se terminase. Miţu meu urma să mă mai uimească o dată. La scurt timp, atras de zgomotele pisiceşti din timpul luptei, apare un câine, dornic să fugărească pe cineva. Unul dintre acei câini comunitari care fac strajă prin cartier şi care au ca ocupaţie principală gonitul maidanezilor străini şi, bineînţeles, fugăritul mâţelor.

        Atras de mieunat, patrupedul canin apare imediat pe aleea din faţa blocului. Îl vede pe învingător cum stă tolănit pe beton. Îi despart circa 10 metri. Cu mârâieturi scurte, căţelul se îndreaptă motan, aşteptând ca acesta să se ridice şi să o ia la fugă speriat, pentru a începe cursa nebună. Dar culmea… oponentul felin nu arată că are o astfel de intenţie. Mai întâi verifică dacă bipedul, adică eu, este tot acolo. Mă vede şi apoi întoarce sictirit capul spre câinele care, derutat, se oprise la un metru de el. S-au privit vreo 10 secunde, ambii stând nemişcaţi. Debusolat total, câinele renunţă şi părăsește locul așa cum a venit. Mai puţin mândru ca la început. 

         Eu însă plesneam de fericire. Antrenamentele mele în sfârşit au avut rezultatul scontat. Nu mai era ciuca bătăilor de acum încolo. Plesneam însă şi de mândrie pentru faptul că atitudinea lui Miţu s-a datorat şi prezenţei mele, iar acest lucru însemna că îi inspiram încredere şi siguranţă. Îmi imaginam o posibilă replică dată câinelui: 

- Şmechere… îl vezi p-ăla din spatele meu?… te pui cu mine, te pui cu toată familia mea. Hai valea! Dă-i cu praf de mers!

       Dar, odată cu timpurile astea, Miţu meu s-a „înţărcat” singur. Devenea din ce în ce mai independent, nu mai accepta decât la cererea lui și cu acceptul lui să pui mâna pe el. Excepție făceau doar momentele când era nevoit să facă baie. Cam o dată pe lună.

      Cu Hans nu a mai avut probleme. În fapt, pot spune că au devenit amici, și am surprins momente în care conlucrau împotriva altor motani.

      Prin septembrie 2004, Mițu nu s-a mai întors acasă. Mai lipsise câte o zi-două, mai ales când era perioada împerecherii, dar de data asta nu a mai venit deloc. Mare supărare a fost în casa noastră atunci. Am spus că nu o să mai avem alt pisic. Dar întâmplarea a făcut ca după vreo două luni să ne procopsim cu un altul. Dar despre asta vă voi spune în altă poveste.

Ape stătătoare şi ape curgătoare

      Asta nu o să fie o lecţie de geografie. Şi nici altă poveste pescărească. Nu o să vă spun despre fapte măreţe înfăptuite cu o simplă undiţă în mână, stând pe malul unei bălţi. O să fie viceversa. Întrucât nu am fost şi nici nu voi fi un fan al acestui „sport” nu prea am cu ce să mă laud. Dar tocmai în acest fapt stă farmecul următoarelor rânduri.

    Am mai spus şi cu altă ocazie că anii copilăriei şi adolescenţei mi i-am petrecut în apropierea a două bălţi: lacul Siutghiol (balta mică) şi Marea Neagră (balta mare). Mai precis în oraşul Ovidiu, judeţul Constanţa, unde, de la balconul apartamentului, vedeam cele două ape stătătoare susmenţionate. Una cu apă dulce, iar alta cu apă sărată. Ulterior a mai apărut şi o a treia apă, curgătoare, dar artificială, creată de mâna omului.

     Cum nu mă omoram cu mersul la plajă pe timpul verii, la fel nu simţeam atracţie nici pentru pescuit. Deşi mai toţi copii din blocul meu şi din împrejurimi, mergeau deseori la pescuit, mai ales pe lacul Siutghiol. La prins guvizi, cărăşei şi bibănei. Iar adulţii, iar aici mă refer la pescarii înrăiţi, aveau ca principal obiectiv „prada” mai mare, formată din ştiucă, crap, somn etc. Pentru că lacul Siutghiol era bogat în astfel de specii în acea perioadă (discutăm aici de anii 1985-1995).

       Situaţia se schimba pentru câteva săptămâni, pe timpul verilor, atunci când veneau la noi rudele din Vrancea. Începeam să frecventăm plaja şi câteodată mai mergeam şi la pescuit… la Siutghiol, bineînţeles. Unchiul meu, Nicu, făcea rost de un stuf, îi punea meşină, plută, plumb şi ac şi ne lua cu el la pescuit. Eu, fratele meu şi Adrian, verişorul nostru, priveam cum „muşcă” guvizii, cum pluta intră şi iese rapid din apă şi pe Nicu cum trage de undiţă, în încercarea de a scoate peştele. Aşa am învăţat cum să punem râmă în ac, iar când ne plictiseam de distracţiile astea, începeam să ne zgâim la ceilalţi pescari din jur. Mulţi dintre ei erau ca şi unchiu’, cu un băţ în mână şi cu borcanul de râme lângă, însă erau şi câţiva mai acătării. Am rămas impresionat de un nene la vreo 50-60 de ani care avea un întreg arsenal cu el. Cred că a fost primul pescar adevărat pe care l-am văzut. Locul său de pescuit era pe o limbă de pământ care înainta în lac vreo 10-15 metri. Stătea pe un scăunel şi era înconjurat de lansete, frumos înşiruite şi fixate pe suporţi din fier. Pe firele de meşină întinse erau aşezate cerculeţe de plastic, de diverse culori, precum şi mici clopoţei din metal. Din când în când cerculeţele se mişcau, clopoţei începeau să clincăie şi atunci pescarul se îndrepta rapid spre undiţa gălăgioasă, învârtea de mulinetă… de multe ori era alarmă falsă, dar pe decursul unei ore am văzut şi câteva capturi frumoase… un crap şi un somn… măricei (atunci mi se păreau ditamai monştrii). 

      Ce am povestit mai devreme sunt amintirile primei veri în care am fost la pescuit. Cred că aveam 7 sau 8 ani. Următoarea vară toţi trei muşchetari aveam „bambusuri” de 3 – 4 metri lungime. Părinţii ne cumpăraseră şi meşină, plute, plumbi şi ace. Stăteam o zi întreagă la bunica în curte şi ne pregăteam undiţele. Aşa am învăţat să facem noduri la ace, să prindem plutele şi plumbii. Tot atunci am constatat că mai bune sunt plutele şi plumbii de producţie proprie. Am început să mergem mai des la pescuit, însoţiti binenţeles de unchiul nostru şi câteodată de tata. 

    Aruncam cu băţul la câţiva metri depărtare. Nu era prea adâncă apa, dar guvizi erau destui. Un peşte tare viclean...pişca din râmă şi trebuia să stai pe fază pentru a trage imediat undiţa când vedeai că pluta începe să se mişte rapid. Din păcate niciodată nu mi-a ieşit faza asta şi la mine peştele trebuia să muşte vârtos şi să bage cum trebuie acul în gură. Tare hapsâni erau guvizii aştia când se hotărau să înghidă bărbăteşte… Şi apropo, când trage câte unul de undiţă, zici că a picat norocul peste tine şi ai prins ditamai.... că aşa se zbate animalul şi îţi îndoaie băţul cu care tu încerci să îl scoţi afară din baltă. Iar când reuşeşti… stupoare: vezi un chiştoc mai mic decât degetele de la mână. O altă surpriză era când se prindea acul de pietre sau buruieni subacvatice ori se rupea meşina… ce vreţi, ne simţeam cu toţi pescari în devenire.

     În octombrie 1987 s-a inaugurat canalul Poarta Albă-Midia Năvodari. Îmi aduc aminte perfect acea zi ploioasă şi friguroasă întrucât toţi elevii din Ovidiu, deci şi eu, şi fratele meu, am stat ore bune pe podul de deasupra, în aşteptarea soţilor Ceauşescu care trebuiau să vină cu un vaporaş. Responsabilii pe linie de propagandă comunistă ne-au pus să stăm mai bine de o oră jumătate pe pod, doar în cămăşuţa albă… ca să se vadă cravatele de pionier. S-a anunţat că se întârzie şi am urcat în autocare. După alte 2 ore a apărut şi ambarcaţiunea, însă de data asta ni s-a dat voie să ieşim cu hainele pe noi. Degeaba însă, frigul ne pătrunsese adânc în oase. Ieşim în fugă, ne agăţăm de balustradele podului şi strigăm „Ceauseşcu şi Poporul”, „Stima noastră şi mândria, Ceauşescu - România” şi „URAAAAA, URAAAA!!!”. Nicolae Ceauşescu se uită la noi, ne face din mână. „Mama” Elena nu se vede. Probabil e în cabină, la căldură. Pe punte este şi un cameraman care ne filmează. Ni se spune ulterior că vom fi daţi la telejurnalele din ziua respectivă. Ghinion însă: nu am avut curent electric. Începuse sezonul de toamnă-iarnă cu tăiatul luminii câte 3-4 ore pe seară.

    Dar să revenim la pescuit. Începând cu vara anului 1988 ne-am mutat la canal. Am schimbat apele stătătoare şi am trecut la ceva curgător. Aici nu mai prindeam guvizi. La ordinea zilei erau bibanii. Mai bine zis, bibăneii. Găseai şi crap şi somn, dar trebuia să vii mai pregătit decât noi. Şi să îţi dai şi interesul. Noi însă ne rezumam la pusul râmei în cârlig, aruncatul undiţei şi pânditul plutei. Au fost situaţii în care mă uitam la ea cu stătea nemişcată. Scoteam undiţa ca să schimb râma… că se învechise. Culmea: în ac se zbătea un peşte! Şi nu zicea nimica, mutul! 

      Câteodată mergeam în grup mărit la pescuit. Cu prietenii de la bloc. Ţin minte cum unul dintre ei avea un băţ de vreun metru lungime. Îl luam toţi la bâză, râzând de el: Cu ciotul ăsta crezi că o să prinzi ceva? El tăcea şi mergea înainte. Iar când am început pescuitul, noi prindeam un peşte, el scotea vreo 5-6. A doua oară nu am mai râs.

      Aşa au trecut anii şi am început să merg din ce în ce mai rar la pescuit. În vacanţele din facultate, adunat, nu cred că am mai mers mai mult de 4-5 ori. 

      Şi uite că ne apropiem de prezent. Să nu credeţi că după ce am terminat facultatea s-a schimbat ceva. În fapt, da. De când m-am mutat la Iaşi, din anul 1999, nu am mai fost deloc la pescuit. Aveam şi o scuză… părăsisem bălţile de baştină.

       În noul mediu de la Iaşi am intrat în lumea „profesioniştilor”. Nu mi-am putut da seama ce pasiuni poate să nască pescuitul şi în câte locuri se poate practica. Şi mai ales, cât pot investi unii în acest hobby. Timp şi bani. Am aflat de multitudinea de bălţi din judeţul Iaşi unde puteai pescui, care era tariful pe zi şi câte kilograme de peşte puteai să iei cu tine la plecare. Asta în cazul fericit în care prindeai ceva. Informaţii care îmi intrau pe o ureche şi îmi ieşeau pe alta. Total nefolositoare din punctul meu de vedere.

La pescuit, pe profit!

     În urmă cu mai mulţi ani l-am întrebat pe Nelu, colegul meu de la Vaslui, ce înseamnă pentru el pescuitul. Mi-a răspuns scurt: relaxare. Ori de câte ori are ocazia merge la pescuit. Fie în concediu, fie la sfârşit de săptămână. Sau îşi ia câteva zile libere special pentru aşa ceva. 

- Şi unde dormi, dacă zici că stai câteva zile? îl mai întrebam eu, în cadrul deselor noastre convorbiri telefonice.

- Păi, în maşină sau în cort. Asta depinde şi de vreme…

- Şi nu te plictiseşti acolo dacă stai trei zile şi nopţi?

- HALCĂ, frate! Ne-am luat grătarul şi ceva spriţ cu noi! Facem noi timpul să treacă…

        Cam aşa sună discuţiile noastre când pregăteşte Nelu o nouă ieşire la pescuit. Eu nu sunt tentat în niciun fel să mă duc să pierd timpul pe baltă. Găsesc altceva de făcut. Dar uite că anul trecut, prin iunie, chiar am avut un moment în care trebuia să „ard gazul” o zi. 

     Îmi luasem două zile de concediu, pentru a pleca de miercuri într-o mică deplasare, urmând să mă întorc duminică. Tocmai plecasem din piaţă. Cumpărasem câţiva pepeni galbeni, ceva fructe de sezon şi vorbisem cu Nelu la telefon:

- Halcă, frate! Mi-am luat o zi de concediu şi am plecat la baltă! Uite acum îmi pun sculele în maşină, iau un prieten şi am plecat… îmi spuse el. Rămânem până mâine seară…

- Să vă luaţi de mâncare, că nu trag speranţe că o să mâncaţi peşte! închei convorbirea şi plec spre casă. 

        Pe nespusă masă, a trebuit să amân plecarea pentru 24 de ore. Cum toate planurile mele erau legate de călătoria susmenţionată, consideram acest timp iremediabil pierdut. După câteva minute de descumpănire, îl apelez pe Nelu:

- Auzi, mă… da’ unde mergeţi la pescuit? De la Vaslui înspre Iaşi sau în direcţia opusă?

- Păi.. undeva înspre Iaşi. La vreo 40 de kilometri de tine, răspunde el.

- Pregăteşte-te că vin şi eu. Merg până acasă, iau nişte apă şi vin. Mâncare ţi-am spus să iei, deci nu mai pierd timpul. În vreo oră jumătate sunt la voi.

       Nelu nu stă mult la discuţii, îmi dă explicaţiile necesare pentru a ajunge la destinaţie şi astfel că în jurul orelor 18.00 sunt lângă el, pe malul bălţii.

        Cu Nelu mai este un amic, Fane. Şi-au aruncat deja ambii lansetele în apă şi le-au proptit pe nişte suporţi metalici. Scule de scule… cei doi pescari mă lămuresc cu privire la suporţii din fier …au nişte senzori care încep să bipăie când trage vreun peşte.

       În paralel cu spriţul pe care îl degustăm, profesioniştii încep să amestece într-o ditamai găleată, diverse produse cerealiere, măcinate, în care mai turnau şi nişte arome. Plus apă din baltă. 

        Îi întreb:

- Ce e asta?

- Nadă. Pentru peşte... spune Fane, mestecând vârtos în găleată. 

      Tai un pepene galben şi încep să mănânc. Nelu pune de un alt spriţ. Fane a terminat de învârtit şi se începe aruncatul nadei în baltă. 

      Uite aşa trec vreo 2-3 ore şi începe să se întunece. Nada a fost aruncată toată. Peştele se lasă aşteptat. Discutăm diverse, printre care eu zic:

- Undiţele alea stau de pomană acolo? 

- Aaa, abia după 12 noaptea încep să tragă… face Nelu.

      Discuţiile se încing până pe la 1 noaptea. Prindem cu toţii câte un somn. Chiar şi eu, chiar dacă nu aveam nicio undiţă, am prins un somn de vreo 4 ore.  

       Bip, bip, bip, bip …. ţipă un suport la un moment dat.

     Nelu sare din sacul de dormit şi se repede la undiţa gălăgioasă. Trage de ea, învârte de mulinetă. Nimic în ac. Mă uit la ceas. Ora 5 dimineaţa.

      Ne-am trezit cu toţii. Bem o cafea rece. Au trecut peste 12 ore de când stăm pe baltă şi nu s-a prins niciun peşte. 

    Ora 7. În sfârşit la una dintre undiţă pică o plătică. Pescarii mei sunt nemulţumiţi. Se aşteptau la ceva mai mare.

- Pe profit! face Fane.

- Cum zici tu… răspund eu, necunoscând încă sensul expresiei.

    A mai trecut o oră. Fane a mai prins câteva plătici. Lui Nelu i-au picat două bucăţi mai mari. Alt soi de peşte... De fiecare dată când pica un peşte, ambii ţipau fericiţi: PE PROFIT!!

    Molipsit de entuziasmul celor doi, m-am trezit cu o lansetă de-a lui Nelu în mână. Prind câteva plătici pe care i le dau lui Fane… PE PROFIT!!! Că plătica o vindea la bloc, unor vecini cu 5 lei kila... asta era!!!

      Au mai trecut câteva ore. Este amiază. S-au adunat kilograme de plătică. Tot e bun, chiar dacă Nelu şi Fane-Pe Profit, aşteaptă în continuare ceva mai consistent… cum ar fi un crap. Slabe şanse. 

- PE PROFIT… strigă Fane, scoţând din apă încă o plătică

- PE PROFIT, FANE …îi răspundem noi.

     E ora 13:00. Îmi strâng lucruşoarele şi plec spre Iaşi. Nelu îmi spune că ei rămân pe baltă până seara. Le urez pescarilor FIR ÎNTINS şi … PE PROFIT.

    Pe la 18.00 ajung la destinaţia de minivacanţă. Îl sun pe Nelu:

- Ia zi! Cum a mers treaba după ce am plecat?

- Bun. Au picat bucăţi mari …spune el.

   Deja mă lua cu poveşti pescăreşti. Fane-PE PROFIT a ieşit cel mai fericit. Întrucât s-a prins multă plătică, el a fost cel mai câştigat … minim 5 lei kila.

    Închei discuţia telefonică promiţându-i solemn colegului meu că o să îmi cumpăr odată şi odată o undiţă. Până atunci însă … PE PROFIT!

     Mă gândeam dacă Fane o să vândă toată plătica. Nu de alta, dar ne povestise că alte dăţi, a fiert peştele prins, apoi l-a dat prin tocător şi a făcut chiftele. Oare acum ce o fi ales … FISH FINGERS sau PE PROFIT?

Comandanţii de batalion, studenţii şi lecţia de drept administrativ

    Mi-e greu să descriu în doar câteva rânduri cei 4 ani de Academie de Poliţie. Sunt multe întâmplări şi diverse. Mai bine zis: o situaţie operativă complexă. Din această cauză le iau pe rând, încercând să surprind cât mai bine fiecare situaţie/conjunctură pe care vreau să o prezint. 

     Primii doi ani de şcoală militară am avut comandant de batalion un colonel. Asta se întâmpla între anii 1995-1997. O persoană destul de „dură” în comportament, dar şi în exprimare. Nu doar faţă de soldaţii studenţi. Câteodată şi faţă de ofiţerii din subordine. 

      Spuneam de sistemul militar în care comandantul este Dumnezeu pe pământ. Trebuie să îndeplinești ordinele fără să crâcnești și să înghiți multe mârlănii din partea celor care au pâinea și cuțitul în mână. Aici discutăm în general de modul în care cineva te respectă ca om. Colonelul nostru era de „modă veche”. Pe seama lui apăruseră numeroase legende, multe dintre ele izvorâte din adevăr. Și care nu prea îi făceau cinste. Nu doreai să intri în colimatorul colonelului. Albie de porci te făcea. Şi te ţinea minte. Nu uita ulterior să îţi reamintească în ce categorie de animal te încadrai.

       Parcă îl văd şi acum. Dimineaţa, pe platoul unde se adunau studenţii militari pentru a da raportul. Cu un deget de la o mână scărpinându-se într-o ureche, iar cu cealaltă mână aranjându-şi testiculele. Un ofiţer dădea raportul:

- Domnule colonel, studenţii batalionului 1 sunt adunaţi pentru raportul de dimineaţă….

       Colonelul se posta radios în faţa noastră şi ne spunea:

- Bună dimineaţa, studenţi!

- Să trăiţi! izbucnea la unison din piepturile a peste 300 de tineri.

     Şi apoi începea inspecţia studenţilor, iar colonelul avea din când în când obiceiul de a „cerceta” personal unul sau două plutoane. Când îl vedeai apropiindu-se de tine, îţi ţineai răsuflarea, sperând că nu o să se oprească tocmai în faţa ta. Pentru că, dacă făcea lucrul ăsta, indiferent cât de regulamentară aveai uniforma, găsea el ceva să îţi spună … ba că ai bluzonul puţin boţit, ba că ai părul puţin cam lung, ba că nu îi place de faţa ta. În fine, dacă aveai bască, nu aveai chibrit. Şi invers. Iar dacă le aveai pe amândouă, dădeai de bănuit.

       Periodic colonelul mai făcea şi vizite neanunţate prin camere. A rămas memorabilă scena, când, într-o dimineaţă, intrând în camera unor colegi exclamă:

- Ce pute aici a parfum şi spray. Numai la curve miroase aşa! Numai la nevastă-mea şi fii-mea pute aşa! Şi pleacă, închizând uşa. Ce vreţi: era mai bine să stea oamenii nespălaţi. Şi să pută … ca nişte bărbaţi.

    Spuneam de miturile care apăruseră despre colonelul nostru. Unul dintre acestea se petrecea înainte de 1989, într-un restaurant. Colonelul nostru, aflându-se la o masa cu mai mulţi colegi, a fost întrebat de un chelner:

- Dumneavoastră ce comandați?

- Eu comand un batalion de securitate, răspunde cu voce puternică acesta, făcându-i pe toţi din local să tresară la auzul acestor vorbe.

      Într-o altă poveste transmisă din generaţie în generaţie, colonelul îşi pedepsea studenţii neascultători punându-i să ude florile din curte pe o ploaie torenţială. 

       Momentele cele mai haioase le trăiai însă pe viu, cele mai multe dintre ele fiind dimineaţa şi la prânz, în timpul rapoartelor:

- Am trecut azi pe la budele voastre şi am rămas cu un gust amar în gură!

      Sau când, aflat singur în faţa batalionului, chema un student să iasă din formaţie şi să vină lângă el pentru a-l certa (a se citi: a-l face cu ouă şi oţet):

- Aveţi în faţa voastră un nesimţit şi un măgar!

     La care noi şuşoteam: Care-i nesimţitul şi care-i măgarul? Fii mai explicit!

   O altă dată, într-o inspecţie neanunţată, colonelul intră într-o cameră alăturată, unde studenţii tocmai veniseră de la duş:

- Ce îţi stă părul aşa zbârlit în toate părţile? …se stropşeşte la unul dintre ei, făcând aluzie la modul în care îi stătea frezura, încă udă…

- Să trăiţi, domn colonel! Raportez că abia am venit de la duş şi m-am şters cu prosopul pe cap! … martor era chiar prosopul ud pe care avea în mână, faţa roşie şi binenţeles părul care îi stătea ca la arici.

- Păi ce mă, eu când mă spăl pe dinţi, îmi stau după aia împrăştiaţi aşa …zice comandatul, ducându-şi ambele mâini la gură şi râşchiindu-şi degetele în toate direcţiile.

     Ar fi multe de spus. Am constatat însă, din discuţiile cu prieteni din alte şcoli militare sau care făcuseră armata că multe dintre legendele de care vă tot zic aveau elemente comune cu întâmplările povestite de ei. Mă opresc însă aici cu primul comandant de batalion şi trec la al doilea.

     Mdea… altă viaţă cu maiorul. Comandantul de batalion pe care l-am avut ultimii doi ani de Academie, respectiv între 1997-1999. Diferenţă de la cer la pământ. Noul comandant ne respecta, ne vorbea frumos. Nu ne jignea şi se comporta într-un mod uman cu noi. Dar „gloata” este nerecunoscătoare. Dacă îi dai un deget, ea îţi ia toată mâna. A suportat maiorul nostru şi a tot suportat până când, pe la sfârşitul anului 1998, nu a mai rezistat şi a încercat să ia atitudine. Dar degeaba, era prea târziu. Încerca să fie dur cu noi, să ne pedepsească, însă noi îi prinsesem slăbiciunea: era un om bun. Şi apoi …eram şi „veteranii” academiei … nu prea mai aveau ce să ne facă. Pe ultima sută de metri aveam alte gânduri şi preocupări. În ciuda tuturor necazurilor pe care i le mai pricinuiam, cu toţii însă îl respectam. JOS PĂLĂRIA, domnule maior. 

Vă mai amintiţi de domnul colonel? Da, primul comandant despre care v-am povestit la început. După ce a plecat de la noi, a fost mazilit la catedra de drept administrativ. Să facă pe … profesorul. Deja, prin prisma noilor atribuţii pe care le avea, apăreau noi legende pe seama lui, venite din rândul celor de anul 2, care studiau dreptul administrativ.

Spre exemplu, la un seminar cu studenţii, colonelul intra în sala de curs şi apăsa pe întrerupător în mod repetat, tot stingând şi aprinzând lumina. Apoi le spunea cu un glas de doctor docent: "Vedeţi, asta este o lecţie de drept administrativ!"

Curat administrativ, domn colonel!

"Lasă-mă și pe mine un pic să mă încălzesc de la tine, Pavele…"

     Pentru o bună perioadă a copilăriei mele, toată familia formată din tata, mama, fratele meu și eu, am dormit în ditamai patul care se afla în dormitor. Pat care avea și o ladă, lipită de o latură a acestuia şi în care se țineau cele trebuincioase a dormi: saltele, pături, cearceafuri, pijamale etc.

     Ordinea de așezare în pat era aceeași zi de zi: eu așezat la marginea de la ladă, mama, fratele meu și tata care stătea la marginea cealaltă a patului. 

     Spuneam că eu eram încadrat de ladă și de mama. Multe seri adormeam cu fața la ladă, care îmi oferea certitudinea faptului că nu voi cădea niciodată din pat. În alte dăți, adormeam cu fața spre mama, care îmi oferea siguranța că nu mi se va întâmpla nimic rău pe parcursul somnului. Eram mic copil, dar îmi aduc aminte foarte clar cum mama, în fiecare seara, înainte să adormim, fiind așezați în ordine în pat, mă mângâia pe creștet, spunea TATĂL NOSTRU și apoi îmi făcea cruce pe cap, de trei ori. 

     Fratele meu, Laur dormea între mama și tata. În ciuda a ce cred unii dintre voi, să știți că nu îl invidiam. Îmi iubeam lada de care îmi propteam des nasul și nu aș fi acceptat să îmi schimb locul. Pentru nimic în lume. Ulterior, la peste 20 de ani de la acele momente, într-o discuție cu fratele meu, acesta îmi spunea: Ferice de tine că ai stat lângă ladă, că eu, aproape în fiecare noapte, mai ales vara, mă sufocam de căldură, între mama și tata. Nu discutăm aici de căldura sufletească.

     Tata. Dormea la margine, fiind apărătorul graniței cu abisul ce sălășuia după terminarea patului. Veșnic plin de energie și câteodată, în timpul somnului, sursa unor zgomote ciudate. De multe ori visele mele se modelau după sforăitul lui tata, în funcție de tonalitatea acestuia – iar când mă trezeam speriat în miez de noapte, mama mă liniștea și adormeam la loc.

    Tata - situat la ecuator. Mama – un adevărat pol al frigului. Cam așa gândeam atunci. Și acum aud:

- Florentina, ce tot pui sloiurile ale reci pe mine! spunea tata ofuscat de faptul că mama găsea mai în fiecare seară de iarnă, pe sub plapumă, calea spre picioarele calde ale tatei, de care le lipea pe cele proprii, pentru a se bucura de căldura pe care o emana tata.

- Lasă-mă și pe mine un pic să mă încălzesc de la tine, Pavele ... răspundea Florentina, pe un ton care dovedea necesitatea folosirii unei surse de căldură, cu un glas căruia Pavel nu putea să îi reziste. Nu de alta, dar și mie mi se topea inima de milă. Darămite lui Pavel.

    De fiecare dată tata comenta când mama îi fura din căldură. Dar erau doar comentarii de început și în ciuda „sloiurilor de gheață” pe care Florentina le lipea de el, accepta de fiecare dată transferul de energie. 

    Mic copil nu prea înțelegeam de ce picioarele mamei sunt așa de reci. În dese rânduri le atingeam, iar frigul care venea dinspre ele mă convingeau că nu minte. Nu înțelegeam însă şi de ce tata era așa de cald. În fine, un mare mister. Dar totul s-a lămurit cât de cât ulterior, când la rândul meu am devenit sursă de căldură.

    De când îmi cunosc soția și împărțim același pat, am aflat că picioarele mele le-au moștenit pe ale tatei. Cum se termină vara și apar temperaturile mai scăzute, colega mea de apartament cotrobăie cu piciorușele ei prin pat și le lipește acerb de ale mele

- Ce calde sunt picioarele tale, Mădăline! îmi spune de fiecare dată

- Mdea… și ale tale reci, reci. Hai încălzește-te... accept cu stoicism furtul de căldură. Aveam în trecut exemplul pozitiv al tatălui meu, însă renunțasem la protestele formale, exprimate verbal de acesta.

     Încă îmi este neclar de ce sunt așa de reci și picioarele soției. Medic fiind, aceasta îmi dă mereu explicații - de vină cică ar fi proasta circulație periferică a sângelui (sper că am citat bine).

     În fine. Accept bucuros de fiecare dată să reprezint un suport călduros pentru colega mea de apartament. Deși nu înțeleg de ce trebuie să transfer atâta căldură cu titlu gratuit. Măcar de-aș putea să montez un aparat de măsură pentru a-i arăta soției mele cât “mă sacrific” eu pentru ea.

Dar toată această discuţie de final este desuetă. E doar de complezenţă. Ştiu că nu are rost să protestez. Asta este unul dintre rolurile pe care bărbaţii le au în familia mea extinsă. Şi acum îmi sună în urechi vocea mamei: Lasă-mă și pe mine un pic să mă încălzesc de la tine, Pavele…

Moştenire de familie

     Ştiţi cum se spune: „ce naşte din pisică, şoareci mănâncă”. La rândul meu am moştenit de la tata destul de multe. Începând de la grupa de sânge şi până la insistenţa de a auzi doar ceea ce îi convine. Câteodată, nu întotdeauna. Şi câte mai descopeream la mine pe măsură ce înaintam în vârstă. Timpul trecând, aveam impresia că mă transformam în tata. Şi asta nu e departe de adevăr.

     Începând de pe la vârsta de 30 ani au început să îmi apară fire albe. În cap. Mai glumesc cu soţia mea, spunându-i că am început să albesc imediat după ce ne-am căsătorit. Dar nu căsătoria poartă vina pentru asta, ci tot moştenirea de familie. Mai ales cea genetică, din partea tatei. Şi el a început să încărunţească tot imediat după vârsta de 30 ani. Pe la 50 ani avea tot părul alb. De fapt… nici nu mi-l mai aduc aminte altfel.

     Îmi aduc aminte cum zbârnâiau geamurile câteodată în apartamentul în care locuiam cu familia când eram copil. Vina nu o purta vreun cutremur sau vântul. Alta era cauza: strănuta tata.

     Un strănut atât de sănătos din toate punctele de vedere nu mai vedeai la altcineva. Când strănuta tata îmi dădeam seama cât de puternic este! Păi cum altfel ar fi putut să scoată aşa tunet pe nas şi gură? Şi mai ales să rămână aproape nemişcat când arunca din el un ditamai uraganul?

     Tot citind cărţi, mă buşea râsul când vedeam cuvântul „hapciu” folosit pentru a descrie zgomotul produs de strănutul vreunui personaj. Ce de oameni neputincioşi prin cărţile alea … nu puteau să facă un lucru cum trebuie… ca tata!

     Se spune că strănuţi mai des când eşti răcit… o fi aşa, dar eu nu prea cred asta. 

     Continuând tradiţia din familie, pe măsură ce creşteam, strănuturile mele deveneau din ce în ce mai sănătoase. Şi zgomotoase. Am încercat odată să îmi reţin manifestările, în sensul de a fi mai ponderat atunci când strănut. Ce chin! Nu am mai încercat apoi vreodată. Păi ori o fac cum trebuie, ori nu! Pe bune, cei care vă chinuiţi să vă abţineţi când strănutaţi … nu ştiţi ce plăcere pierdeţi atunci când nu eliberaţi complet energia care se zbate în corpul vostru în acele momente.

     Şi uite am ajuns şi eu bărbat. Lucru dovedit şi de strănuturile mele care, la rândul lor, fac să zăngăne geamurile apartamentului meu de la etajul unu. Din când în când mai aud un strigăt de afară: Noroc, Mădăline! Mă uit rapid: este un vecin care se plimbă agale pe aleile dintre blocuri, la vreo 15-20 metri depărtare.

     În urmă cu câţiva ani Valentina, cumnata mea, îmi povestea cum, aflându-se cu fratele meu într-o sală de cinema, în timpul unei scene pline de suspans s-a auzit un zgomot asurzitor care a făcut de ruşine sistemul audio Dolby din cinematograf şi pe toată lumea să întoarcă privirea de la film. Cine credeţi că era „vinovatul” ? Nimeni altul decât fratele meu!

      Îi spun Valentinei: Nicio problemă. E moştenire de familie!

"Și erau noi-noiuți…"

   Început de iulie 1999. Și finalul studiilor la Academia de Poliție. În mai puțin de 2 săptămâni absolveam cei 4 ani de școală militară. În primii 3 ani de facultate această perioadă era plină de emoții datorate examenelor din sesiune și simțeai totodată aerul de vacanță. De data asta însă situația era diferită: existau emoții, cauzate de finalul de Academie, de despărțirea de prieteni, de locul unde vei ajunge să muncești după repartiție etc. Iar aerul de vacanță nu mai exista întrucât ne aștepta primul nostru concediu. Și apoi intram în pâine.

      După ce am terminat cu toate examenele de final (licența și diploma) nu mai aveam decât să așteptăm notele, ceremonia de promovare și repartiția. Erau ultimele momente pe care le petreceam împreună ca și studenți. Cu toții eram siguri că odată fiecare pornit pe drumul lui, relațiile dintre noi urmau să se stingă încet câte încet, rămânând în urmă doar ca amintiri frumoase.

   Spuneam că eram în așteptarea „finalului”. Dar nu îl așteptam stând cu mâinile în sân. Ieșeam în gașcă în fiecare seară la câte un restaurant din București unde serveam câteva baterii de vin, asortate cu multe cafele și țigări. După-amiezele le petreceam pe la terase, profitând de vremea călduroasă de vară, sorbind câte una-două beri. Academia deja începea să devină istorie, iar asta se simțea și în discuțiile noastre în care ne reaminteam de momentele plăcute sau pline de suspans pe care le-am trăit împreună pe decursul ultimilor 4 ani. 

     Într-una din aceste după-amiezi am hotărât cu toții să ieșim la o terasă din zona Băneasa, mai precis lângă Grădina Zoologică. Grupului nostru i s-au mai adăugat câțiva colegi, dintre care unul era din Ardeal. Mai bine zis din Cluj-Napoca. El va fi și eroul prezentei povești.

    Drumul până în zona susmenționată nu durează mult, școala de ofițeri fiind situată tot în pădurea Băneasa. Mergem o stație cu autobuzul și coborâm. Cum vremea era frumoasă erau destul de multe persoane venite, fie în vizită la Grădina Zoologică, fie să se plimbe sau să stea la o terasă, pentru a se bucura de o băutură rece. În această ultimă categorie ne încadram și noi. 

     Mergeam cu toții agale, „studiind” piața. Căutam localul unde să ne așezăm. Colegul nostru ardelean mergea în fața noastră. Era îmbrăcat într-un tricou gălbui și purta o pereche de blugi maro. Care străluceau în bătaia soarelui. Pentru că erau noi. Cum am aflat asta, o să vedeți în curând.

    La un moment dat, se aude un lătrat și vedem cum un câine maidanez negru iese dintr-un tufiș și se repede la deschizătorul nostru de drumuri, respectiv falnicul nostru ardelean. Fără să stea prea mult pe drumuri, maidanezul îi trage o mușcătură în picior. Ardeleanul, luat prin surprindere, scapă o înjurătură. Gonim animalul și începem să îi dăm sfaturi colegului nostru devenit victima câinilor comuntari. Îi spunem că ar trebui să meargă la spital să facă vaccin antirabic. Dacă animalul era cumva turbat? Chicotind, facem haz de necazul lui, spunându-i că trebuie să facă injecții în burtă. Ardeleanul nu ne bagă în seamă. Tace din gură și își cercetează piciorul mușcat. Și pantalonii. Niciunul nu avuseră prea mult de suferit în urma atacului neprevăzut. Deodată spune pe un ton supărat-plângăreț: 

   - Și erau nou-noiuți!

Poftim la el! Noi îi spunem de vaccin antirabic, iar el se plânge de blugii capsați de câine. Să facă blugii injecții în burtă atunci.

    Trecem momentan peste acest incident. Identificăm terasa potrivită și comandăm câte o bere. Începem să discutăm de ale noastre. Nu îl trecem cu vederea nici pe cel mușcat, care stă liniștit și tăcut pe un scaun, plouat ca un … câine. Sfaturile noastre medicale și glumițele nevinovate pe care le facem la adresa lui sunt prietenoase. El soarbe din bere și nu zice nimic. Se vede că a fost afectat de ce i s-a întâmplat mai devreme. 

   Continuăm discuția la bere pentru vreo două ore. Din când în când se aude aceeași voce plângăreață: Și erau noi-noiuți!

    Blugii, bineînțeles. Că piciorul mușcat era vechi de 23 de ani.

"Mi-ai spurcat …"

     Primii doi de muncă, respectiv între 1999 și 2001, am lucrat ca ofițer de judiciar la o secție de poliție din Iași. Am schimbat colectivitatea de la Academia de Poliție cu o alta: cea de la o secție de poliție. Diferențele nu erau mari, însă exista una semnificativă: nu mai discutam de o colectivitate de studenți, ci una de polițiști operativi. 
     După câteva luni de muncă consideram că îmi cunoscusem cât de cât noii colegi. Și cum în orice grup există caractere și personalități diferite, nici colectivul secției nu se abătea prea mult de la această regulă. Și ca tabloul să fie cât mai complet trebuie să mai adaug și tabieturile sau anumite reguli care intră în portofoliul fiecărui om. Sau mai bine zis care țin de educația lui. Când personalități puternice și diferite se ciocneau, ieșeau scântei. Iar când nu se respectau micile tabieturi ale fiecăruia, scânteile se transformau în flăcări. Astfel am asistat la câteva scene de un umor negru și chiar, vrând-nevrând, am fost și actor principal în unele. O să vă povestesc o astfel de întâmplare în care am fost doar martor, dar care mi-a rămas întipărită în memorie.
     Majoritatea oamenilor crede în Dumnezeu, iar fiecare dintre noi arată acest lucru în felul său. Aveam un coleg care respecta cu strictețe perioadele de post prevăzute de Biserica Ortodoxă și care era foarte atent la alimentația lui în astfel de zile. Își aducea mâncarea de acasă și era atent ca nu cumva aceasta să fie atinsă de vreun obiect (cuțit, furculiță, farfurie etc.) care intrase în contact cu vreun aliment interzis, cum este carnea. Și cum, în multe rânduri, mulți dintre noi ne luam prânzul în birouri, învățasem mai toți aceste reguli. Și le respectam. Mai glumeam câteodată pe seama modului „agresiv” verbal în care ne avertiza să ne ținem departe de el în astfel de momente.
    Într-o zi de post, nu mai știu dacă era miercuri sau vineri ori o altă perioadă de post religios, colegul meu era ofițer de serviciu. În jurul prânzului, în camera destinată efectuării acestui serviciu și care era situată la intrarea în secția de poliție, acesta servea masa într-un spațiu mic, ferit de ochii celorlalți. Își adusese de acasă alimentele special pregătite. În camera ofițerului de serviciu aveau acces și ceilalți polițiști, mai ales că aici erau și telefoanele de unde puteai să suni sau la care erai căutat.
     Colegul meu mânca întrerupt. De ce întrerupt? Telefoanele sunau și trebuia să răspundă. Veneau oameni la secție cu diverse probleme și trebuia să le dea lămuriri sau să îi anunțe pe polițiștii care îi chemaseră. Și tot așa. Pe fondul acestui du-te-vino își lăsa nesupravegheată mâncarea. Unul dintre polițiștii care servea masa în alt birou rămăsese fără pâine. În căutarea acesteia ajunge și în camera ofițerului de serviciu. Vede pâinea întreagă a colegului și fără să stea pe gânduri, cu cuțitul propriu, taie un colț din aceasta și se îndreaptă spre ieșire. Proprietarul pâinii tocmai ce terminase de vorbit cu un cetățean ce venise să reclame o problemă. Se întoarce și îl vede. Fața i s-a transfigurat dintr-o dată, ochii i s-au umplut de furie și explodează:
-Mi-ai spurcat pâinea! Cum pui cuțitul tău și mâna ta pe pâinea mea? Mi-ai spurcat pâinea! 
     Prins în flagrant, tăietorul de pâine nu prea are ce să îi zică. Încearcă să afle unde a greșit. Și cum adică i-a spurcat pâinea?     
-Mi-ai spurcat pâinea! Am văzut cum mâncai salam mai devreme! Ai tăiat carne cu cuțitul și apoi ai tăiat cu el din pâinea mea! Și mâna ta a atins carne și apoi ai pus-o pe pâine! 
     În fața acestor argumente, cel în cauză renunță la a mai își expune propria versiune. Dă din umeri și se pleacă spre biroul lui. Să își continue masa. În urma lui colegul meu strigă: 
-Să iei toată pâinea asta de aici și să faci ce vrei cu ea! Nu mai pun gura pe spurcăciunea asta! Tu ai spurcat-o! 
     Toată ziua a stat supărat colegul nostru. Și s-a ținut de cuvânt. Nu a mai mâncat din pâinea „spurcată”. Dar tot de atunci nu s-au mai întâmplat astfel de incidente. Ne învățasem lecția.

     Spunându-i soției mele de această întâmplare, mi-a relatat și ea un moment asemănător la care a fost martoră pe la începutul anilor 1990, aflându-se într-un colectiv de profesori.
     Aproape în fiecare zi, în jurul prânzului, profesorii luau masa. Fiecare își aducea de acasă câte ceva și se mânca de obicei împreună. Excepție făcea profesorul de informatică, nou sosit în școală. Acesta era vegetarian și din acest motiv mânca mai retras. Venea cu legume și fructe pe care tacticos le tăia în bucățele mici cu un cuțit pe un fund de lemn.
     Ceilalți profesori îi respectau obiceiurile, deși nu mai văzuseră vegetarian până atunci. Ce-i drept, și aspectul profesorului era un pic diferit, în sensul că avea plete și era mai tinerel decât ceilalți. Până și obiectul pe care îl preda – informatica – era un domeniu mai nou. Să nu uităm însă că totul se petrecea la începutul anilor 1990, la scurt timp după revoluția din 1989.
     Pauză de masă. Toți profesorii scoteau pachetele cu mâncare. La câțiva metri, pe un alt birou, stăteau fundul de lemn și cuțitul profesorului vegetarian. Acesta era plecat până la baie pentru a-și spăla fructele și legumele ce îi serveau drept prânz. Unul dintre profesori adusese o bucată de pastramă de porc și vroia să o taie în felii. Vede fundul de lemn și cuțitul de care v-am spus mai devreme și identifică soluția salvatoare. După câteva momente profesorul de informatică intră pe ușă, ținând într-o mână castronul cu „prânzul” spălat. Își vede colegul cum feliază sârguincios pastrama pe fundul său de lemn, folosindu-i și cuțitul. Într-un moment demn de filmele mute, profesorul de informatică încearcă, prin mimică, gesturi făcute cu mâna liberă și din cap, să îl oprească. Fără folos însă. Eforturile sale nezgomotoase nu au fost observate.
     Privirea profesorului de informatică exprima revoltă: Mi-ai spurcat fundul. Și cuțitul!

La o plimbare cu ATV-ul

     Prin anii 2007-2008 o nouă modă care circula printre prietenii mei era să ai un ATV (All Terrain Vehicle). Și astfel câțiva dintre ei și-au cumpărat așa ceva și a început distracția.

     În aceea perioadă poveștile vânătorești păleau în fața aventurilor pe care noii posesori de ATV-uri (mă refer aici la amicii mei) le povesteau cu ocazia întâlnirilor: plimbări multiple pe coclaurile din jurul Iașului, transportarea micilor vehicule în diverse locații de vacanță pentru scurte „excursii” prin pădure sau pe zăpadă. Până și problemele tehnice pe care aveau cu noile lor „jucării” te țineau în suspans: ATV-uri trimise până în Ungaria pentru a fi reparate sau motoare pentru a fi schimbate. Multe dintre întâlnirile noastre se rezumau la discuții pe astfel de teme care câteodată te acaparau prin modul de narare și pasiunea de care dădeau dovadă povestitorii.

    Nu am fost, nu sunt și nici nu voi fi un fan al acestui tip de vehicul. Fie că este ATV, motocicletă sau scuter, eu prefer să am și un acoperiș deasupra capului atunci când mă deplasez cu un vehicul, indiferent că sunt conducătorul lui sau doar simplu pasager. Și din aceste motive refuzam permanent multiplele invitații pe care le primeam de la prietenii mei pentru a-i însoți în micile lor călătorii. Deși, puțin prins de poveștile auzite în jurul meu, parcă aș fi mers și eu măcar o dată. Cred că acesta a fost și motivul pentru care am acceptat într-un final și luându-mi inima în dinți, am dat curs unei invitații venite din partea unui amic posesor de ATV. Simțul meu de conservare a fost învins și întâmplarea pe care o să v-o spun demonstrează că prima decizie pe care o iei în legătură cu un anumit lucru este de obicei și cea bună.

    Cred că trecuseră vreo doi ani și noua pasiune a prietenilor mei era deja ceva învechit. Într-o sâmbătă primesc un telefon de la Emonoil, unul dintre amicii mei,  proprietar de ATV.

- Mădălin, ce faci? Nu vii la o plimbare cu ATV-ul? mă întrebă el. 

- Păi sunt cam ocupat, am ceva treabă, îi zic – asta e placa mea pe care o pun ori de câte ori nu prea am chef să ies din casă.

    Emonoil insistă să vin și eu. Îmi spune că i-ar face plăcere acest lucru. O să ne plimbăm undeva prin zona Copou, pe câmpuri. Nu înțelege de ce refuz tot timpul astfel de invitații. Îl întreb dacă mai vine și altcineva. Îmi răspunde că nu. Îmi dau seama că nu are chef să meargă singur și îi trebuie „un însoțitor de bord”. Așa, ca să nu se plictisească. De aici vine și insistența lui Emonoil (Emonoil - dacă citești și tu, sper că înțelegi cum percep unii insistența ta câteodată. Poate nu te superi însă).

   Într-un sfârșit accept. Și asta nu datorită insistențelor susmenționate, ci mai degrabă curiozității mele. Hai să o fac și pe asta. Să nu mor prost, îmi zic.

- Pregătește-te. În jumătate de oră trec să te iau, îmi spune Emonoil.

- Cum adică treci să mă iei? Ai impresia că o să plimb cu bârâietoarea ta prin tot orașul? Ne vedem la destinație și de acolo începem plimbarea.

- Bine, este de acord Emonoil. Să te îmbraci mai gros, îmi dă un ultim sfat.

    Stabilisem să ne întâlnim în circa o oră, undeva prin zona Agronomie din municipiul Iași. Chiar dacă este început de toamnă și vremea este încă destul de călduroasă, m-am îmbrăcat mai gros, luându-mi și un fes pe cap. Mă urc în mașină și am plecat spre locul de întâlnire.

    Ca de obicei, sunt în așteptarea lui Emonoil care a întârziat deja vreo 10 minute. Un zgomot specific mă atenționează că se apropie. Nu îl văd încă pe Emonoil, însă aud de la depărtare motorul ATV-ului. În ce m-am băgat oare?

     Emonoil îmi întinde un obiect galben. Îmi spune că e un fluier pentru câini. Cică o să fie bun în eventualitatea în care o să ne latre vreunul și atunci trebuie să îl îndrept către câine și să apăs pe un buton. Totul pare așa de simplu. 

- Ia și niște pietre în buzunar, îmi mai spune Emonoil.

     Mă uit ciudat la el. O știi ăsta ceva. Poate că pietrele sunt pentru a nu mă lua vântul. Un fel de lest pentru a asigura stabilitatea mea pe ATV. (lest - încărcătură formată din nisip, pietriș, plumb etc. care asigură stabilitatea navelor de apă sau aeriene). Îi cer totuși niște lămuriri referitoare la pietre.

- Tot pentru câini, îmi răspunde dezinvolt Emonoil, de parcă toată viața lui ar fi cărat bolovani în buzunare.

      Deja entuziasmul meu s-a cam dus pe jumătate. Hai să vedem ce e mai departe.

    Începem „plimbarea”. Suntem echipați corespunzător. Emonoil conduce ATV-ul, iar eu stau în spatele lui. Mă țin cu ambele mâini de mânerele destinate acestui scop. Câteva sute de metri mergem pe drumul principal care este asfaltat. Totul este OK, mă cam enervează bârâitul motorului. Ieșim de pe asfalt și intrăm pe drumuri secundare îndreptându-ne spre câmpurile care înconjoară Iași-ul. Bârâitul motorului devine ultima mea problemă. De fapt nici nu îl bag în seamă.

    Mă uit în spate să văd dacă ne urmărește careva. Nici pomeneală de așa ceva. Emonoil însă accelerează în draci. Îi țip în ureche să o lase mai încet. Mă ascultă și încetinește. Pentru câteva secunde doar. Și cursa continuă.

     Mă țin cu ambele mâini de ATV, încercând să nu îmi pierd echilibrul și totodată să atenuez șocurile provocate spinării mele de mersul lin al lui Emonoil peste pietrișul sau pământul drumurilor pe care ne deplasăm. După circa 15 minute facem o scurtă pauză. Îi zic lui Emonoil să o lase mai calm, ca să mă obișnuiesc. Încerc să conduc și eu vehiculul, dar mă las păgubaș. Nu îmi place. Un mare avantaj era însă că în postura de conducător, resimțeai mai puțin șocurile. Nu cred că prietenul meu ar fi renunțat la asta.

   Ne continuăm drumul. Emonoil îmi spune de fiecare dată pe raza cărui sat sau comună suntem. Șira spinării resimte din ce în ce mai acut fiecare hop peste care trecem. Iar acestea nu sunt puține. Încep să cred că Emonoil a ales special drumurile pe care mergem. Deja avem și parteneri de trafic și aici mă refer la căruțele pe care începem să le întâlnim din ce în ce mai des.

   Vă spuneam că la început mă deranja zgomotul motorului. Acum nici nu îl mai auzeam. Parcă era un tors de pisică. Mdea… cu lucrul asta nu păreau a fi de acord și câinii. Care au început să apară mai frecvent de pe la mijlocul călătoriei noastre.

    Când treceam pe lângă case, în curți vedeai câte un câine lătrând furios la noi, mai să rupă lanțul cu care era legat. Astfel de situații erau cazuri fericite. Stând pe ATV, în spatele lui Emonoil mă uitam pe câmpurile din jurul nostru. Nu ca să admir priveliștea. Vedeam în depărtare cum, auzind zgomotul produs de motorul ATV-ului, câinii de pe ogoarele patriei-mamă deveneau atenți, ciuleau urechile și porneau în fugă către noi, lătrând de mama focului. Majoritatea nu reușeau să se apropie la mai puțin de 10-15 metri. De asta avea grijă Emonoil, pentru care apropierea câinilor furioși nu reprezenta decât un alt motiv să accelereze și mai tare. Peste toate hârtoapele din drum.

    În vreo 3-4 rânduri, trecând pe lângă niște case, câțiva dulăi s-au apropiat periculos de tare de noi. Și mai ales de picioarele mele. Emonoil urla la mine, accelerînd:

- Dă cu fluierul!!! Aruncă pietre în ei!!!!

     Îl înjuram în gând, blestemând totodată și dorința mea subită de a mă plimba cu ATV-ul.

    Fluierul pentru câini era prins de încheietura mâinii drepte, iar pietrele erau „cazate” în buzunare. Ca să le folosești îți trebuia un curaj nebun, întrucât trebuia să renunți la cel puțin unul dintre punctele de sprijin și să folosești o mână. Iar modul în care conducea Emonoil te făcea să crezi că în orice moment poți fi aruncat de pe ATV. Am utilizat de vreo două ori fluierul, am aruncat chiar și o piatră înspre câinii ce ne atacau. Am renunțat, văzând că mai mult îi ațâț decât să îi liniștesc. Și la urma urmei… ce vină aveau bietele animale.

    După vreo oră de mers cu ATV-ul și o ultimă ciocnire de acest fel, îi spun lui Emonoil să oprească. Suntem undeva în Breazu. Nu se văd câini la orizont. Arunc pietrele din buzunare și îi spun că pentru mine excursia s-a încheiat. Îi recomand să aleagă drumul cel mai bun pentru reîntoarcere. Din fericire suntem în apropierea unei șosele asfaltate și în circa 10-15 minute am ajuns la destinație.

     Cobor de pe ATV. Mă dezechipez și îi mulțumesc lui Emonoil pentru experiența pe care am trăit-o. Îi spun că a doua oară nu mă mai păcălește. Ne strângem mâinile și ne despărțim. Amicul meu se depărtează călare pe ATV. Eu mă urc în mașină și mă pregătesc să plec spre casă. Stau câteva minute să mă liniștesc. Sau mai bine zis, să îmi liniștesc spatele.

    Am făcut-o și pe asta. Pentru prima și ultima dată. În ciuda suspansului și zdruncinăturilor de pe parcursul plimbării cu ATV-ul, altceva mi-a rămas mai pregnant în minte. Nu o să credeți ce: momentul când m-am urcat în mașina personală și am plecat spre casă. Niciodată nu m-am simțit mai bine în micuțul meu Volkswagen Polo. M-am simțit ca în cea mai luxoasă limuzină, iar scurta călătorie spre casă, în ciuda șoselelor pline de gropi prin anumite zone (mai ales în cartierul în care locuiesc), a fost mai lină ca niciodată. Spinarea mea își amintește și acum de plăcerea resimțită în acele momente. Și eu și ea nu le vom uita niciodată!