„Descălecarea” mea în Moldova

           Știu că prin rândurile pe care le scriu acum o să dau naștere unor comentarii poate acide din partea unor cititori, însă face parte din „istoria” mea. Nu am cum să trec peste.
           Până la 18 ani am trăit pe malurile mării, mai precis în Ovidiu, la câțiva kilometri de Constanța și de Mamaia. De la geamul apartamentului în care stăteam vedeam lacul Siutghiol, iar în continuare puteai observa cum marea se unea în linia orizontului cu cerul (o baltă mai mică, urmată de una mai mare).

        După ce am terminat liceul, am plecat la București, între 18-22 de ani, unde am urmat cursurile Academiei de Poliție. Bineînțeles că multe dintre sfârșiturile de săptămână și vacanțele le petreceam tot acasă.

        La finalul academiei, din motive personale (cei care mă cunosc mai bine le știu), am decis să îmi iau repartiția la Iași. Mai precis, în ultima zi petrecută la Academie, pe data de 10 iulie 1999, am renunțat la locul de la Constanța (pe specialitatea pe care terminasem – Crimă Organizată) și am ales să vin la Iași, pe judiciar.

       Zis și făcut. Tot în data de 10 iulie 1999, dar mai spre seară ajung și acasă. Am dat vestea părinților. Mamei parcă nu îi venea să creadă. Tata mi-a spus: Bravo, Mădăline!. Ai avut sânge în tine!... chiar dacă vedeam că nu îi picase tocmai bine decizia mea. Dar tata mă înțelegea foarte bine pentru că, la rândul său, când avea 33 de ani, a plecat din Vrancea și s-a stabilit în Constanța. Unde a cunoscut-o apoi pe mama.

     Deci, în două săptămâni plecam la Iași. Pe 26 iulie 1999 trebuia să fiu la Iași. Să încep munca. 

      Sincer nu știam ce o să mă aștepte, a fost o decizie personală pe care nu o voi regreta vreodată. Chiar dacă s-au schimbat multe de atunci și chiar la foarte scurt timp de la "aterizarea mea" în Iași. A fost o hotărâre gândită, având un algoritm (dacă îi pot spune așa) bine structurat și închegat. Cu toate acestea habar nu aveam ce mă va aștepta.

      Cele două săptămâni din primul meu concediu s-au încheiat. Vineri, 23 iulie 1999, este organizată petrecerea de plecare. În curtea casei bunicii de la Ovidiu, aflată în spatele blocului în care locuiam. Eu eram îmbrăcat în uniformă. Țin minte că am băut vin. Și am fumat.

       A doua zi, 24 iulie 1999, am plecat cu trenul spre Iași. Căram o geantă imensă după mine, folosită și pe timpul când eram în Academie și care reprezenta de fapt șifonierul meu. Am ajuns în gara din Constanța. Am urcat în tren. Trenul șuieră și pleacă. Fratele meu îmi face cu mâna de pe peron. 
       Sunt în drum spre Iași. Eu și șifonierul … pardon, geanta. Multe gânduri m-au trecut în cele 8 ore de călătorie. Greu de adus aminte… sentimentele erau amestecate, însă era drumul pe care mi l-am ales eu. Ce mă aștepta? O lume necunoscută pentru că nu cunoșteam decât 2 sau 3 persoane din Iași… vorba zis, cunoșteam. 

       Se face seară și ajung la Iași. Auzisem că sunt două gări în Iași, iar eu trebuia să cobor la una dintre ele. Sincer, nu mai știu unde am făcut lucrul ăsta. Bănuiesc că la Gara Centrală. În fine, asta nu mai contează. Nu mai conta nici cine mă aștepta în gară la Iași. În tren eram eu și geanta. Și trebuia să coborâm pentru că era stația „finală”.

     Iau geanta în spate și mă avânt pe culoarul vagonului. Puțini călători în tren. Cobor treptele și ajung pe peron. Fac primul pas și mă opresc. Mă uit de jur împrejur și îi zic genții care aștepta nemișcată pe unul dintre umerii mei: Un pas mic pentru mine, un pas mare pentru toți ieșenii!!

       Geanta coboară tăcută de pe umăr și mă ține de degetele mâinii drepte. Pornesc la drum. În față se vede viitorul. Prin ceață și întuneric.

Pe măsură ce a trecut timpul îmi dau seama câtă dreptate am avut. 

Un pas mic pentru mine, un pas mare pentru toți ieșenii!! 

Măcar prin prisma faptului că a mai scăzut procentul moldovenilor din zonă.