Poliglot în imaginaţie

Se întâmplă câteodată să îţi doreşti ceva cu multă ardoare. Spre exemplu să fi martorul unui eveniment deosebit sau să cunoşti pe cineva important. Sau orice altceva ce ţi-ar place să experimentezi.

De multe ori, când crezi că vezi o astfel de oportunitate, imaginaţia fură startul şi o ia la fugă înaintea realităţii. Începe să creeze posibile scenarii care ai vrea să se producă. Bineînţeles că fără foc, nu iese fum şi toate au la bază ceva real ce declanşează creativitatea subiectului. Care, este victima propriilor plăsmuiri, cu multiple intrigi şi finaluri, majoritatea croite pe personalitatea omului sursă. Şi astfel până să ajungă la deznodământul din viaţa reală, personajul nostru experimentează multe trăiri, care de obicei nu au legătură cu lumea înconjurătoare şi cu ce se va întâmpla în mod concret.

Toate ca toate, este bine să ai imaginaţie, care a avut şi are un rol pozitiv în dezvoltarea omului şi a umanităţii. Dar trebuie să nu te laşi luat de val, iar în situaţii reale este necesar să îmbini creativitatea cu raţiunea şi logica. Dacă nu, finalul te poate pocni în creştetul capului mai rău ca un ciocan.

Nu îmi vine să cred ce filozof sunt. Mai ales că, pot să spun asta cu mâna pe inimă, sunt unul dintre cei care visează cu ochii deschişi. Şi nu am nevoie de mult timp pentru acest lucru: în doar câteva secunde mintea mea vizionează filme întregi, iar gândurile îmi zboară în colţuri îndepărtate ale lumii, punându-mă în cele mai inedite situaţii. Şi toate pornesc de la un impuls din viaţa reală care declanşează „scenarita”.

Eram copil şi aveam vreo 7-8 ani. Era primăvară, vreme frumoasă cu soare strălucitor. Mama mi-a dat voie să plec afară. Ies pe uşă şi fug fericit pe scări, ajungând imediat în faţa blocului. Dau o tură prin zonă, în căutarea unor parteneri de joacă. Nimic însă. Nu renunţ şi iau decizia să întorc acasă pentru a lua mingea. Vreau să merg în curtea şcolii, pe terenul de sport. Acolo sigur găsesc pe cineva, gândeam eu.

Urc scările, deschid uşa şi intru în apartament. Aud râsete şi veselie. Ştiam că nu aveam musafiri. Ce s-o fi întâmplat? Deodată, uşa de la dormitor se deschide şi iese mama „fugărită” de tata. Ambii plini de o veselie care îmi era străină mie. Calm, calm … aveau hainele pe ei. Mă văd amândoi şi redevin serioşi:

- Ce ai uitat? Sau s-a întâmplat ceva? mă întreabă mama.

Mie îmi trecuse de luat mingea. Veselia lor mi se părea ciudată şi nu la locul ei. Bâgui ceva fără sens şi o zbughesc afară. În urma mea aud cum yala de la uşă se închide.

Prima mea criză existenţială a durat vreo oră, timp în care m-am plimbat îngândurat. Ipostaza neobişnuită în care îi surprinsesem pe ai mei îmi trezise suspiciuni. Îi mai văzusem veseli şi fericiţi, însă acum ceva-ceva era schimbat. Eram copil mic, abia trecusem de „cei 7 ani de acasă”, dar nu mai credeam în poveştile cu albinuţa şi barza. În fine, nu prea înţelegeam eu procedeul, însă vizualizam un final care mi se părea de groază: o să apară un alt copil în familia noastră. Cu nasul în pământ, îngrijorat de faptul că familia se poate mări şi neînţelegând de ce este necesar acest lucru, am fost oprit de bunicul meu care era ieşit în faţa porţi:

- De ce eşti supărat, Mădăline?

- Nu sunt supărat, tataie, îi răspund.

- Hai că te văd că eşti trist. Te-a certat sau bătut maică-ta?

- Nu, tataie. Nu s-a întâmplat nimic. Mă gândesc şi eu la ceva…și plec mai departe, lăsându-mi bunicul nedumerit.

A trecut și asta. Dar emoțiile trăite atunci le resimt și acum printre cele mai puternice. Nu am spus nimănui lucrul acesta, nici măcar fratelui meu. Abia după aproape 30 de ani, i-am povestit mamei. Căreia nu îi venea să creadă ce aude.

Creştem puţin vârsta şi ajungem undeva prin adolescenţă, pe la începutul anilor 1990. Tata juca săptămânal la Loto şi Pronosport. Cu toţii (mai ales partea masculină a familiei – tata, eu şi fratele) visam la câştigarea premiului cel mare. Nu ne deranja nici unul mai mititel, însă majoritatea planurilor noastre erau în strânsă legătură cu potul cel mare. Săptămânal, pe măsură ce se apropia ziua extragerii sau a rezultatelor sportive, mă gândeam la grămada de bani care ar putea intra în casa noastră şi ce aş putea face cu ea. Ştiam totul de la A la Z: să îmi cumpăr blugi, geacă, tricouri şi cămăşi. Radiocasetofon şi video, neapărat. Maşină, că de … se apropia vârsta la care puteam să am permis. Nu conta dacă o şi conduceam: să fie acolo în faţa blocului. Pe lângă lucrurile astea, lista era completată de o mulţime de nimicuri pe care nu mi le puteam permite la vremea aceea. Şi care erau foarte importante pentru un adolescent. Câştigul s-a lăsat aşteptat. De fapt, nu a venit de loc. Însă micile mele năzuinţe au început să se îndeplinească atunci când fratele meu a terminat liceul şi a devenit tehnician dentar, având un venit bunicel. În casa noastră a apărut un RadioCD, boxe, staţie. Nu mai spun de hainele pe care le cumpăram împreună cu fratele meu, din banii lui. Începutul clasei a IX-a m-a găsit cu un nou look. Că de, până la urmă şi haina îl face pe om. Era bine să fiu mezinul familiei! Acum înţelegeţi şi voi de ce eram îngrijorat mai devreme de creşterea numărului membrilor în familia mea. Pierdeam statului de FRATE MAI MIC.

Mai facem un ultim salt peste ani şi ajungem prin anii 2002. Eram propriul meu stăpân, salariat şi departe de casă.  Mă aflam la un curs de intruire la Durău, alături de colegi şi colege din toate judeţele Moldovei. Eu reprezentam judeţul Iaşi. Seara, după cină, ne mai lungeam în restaurantul hotelului la o discuţie, stând în faţa unui pahar de vin. Vă întrebaţi ce are asta cu realitatea, dar şi cu imaginaţia? Foarte multe! Odată cu acel seminar, legăturile dintre noi au început să devină din ce în ce mai strânse, transformându-ne în celebra Legiune Moldavă. De care o să vă povestesc cu altă ocazie.

Ultima seară la Durău. La hotel se cazase în cursul zilei un grup de francezi. De toate vârstele. Seara, după ce au terminat excursia, s-au retras la restaurant. Mâncare şi dans. Şi noi vroiam să ne distrăm, mai ales că a doua zi ne despărţeam.

Pe ringul de dans se făcuse aglomeraţie. Ne amestecasem cu toţii, demonstrând cât de trainică poate fi prietenia româno-franceză, atunci când de vorba de distracţie. Chiar dacă lumea nu prea se înţelegea din vorbe, limbajul corpurilor mişcate pe ritmul muzicii făcea ca totul să fie într-o armonie perfectă. Se termină o melodie mai săltăreaţă şi începe un blues. O tinerică din grupul franţujilor se îndreaptă spre mine. Nu îmi spune nimic şi întinde braţele într-un mod sugestiv. Am înţeles, vrei să dansăm. Începem să ne mişcăm pe ritmul lent al muzicii. Niciunul nu spune nimic. Păi eu român, ea franţuzoaică. Lăsăm melodia să vorbească. Imaginaţia mea începe să lucreze: intru în vorbă cu ea, stabilesc legături cu francezii şi iată-mă stabilit în Franţa. Simplu, nu? Scurt şi la obiect! Pa, România! OK. Era doar „scenarită”. Ia să punem în practică prima fază: stabilirea contactului verbal. La finalul melodiei, îi arăt partenerei disponibilitatea şi dorinţa mea de a deschide un canal de comunicare cu ea, şoptindu-i încetişor la ureche:

- English or French?

Pe cât de rapid a venit răspunsul, pe atât de năucitor a fost:

- Română!

- De unde? întreb eu iar.

- Din Iaşi, răspunde ea.

M-am realizat! M-am procopsit cu o româncă. Şi din Iaşi. Planurile mele cu Franţa sunt năruite. Partenera mea de dans însoţea de fapt grupul de francezi, fiind o colaboratoare din Iaşi. Şi n-a zis nimic, muta! A venit spre mine cu mâinile întinse de parcă pe ele scria: sunt la fel ca tine. Din Iaşi! Am irosit bunătate de gânduri….

E uimitor cât de bine ne înţelegem. Acum când vorbim aceeaşi limbă. Cea maternă. Pauză pe ringul de dans. Se retrage fiecare la masa lui. Le povestesc colegilor mica mea „păţanie” şi deja se nasc glume pe această temă. Seara continuă în aceeaşi tentă distractivă. Mai am parte de câteva episoade dansante cu visul meu francez. De data asta îmi ţin imaginaţia în frâu.

Colegii mei mă întreabă a doua zi dimineaţa, la micul dejun:

- English or French?

Eu văd însă o gloată de zombii (ca în filmele de groază) care se apropie de mine cu braţele întinse, şoptind încetişor şi sugestiv:

- Parlez vous Francais, monsieur?

La naiba! Sunt un poliglot în imaginaţie!

Despre ticuri verbale şi persoane enervante

Am început să conştientizez aceste ticuri verbale undeva pe la vârsta de 18 ani, odată cu începutul studiilor la Academia de Poliţie.

Cert este că dacă nu îţi atrage cineva atenţia cu privire la o expresie pe care o foloseşti prea des şi când nu se impune, singur nu îţi dai seama. O altă modalitate este să îl auzi  pe cel din faţa ta repetând ceva în mod obsesiv şi să realizezi că şi tu îi poţi stresa pe alţii în acest mod.

Unul dintre ticurile mele verbale este ca în discuţiile cu prietenii să repet la două, trei propoziţii întrebarea: Întelegi? Înţelegi? Indiferent dacă explic ceva sau adresez o întrebare, invariabil apare şi: Întelegi? Înţelegi?

Pe la începuturile anilor 2000 aveam un coleg de birou, colonel, care rostea din minut în minut: aşa, aşa. Ajunsesem să cred că face lucrul acesta în mod intenţionat, pentru a trage aer în piept.  Aşa-ul auzit de sute de ori pe zi în acea perioadă mi-a mâncat zilele şi ajunsesem să capăt o intoleranţă la acest cuvânt. Evitam ca în vorbele mele să îl folosesc, de teamă si nu mă molipsesc şi eu.

Putem face o întreagă apologie despre aceste ticuri verbale, însă vă voi plictisi repede. Cu siguranţă aveţi şi voi parte de cel puţin un astfel de defect. Ori vă aparţine ori vă întâlniţi cu cineva care îl deţine.

Partea cea mai interesantă, care la început este amuzantă, dar ulterior devine enervantă pentru cei din jur, este însă ticul verbal conştient, voit. Iar el trebuie legat în mod direct şi cu persoana care face acest lucru.

Câteodată foloseşti un cuvânt sau o expresie pentru a exprima o situaţie, o anumită stare personală care te-a marcat. Acest laitmotiv al existenţei tale efemere ilustrează atât de bine ceea ce ai trăit, încât tu şi prietenii tăi, entuziasmaţi, îl folosiţi din ce în ce mai des. Oriunde şi oricând. Şi cu orice ocazie. Şi să nu credeţi că discutăm aici de cine ştie ce vorbe geniale.

O perioadă bună am folosit în gaşca noastră de la Academia de Poliţie expresia: atât, atât!

Conform dictionarului explicativ al limbii române, cuvântul atât poate fi folosit cu numeroase sensuri. Credeţi-mă, la noi niciunul dintre acestea nu se regăsea. Utilizam cuvântul atât aproape pentru fiecare situaţie - terminam înviorarea: atâââttt!!!; plecam în învoire: atâââttt!!!;  chiuleam de la ore: atâââttt!!!; respiram: atâââttt!!!  

        Cum a intrat în viaţa noastră cotidiană şi a fost uzat la maxim, aşa de repede şi pe nesimţite a ieşit din vocabularul nostru.  Atâââttt!!!  a fost înlocuit de băjeţii de băjeţi! Expresie care făcea referire la noi şi pe care o foloseam pentru a ne alinta sau pentru a arăta cât de băjeţi de băjeţi suntem!

      Cred prin fazele astea de mai sus trece orice tânăr care încă mai cochetează cu adolescenţa. Îşi au farmecul lor de care îţi vei aminti permanent cu plăcere.

           Să trecem la categoria grea: ticuri verbale făcute intenţionat de persoane enervante! Care au un scop bine definit.

           Vrei să nu te uite lumea? Vrei să transformi o discuţie monotonă într-una plină de viaţă, chiar dacă deviezi de la subiectul principal? Nu ai nimic de spus, dar trebuie să te bagi în seamă?

           SIGUR CĂ DA!!! Iată cum trebuie să procedezi:

         Să spunem că te afli la un curs în care formatorul se chinuie să explice participanţilor anumite concepte. Vrea să îşi atingă scopul şi pentru asta foloseşte tehnici care să capteze atenţia. După vreo două ore, în care era să aţipeşti de câteva ori, trage concluziile şi face recapitularea. Vrea să treacă la un alt nivel. Şi alt subiect.

  - Aveţi ceva neclarităţi? Putem trece mai departe?

/    - Doamnă, ne mai puteţi explica ce este cu empatia? Nu am înţeles termenul… întreabă unul dintre cursanţi, faţa lui exprimând o nedumerire nevinovată care cere explicaţii suplimentare. Nu a înţeles şi pace.

            Pentru a veni în întâmpinarea solicitării, expertul face clarificările necesare. Doreşte ca toţi cei din faţa lui să fie pe deplin lămuriţi. În acest fel are conştiinţa împăcată că şi-a făcut treaba cum trebuie. Ce vrei, îşi spune în mintea lui, sunt unii mai greu de cap. Şi mai sunt şi poliţişti. Auzi, ce înseamnă empatia. După vreo 10 minute de explicaţii, formatorul solicită un nou feedback. Indubitabil apare şi acesta:
   -Şi totuşi eu nu am înţeles ce înseamnă empatia!!! …aceeaşi faţă nevinovată, care însă de data asta cere palme. Multe.

            Ceilalţi din jur empatizează cu eternul nelămurit.

            Formatorul, în mintea lui, se revoltă: Proşti, proşti, dar mulţi! Şi pe deasupra şi nesimţiti!!!

SIGUR CĂ DA!!!   a devenit laitmotivul ultimilor ani.  Această expresie îşi trage originile din istorica provincie a Vasluiului, însă nu pot furniza mai multe date despre modul concret în care a apărut. Folosirea lui se extinde pe zi ce trece de la judeţ la judeţ, iar diseminarea este asigurată de eternul meu coleg nelămurit. Din Vaslui, bineînţeles.

În toate comunicările purtate, prin orice mijloace, apare verbalizată expresia SIGUR CĂ DA!!! La începutul şi finalul discuţiilor, inclusiv cele telefonice, a conversaţiilor prin poşta electronică şi în orice moment în care judeţul Vaslui trebuie să îşi justifice existenţa.

Pentru a ilustra ambele părţi atât cea enervantă, cât şi cea frumoasă a lucrurilor (depinde în ce tabără te situezi), să ne imaginăm următorul dialog pe parcursul unui seminar (inspirat din fapte reale):

- Acum, este timpul unui feedback din partea voastră. Aveţi întrebări şi sugestii?

- Cofibric!

- Poftim?

- E timpul de pauză de cafea.

- Mai târziu. În 10 minute.

- Doamnă formator, eu am o întrebare. Pot să v-o pun? 

- Bineînţeles.

- Ce înseamnă advocacy? Şi care este legătura acestui termen cu empatia? Şi apropo: ce este empatia?

- Poftim?

- SIGUR CA DA!!!

Închei aici povestirea întrucât trebuie să mă documentez. O să mă sune telefonul curând şi va trebui să explic „poporului” din Vaslui ce înseamnă laitmotiv şi feedback.  SIGUR CA DA!!!

Revanşa lui MIŢU (din ciclul DESPRE PISICILE MELE - partea 1)

      Spuneam într-una din povestiri că pisica se numără prin animalele mele preferate încă de când eram mic copil. Chiar dacă joaca mea cu ele nu era tot timpul pe gustul pisicilor, mai tot timpul aveam grijă de ele și încercam ca micile mele giumbuşlucuri pe care le făceam să fie pe placul ambelor părţi. Şi de multe ori îmi reuşea acest lucru.

      În copilărie mă jucam cu pisicile bunicii mele care locuia la casă, în spatele blocului meu. Ulterior, când eram la facultate, doi pisoi – frate şi soră – m-au urmărit fără să îmi dau seama şi m-am trezit cu amândoi la uşa apartamentului. Până aici nicio problemă, însă dacă nu le deschideai uşa să îi primeşti în casă, „plângeau” într-un mod atât de zgomotos și erai nevoit până la urmă să faci asta. Nu de alta, dar ieșeau vecinii deranjați de mieunatul insistent care după câteva minute putea să scoată din minți și pe cel mai răbdător dintre oameni.

       Și ajungem în vara anului 2002, eu fiind „descălecat” în Iaşi de aproximativ 3 ani. În acea perioadă lucram pe furturi de animale şi cutreieram destul de mult judeţul. Pe timp de zi, dar şi pe timp de noapte. Într-unul din acele momente orbecăiam pe la miezul nopţii cu un coleg pe un câmp din satul Bogonos, comuna Leţcani. Nu am găsit nimic de interes operativ acolo, însă ne-a atras atenţia un mieunat slab. Cautăm prin zonă şi dăm peste un pisic, doar de câteva săptămâni. Cu siguranţă fusese abandonat acolo şi nu cred că avea prea multe şanse de supravieţuire. 

       Ghemotocul de blană albă, cu 3 pete negre, a fost adoptat pe loc devenind noul membru al familiei. În câteva săptămâni s-a întremat şi pe parcursul lunilor următoare s-a făcut un motănaş foarte frumos. Şi jucăuş. Până să facă vârsta de un an, l-am obişnuit să iasă afară, în jurul blocului. Nu ne-am dorit niciodată să avem o pisică doar de apartament … am vrut să experimenteze şi libertatea. La început nu îi plăcea. Ieşea afară cu forţa, dus de mine şi stropind cu jeturi de urină scările blocului. Aşa de frică îi era, de făcea pe el. Dar, libertatea cere sacrificii şi după câteva zile, pisicul nostru se cerea singur afară. Dimineaţa ne dădea deşteptarea, solicitându-şi dreptul la plimbare. Se posta în faţa uşii de la intrare şi mieuna încetişor. Până îi deschideam. La întoarcere, zgâria uşa cu gheruţele, anunţându-ne în acest mod sosirea şi manifestându-şi dorinţa de a intra în casă. 

       Vecinul de palier, avea şi el un motan. Hans era un albastru de Rusia, masiv, aproape de două ori mai mare decât al nostru. Care avea acelaşi regim: intra şi ieşea din casă după cum vroia. Motanul asta a fost pentru primele luni spaima tânărului meu pisic. Cum îl prindea pe sală, mi-l fugărea şi agasa în mod continuu. Dar asta nu a durat prea mult. După câteva luni de teroare şi experienţa mediului exterior, am surprins cum tovarăşul meu de apartament şi-a luat revanşa. 

        Aveam obiceiul să ies în faţa blocului, mai ales când era frumos afară. În mica grădină din faţa imobilului îl văd pe Hans care se odihnea în iarbă. Apare şi al meu, de după colţul blocului. Se uită la mine, vine şi se freacă de piciorul meu. Îl observă pe Hans dormind. Mieunând întrebător către mine, pleacă încetişor spre agresorul său. Îmi aruncă o ultimă privire, asigurându-se că mă aflu tot acolo. Rămân surprins de atitudinea pisoiului meu şi aştept să văd ce se întâmplă. Se apropie tiptil-tiptil de Hans, prin spatele lui. Pentru jumătate de minut stă nemişcat, la o mică distanță de el. După unduirile corpul îmi dau seama că pregăteşte un atac. 

       Dintr-o dată, sare în spinarea lui Hans, care, luat prin surprindere, trage un mieunat speriat şi fuge, fiind urmărit pentru câţiva metri de eterna victima, transformată dintr-o dată în agresor. Atacatorul curajos se întoarce la mine pentru a se lăuda cu isprava lui. Din bot îi iese un smoc de păr gri, din blana lui Hans. PRADĂ DE RĂZBOI. Satisfăcut, se lungeşte în fața mea. Sunt încântat. Miţu meu a devenit bărbat şi şi-a revendicat dreptul lui de a hoinări în zonă. Îl laud cu voce tare: Bravo, Miţu! Ţi-ai luat revanşa! 

        Dar încă nu se terminase. Miţu meu urma să mă mai uimească o dată. La scurt timp, atras de zgomotele pisiceşti din timpul luptei, apare un câine, dornic să fugărească pe cineva. Unul dintre acei câini comunitari care fac strajă prin cartier şi care au ca ocupaţie principală gonitul maidanezilor străini şi, bineînţeles, fugăritul mâţelor.

        Atras de mieunat, patrupedul canin apare imediat pe aleea din faţa blocului. Îl vede pe învingător cum stă tolănit pe beton. Îi despart circa 10 metri. Cu mârâieturi scurte, căţelul se îndreaptă motan, aşteptând ca acesta să se ridice şi să o ia la fugă speriat, pentru a începe cursa nebună. Dar culmea… oponentul felin nu arată că are o astfel de intenţie. Mai întâi verifică dacă bipedul, adică eu, este tot acolo. Mă vede şi apoi întoarce sictirit capul spre câinele care, derutat, se oprise la un metru de el. S-au privit vreo 10 secunde, ambii stând nemişcaţi. Debusolat total, câinele renunţă şi părăsește locul așa cum a venit. Mai puţin mândru ca la început. 

         Eu însă plesneam de fericire. Antrenamentele mele în sfârşit au avut rezultatul scontat. Nu mai era ciuca bătăilor de acum încolo. Plesneam însă şi de mândrie pentru faptul că atitudinea lui Miţu s-a datorat şi prezenţei mele, iar acest lucru însemna că îi inspiram încredere şi siguranţă. Îmi imaginam o posibilă replică dată câinelui: 

- Şmechere… îl vezi p-ăla din spatele meu?… te pui cu mine, te pui cu toată familia mea. Hai valea! Dă-i cu praf de mers!

       Dar, odată cu timpurile astea, Miţu meu s-a „înţărcat” singur. Devenea din ce în ce mai independent, nu mai accepta decât la cererea lui și cu acceptul lui să pui mâna pe el. Excepție făceau doar momentele când era nevoit să facă baie. Cam o dată pe lună.

      Cu Hans nu a mai avut probleme. În fapt, pot spune că au devenit amici, și am surprins momente în care conlucrau împotriva altor motani.

      Prin septembrie 2004, Mițu nu s-a mai întors acasă. Mai lipsise câte o zi-două, mai ales când era perioada împerecherii, dar de data asta nu a mai venit deloc. Mare supărare a fost în casa noastră atunci. Am spus că nu o să mai avem alt pisic. Dar întâmplarea a făcut ca după vreo două luni să ne procopsim cu un altul. Dar despre asta vă voi spune în altă poveste.

Ape stătătoare şi ape curgătoare

      Asta nu o să fie o lecţie de geografie. Şi nici altă poveste pescărească. Nu o să vă spun despre fapte măreţe înfăptuite cu o simplă undiţă în mână, stând pe malul unei bălţi. O să fie viceversa. Întrucât nu am fost şi nici nu voi fi un fan al acestui „sport” nu prea am cu ce să mă laud. Dar tocmai în acest fapt stă farmecul următoarelor rânduri.

    Am mai spus şi cu altă ocazie că anii copilăriei şi adolescenţei mi i-am petrecut în apropierea a două bălţi: lacul Siutghiol (balta mică) şi Marea Neagră (balta mare). Mai precis în oraşul Ovidiu, judeţul Constanţa, unde, de la balconul apartamentului, vedeam cele două ape stătătoare susmenţionate. Una cu apă dulce, iar alta cu apă sărată. Ulterior a mai apărut şi o a treia apă, curgătoare, dar artificială, creată de mâna omului.

     Cum nu mă omoram cu mersul la plajă pe timpul verii, la fel nu simţeam atracţie nici pentru pescuit. Deşi mai toţi copii din blocul meu şi din împrejurimi, mergeau deseori la pescuit, mai ales pe lacul Siutghiol. La prins guvizi, cărăşei şi bibănei. Iar adulţii, iar aici mă refer la pescarii înrăiţi, aveau ca principal obiectiv „prada” mai mare, formată din ştiucă, crap, somn etc. Pentru că lacul Siutghiol era bogat în astfel de specii în acea perioadă (discutăm aici de anii 1985-1995).

       Situaţia se schimba pentru câteva săptămâni, pe timpul verilor, atunci când veneau la noi rudele din Vrancea. Începeam să frecventăm plaja şi câteodată mai mergeam şi la pescuit… la Siutghiol, bineînţeles. Unchiul meu, Nicu, făcea rost de un stuf, îi punea meşină, plută, plumb şi ac şi ne lua cu el la pescuit. Eu, fratele meu şi Adrian, verişorul nostru, priveam cum „muşcă” guvizii, cum pluta intră şi iese rapid din apă şi pe Nicu cum trage de undiţă, în încercarea de a scoate peştele. Aşa am învăţat cum să punem râmă în ac, iar când ne plictiseam de distracţiile astea, începeam să ne zgâim la ceilalţi pescari din jur. Mulţi dintre ei erau ca şi unchiu’, cu un băţ în mână şi cu borcanul de râme lângă, însă erau şi câţiva mai acătării. Am rămas impresionat de un nene la vreo 50-60 de ani care avea un întreg arsenal cu el. Cred că a fost primul pescar adevărat pe care l-am văzut. Locul său de pescuit era pe o limbă de pământ care înainta în lac vreo 10-15 metri. Stătea pe un scăunel şi era înconjurat de lansete, frumos înşiruite şi fixate pe suporţi din fier. Pe firele de meşină întinse erau aşezate cerculeţe de plastic, de diverse culori, precum şi mici clopoţei din metal. Din când în când cerculeţele se mişcau, clopoţei începeau să clincăie şi atunci pescarul se îndrepta rapid spre undiţa gălăgioasă, învârtea de mulinetă… de multe ori era alarmă falsă, dar pe decursul unei ore am văzut şi câteva capturi frumoase… un crap şi un somn… măricei (atunci mi se păreau ditamai monştrii). 

      Ce am povestit mai devreme sunt amintirile primei veri în care am fost la pescuit. Cred că aveam 7 sau 8 ani. Următoarea vară toţi trei muşchetari aveam „bambusuri” de 3 – 4 metri lungime. Părinţii ne cumpăraseră şi meşină, plute, plumbi şi ace. Stăteam o zi întreagă la bunica în curte şi ne pregăteam undiţele. Aşa am învăţat să facem noduri la ace, să prindem plutele şi plumbii. Tot atunci am constatat că mai bune sunt plutele şi plumbii de producţie proprie. Am început să mergem mai des la pescuit, însoţiti binenţeles de unchiul nostru şi câteodată de tata. 

    Aruncam cu băţul la câţiva metri depărtare. Nu era prea adâncă apa, dar guvizi erau destui. Un peşte tare viclean...pişca din râmă şi trebuia să stai pe fază pentru a trage imediat undiţa când vedeai că pluta începe să se mişte rapid. Din păcate niciodată nu mi-a ieşit faza asta şi la mine peştele trebuia să muşte vârtos şi să bage cum trebuie acul în gură. Tare hapsâni erau guvizii aştia când se hotărau să înghidă bărbăteşte… Şi apropo, când trage câte unul de undiţă, zici că a picat norocul peste tine şi ai prins ditamai.... că aşa se zbate animalul şi îţi îndoaie băţul cu care tu încerci să îl scoţi afară din baltă. Iar când reuşeşti… stupoare: vezi un chiştoc mai mic decât degetele de la mână. O altă surpriză era când se prindea acul de pietre sau buruieni subacvatice ori se rupea meşina… ce vreţi, ne simţeam cu toţi pescari în devenire.

     În octombrie 1987 s-a inaugurat canalul Poarta Albă-Midia Năvodari. Îmi aduc aminte perfect acea zi ploioasă şi friguroasă întrucât toţi elevii din Ovidiu, deci şi eu, şi fratele meu, am stat ore bune pe podul de deasupra, în aşteptarea soţilor Ceauşescu care trebuiau să vină cu un vaporaş. Responsabilii pe linie de propagandă comunistă ne-au pus să stăm mai bine de o oră jumătate pe pod, doar în cămăşuţa albă… ca să se vadă cravatele de pionier. S-a anunţat că se întârzie şi am urcat în autocare. După alte 2 ore a apărut şi ambarcaţiunea, însă de data asta ni s-a dat voie să ieşim cu hainele pe noi. Degeaba însă, frigul ne pătrunsese adânc în oase. Ieşim în fugă, ne agăţăm de balustradele podului şi strigăm „Ceauseşcu şi Poporul”, „Stima noastră şi mândria, Ceauşescu - România” şi „URAAAAA, URAAAA!!!”. Nicolae Ceauşescu se uită la noi, ne face din mână. „Mama” Elena nu se vede. Probabil e în cabină, la căldură. Pe punte este şi un cameraman care ne filmează. Ni se spune ulterior că vom fi daţi la telejurnalele din ziua respectivă. Ghinion însă: nu am avut curent electric. Începuse sezonul de toamnă-iarnă cu tăiatul luminii câte 3-4 ore pe seară.

    Dar să revenim la pescuit. Începând cu vara anului 1988 ne-am mutat la canal. Am schimbat apele stătătoare şi am trecut la ceva curgător. Aici nu mai prindeam guvizi. La ordinea zilei erau bibanii. Mai bine zis, bibăneii. Găseai şi crap şi somn, dar trebuia să vii mai pregătit decât noi. Şi să îţi dai şi interesul. Noi însă ne rezumam la pusul râmei în cârlig, aruncatul undiţei şi pânditul plutei. Au fost situaţii în care mă uitam la ea cu stătea nemişcată. Scoteam undiţa ca să schimb râma… că se învechise. Culmea: în ac se zbătea un peşte! Şi nu zicea nimica, mutul! 

      Câteodată mergeam în grup mărit la pescuit. Cu prietenii de la bloc. Ţin minte cum unul dintre ei avea un băţ de vreun metru lungime. Îl luam toţi la bâză, râzând de el: Cu ciotul ăsta crezi că o să prinzi ceva? El tăcea şi mergea înainte. Iar când am început pescuitul, noi prindeam un peşte, el scotea vreo 5-6. A doua oară nu am mai râs.

      Aşa au trecut anii şi am început să merg din ce în ce mai rar la pescuit. În vacanţele din facultate, adunat, nu cred că am mai mers mai mult de 4-5 ori. 

      Şi uite că ne apropiem de prezent. Să nu credeţi că după ce am terminat facultatea s-a schimbat ceva. În fapt, da. De când m-am mutat la Iaşi, din anul 1999, nu am mai fost deloc la pescuit. Aveam şi o scuză… părăsisem bălţile de baştină.

       În noul mediu de la Iaşi am intrat în lumea „profesioniştilor”. Nu mi-am putut da seama ce pasiuni poate să nască pescuitul şi în câte locuri se poate practica. Şi mai ales, cât pot investi unii în acest hobby. Timp şi bani. Am aflat de multitudinea de bălţi din judeţul Iaşi unde puteai pescui, care era tariful pe zi şi câte kilograme de peşte puteai să iei cu tine la plecare. Asta în cazul fericit în care prindeai ceva. Informaţii care îmi intrau pe o ureche şi îmi ieşeau pe alta. Total nefolositoare din punctul meu de vedere.

La pescuit, pe profit!

     În urmă cu mai mulţi ani l-am întrebat pe Nelu, colegul meu de la Vaslui, ce înseamnă pentru el pescuitul. Mi-a răspuns scurt: relaxare. Ori de câte ori are ocazia merge la pescuit. Fie în concediu, fie la sfârşit de săptămână. Sau îşi ia câteva zile libere special pentru aşa ceva. 

- Şi unde dormi, dacă zici că stai câteva zile? îl mai întrebam eu, în cadrul deselor noastre convorbiri telefonice.

- Păi, în maşină sau în cort. Asta depinde şi de vreme…

- Şi nu te plictiseşti acolo dacă stai trei zile şi nopţi?

- HALCĂ, frate! Ne-am luat grătarul şi ceva spriţ cu noi! Facem noi timpul să treacă…

        Cam aşa sună discuţiile noastre când pregăteşte Nelu o nouă ieşire la pescuit. Eu nu sunt tentat în niciun fel să mă duc să pierd timpul pe baltă. Găsesc altceva de făcut. Dar uite că anul trecut, prin iunie, chiar am avut un moment în care trebuia să „ard gazul” o zi. 

     Îmi luasem două zile de concediu, pentru a pleca de miercuri într-o mică deplasare, urmând să mă întorc duminică. Tocmai plecasem din piaţă. Cumpărasem câţiva pepeni galbeni, ceva fructe de sezon şi vorbisem cu Nelu la telefon:

- Halcă, frate! Mi-am luat o zi de concediu şi am plecat la baltă! Uite acum îmi pun sculele în maşină, iau un prieten şi am plecat… îmi spuse el. Rămânem până mâine seară…

- Să vă luaţi de mâncare, că nu trag speranţe că o să mâncaţi peşte! închei convorbirea şi plec spre casă. 

        Pe nespusă masă, a trebuit să amân plecarea pentru 24 de ore. Cum toate planurile mele erau legate de călătoria susmenţionată, consideram acest timp iremediabil pierdut. După câteva minute de descumpănire, îl apelez pe Nelu:

- Auzi, mă… da’ unde mergeţi la pescuit? De la Vaslui înspre Iaşi sau în direcţia opusă?

- Păi.. undeva înspre Iaşi. La vreo 40 de kilometri de tine, răspunde el.

- Pregăteşte-te că vin şi eu. Merg până acasă, iau nişte apă şi vin. Mâncare ţi-am spus să iei, deci nu mai pierd timpul. În vreo oră jumătate sunt la voi.

       Nelu nu stă mult la discuţii, îmi dă explicaţiile necesare pentru a ajunge la destinaţie şi astfel că în jurul orelor 18.00 sunt lângă el, pe malul bălţii.

        Cu Nelu mai este un amic, Fane. Şi-au aruncat deja ambii lansetele în apă şi le-au proptit pe nişte suporţi metalici. Scule de scule… cei doi pescari mă lămuresc cu privire la suporţii din fier …au nişte senzori care încep să bipăie când trage vreun peşte.

       În paralel cu spriţul pe care îl degustăm, profesioniştii încep să amestece într-o ditamai găleată, diverse produse cerealiere, măcinate, în care mai turnau şi nişte arome. Plus apă din baltă. 

        Îi întreb:

- Ce e asta?

- Nadă. Pentru peşte... spune Fane, mestecând vârtos în găleată. 

      Tai un pepene galben şi încep să mănânc. Nelu pune de un alt spriţ. Fane a terminat de învârtit şi se începe aruncatul nadei în baltă. 

      Uite aşa trec vreo 2-3 ore şi începe să se întunece. Nada a fost aruncată toată. Peştele se lasă aşteptat. Discutăm diverse, printre care eu zic:

- Undiţele alea stau de pomană acolo? 

- Aaa, abia după 12 noaptea încep să tragă… face Nelu.

      Discuţiile se încing până pe la 1 noaptea. Prindem cu toţii câte un somn. Chiar şi eu, chiar dacă nu aveam nicio undiţă, am prins un somn de vreo 4 ore.  

       Bip, bip, bip, bip …. ţipă un suport la un moment dat.

     Nelu sare din sacul de dormit şi se repede la undiţa gălăgioasă. Trage de ea, învârte de mulinetă. Nimic în ac. Mă uit la ceas. Ora 5 dimineaţa.

      Ne-am trezit cu toţii. Bem o cafea rece. Au trecut peste 12 ore de când stăm pe baltă şi nu s-a prins niciun peşte. 

    Ora 7. În sfârşit la una dintre undiţă pică o plătică. Pescarii mei sunt nemulţumiţi. Se aşteptau la ceva mai mare.

- Pe profit! face Fane.

- Cum zici tu… răspund eu, necunoscând încă sensul expresiei.

    A mai trecut o oră. Fane a mai prins câteva plătici. Lui Nelu i-au picat două bucăţi mai mari. Alt soi de peşte... De fiecare dată când pica un peşte, ambii ţipau fericiţi: PE PROFIT!!

    Molipsit de entuziasmul celor doi, m-am trezit cu o lansetă de-a lui Nelu în mână. Prind câteva plătici pe care i le dau lui Fane… PE PROFIT!!! Că plătica o vindea la bloc, unor vecini cu 5 lei kila... asta era!!!

      Au mai trecut câteva ore. Este amiază. S-au adunat kilograme de plătică. Tot e bun, chiar dacă Nelu şi Fane-Pe Profit, aşteaptă în continuare ceva mai consistent… cum ar fi un crap. Slabe şanse. 

- PE PROFIT… strigă Fane, scoţând din apă încă o plătică

- PE PROFIT, FANE …îi răspundem noi.

     E ora 13:00. Îmi strâng lucruşoarele şi plec spre Iaşi. Nelu îmi spune că ei rămân pe baltă până seara. Le urez pescarilor FIR ÎNTINS şi … PE PROFIT.

    Pe la 18.00 ajung la destinaţia de minivacanţă. Îl sun pe Nelu:

- Ia zi! Cum a mers treaba după ce am plecat?

- Bun. Au picat bucăţi mari …spune el.

   Deja mă lua cu poveşti pescăreşti. Fane-PE PROFIT a ieşit cel mai fericit. Întrucât s-a prins multă plătică, el a fost cel mai câştigat … minim 5 lei kila.

    Închei discuţia telefonică promiţându-i solemn colegului meu că o să îmi cumpăr odată şi odată o undiţă. Până atunci însă … PE PROFIT!

     Mă gândeam dacă Fane o să vândă toată plătica. Nu de alta, dar ne povestise că alte dăţi, a fiert peştele prins, apoi l-a dat prin tocător şi a făcut chiftele. Oare acum ce o fi ales … FISH FINGERS sau PE PROFIT?