Început de iulie 1999. Și finalul studiilor la Academia de Poliție. În mai puțin de 2 săptămâni absolveam cei 4 ani de școală militară. În primii 3 ani de facultate această perioadă era plină de emoții datorate examenelor din sesiune și simțeai totodată aerul de vacanță. De data asta însă situația era diferită: existau emoții, cauzate de finalul de Academie, de despărțirea de prieteni, de locul unde vei ajunge să muncești după repartiție etc. Iar aerul de vacanță nu mai exista întrucât ne aștepta primul nostru concediu. Și apoi intram în pâine.
După ce am terminat cu toate examenele de final (licența și diploma) nu mai aveam decât să așteptăm notele, ceremonia de promovare și repartiția. Erau ultimele momente pe care le petreceam împreună ca și studenți. Cu toții eram siguri că odată fiecare pornit pe drumul lui, relațiile dintre noi urmau să se stingă încet câte încet, rămânând în urmă doar ca amintiri frumoase.
Spuneam că eram în așteptarea „finalului”. Dar nu îl așteptam stând cu mâinile în sân. Ieșeam în gașcă în fiecare seară la câte un restaurant din București unde serveam câteva baterii de vin, asortate cu multe cafele și țigări. După-amiezele le petreceam pe la terase, profitând de vremea călduroasă de vară, sorbind câte una-două beri. Academia deja începea să devină istorie, iar asta se simțea și în discuțiile noastre în care ne reaminteam de momentele plăcute sau pline de suspans pe care le-am trăit împreună pe decursul ultimilor 4 ani.
Într-una din aceste după-amiezi am hotărât cu toții să ieșim la o terasă din zona Băneasa, mai precis lângă Grădina Zoologică. Grupului nostru i s-au mai adăugat câțiva colegi, dintre care unul era din Ardeal. Mai bine zis din Cluj-Napoca. El va fi și eroul prezentei povești.
Drumul până în zona susmenționată nu durează mult, școala de ofițeri fiind situată tot în pădurea Băneasa. Mergem o stație cu autobuzul și coborâm. Cum vremea era frumoasă erau destul de multe persoane venite, fie în vizită la Grădina Zoologică, fie să se plimbe sau să stea la o terasă, pentru a se bucura de o băutură rece. În această ultimă categorie ne încadram și noi.
Mergeam cu toții agale, „studiind” piața. Căutam localul unde să ne așezăm. Colegul nostru ardelean mergea în fața noastră. Era îmbrăcat într-un tricou gălbui și purta o pereche de blugi maro. Care străluceau în bătaia soarelui. Pentru că erau noi. Cum am aflat asta, o să vedeți în curând.
La un moment dat, se aude un lătrat și vedem cum un câine maidanez negru iese dintr-un tufiș și se repede la deschizătorul nostru de drumuri, respectiv falnicul nostru ardelean. Fără să stea prea mult pe drumuri, maidanezul îi trage o mușcătură în picior. Ardeleanul, luat prin surprindere, scapă o înjurătură. Gonim animalul și începem să îi dăm sfaturi colegului nostru devenit victima câinilor comuntari. Îi spunem că ar trebui să meargă la spital să facă vaccin antirabic. Dacă animalul era cumva turbat? Chicotind, facem haz de necazul lui, spunându-i că trebuie să facă injecții în burtă. Ardeleanul nu ne bagă în seamă. Tace din gură și își cercetează piciorul mușcat. Și pantalonii. Niciunul nu avuseră prea mult de suferit în urma atacului neprevăzut. Deodată spune pe un ton supărat-plângăreț:
- Și erau nou-noiuți!
Poftim la el! Noi îi spunem de vaccin antirabic, iar el se plânge de blugii capsați de câine. Să facă blugii injecții în burtă atunci.
Trecem momentan peste acest incident. Identificăm terasa potrivită și comandăm câte o bere. Începem să discutăm de ale noastre. Nu îl trecem cu vederea nici pe cel mușcat, care stă liniștit și tăcut pe un scaun, plouat ca un … câine. Sfaturile noastre medicale și glumițele nevinovate pe care le facem la adresa lui sunt prietenoase. El soarbe din bere și nu zice nimic. Se vede că a fost afectat de ce i s-a întâmplat mai devreme.
Continuăm discuția la bere pentru vreo două ore. Din când în când se aude aceeași voce plângăreață: Și erau noi-noiuți!
Blugii, bineînțeles. Că piciorul mușcat era vechi de 23 de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu