Ştiţi cum se spune: „ce naşte din pisică, şoareci mănâncă”. La rândul meu am moştenit de la tata destul de multe. Începând de la grupa de sânge şi până la insistenţa de a auzi doar ceea ce îi convine. Câteodată, nu întotdeauna. Şi câte mai descopeream la mine pe măsură ce înaintam în vârstă. Timpul trecând, aveam impresia că mă transformam în tata. Şi asta nu e departe de adevăr.
Începând de pe la vârsta de 30 ani au început să îmi apară fire albe. În cap. Mai glumesc cu soţia mea, spunându-i că am început să albesc imediat după ce ne-am căsătorit. Dar nu căsătoria poartă vina pentru asta, ci tot moştenirea de familie. Mai ales cea genetică, din partea tatei. Şi el a început să încărunţească tot imediat după vârsta de 30 ani. Pe la 50 ani avea tot părul alb. De fapt… nici nu mi-l mai aduc aminte altfel.
Îmi aduc aminte cum zbârnâiau geamurile câteodată în apartamentul în care locuiam cu familia când eram copil. Vina nu o purta vreun cutremur sau vântul. Alta era cauza: strănuta tata.
Un strănut atât de sănătos din toate punctele de vedere nu mai vedeai la altcineva. Când strănuta tata îmi dădeam seama cât de puternic este! Păi cum altfel ar fi putut să scoată aşa tunet pe nas şi gură? Şi mai ales să rămână aproape nemişcat când arunca din el un ditamai uraganul?
Tot citind cărţi, mă buşea râsul când vedeam cuvântul „hapciu” folosit pentru a descrie zgomotul produs de strănutul vreunui personaj. Ce de oameni neputincioşi prin cărţile alea … nu puteau să facă un lucru cum trebuie… ca tata!
Se spune că strănuţi mai des când eşti răcit… o fi aşa, dar eu nu prea cred asta.
Continuând tradiţia din familie, pe măsură ce creşteam, strănuturile mele deveneau din ce în ce mai sănătoase. Şi zgomotoase. Am încercat odată să îmi reţin manifestările, în sensul de a fi mai ponderat atunci când strănut. Ce chin! Nu am mai încercat apoi vreodată. Păi ori o fac cum trebuie, ori nu! Pe bune, cei care vă chinuiţi să vă abţineţi când strănutaţi … nu ştiţi ce plăcere pierdeţi atunci când nu eliberaţi complet energia care se zbate în corpul vostru în acele momente.
Şi uite am ajuns şi eu bărbat. Lucru dovedit şi de strănuturile mele care, la rândul lor, fac să zăngăne geamurile apartamentului meu de la etajul unu. Din când în când mai aud un strigăt de afară: Noroc, Mădăline! Mă uit rapid: este un vecin care se plimbă agale pe aleile dintre blocuri, la vreo 15-20 metri depărtare.
În urmă cu câţiva ani Valentina, cumnata mea, îmi povestea cum, aflându-se cu fratele meu într-o sală de cinema, în timpul unei scene pline de suspans s-a auzit un zgomot asurzitor care a făcut de ruşine sistemul audio Dolby din cinematograf şi pe toată lumea să întoarcă privirea de la film. Cine credeţi că era „vinovatul” ? Nimeni altul decât fratele meu!
Îi spun Valentinei: Nicio problemă. E moştenire de familie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu