Mi-e greu să descriu în doar câteva rânduri cei 4 ani de Academie de Poliţie. Sunt multe întâmplări şi diverse. Mai bine zis: o situaţie operativă complexă. Din această cauză le iau pe rând, încercând să surprind cât mai bine fiecare situaţie/conjunctură pe care vreau să o prezint.
Primii doi ani de şcoală militară am avut comandant de batalion un colonel. Asta se întâmpla între anii 1995-1997. O persoană destul de „dură” în comportament, dar şi în exprimare. Nu doar faţă de soldaţii studenţi. Câteodată şi faţă de ofiţerii din subordine.
Spuneam de sistemul militar în care comandantul este Dumnezeu pe pământ. Trebuie să îndeplinești ordinele fără să crâcnești și să înghiți multe mârlănii din partea celor care au pâinea și cuțitul în mână. Aici discutăm în general de modul în care cineva te respectă ca om. Colonelul nostru era de „modă veche”. Pe seama lui apăruseră numeroase legende, multe dintre ele izvorâte din adevăr. Și care nu prea îi făceau cinste. Nu doreai să intri în colimatorul colonelului. Albie de porci te făcea. Şi te ţinea minte. Nu uita ulterior să îţi reamintească în ce categorie de animal te încadrai.
Parcă îl văd şi acum. Dimineaţa, pe platoul unde se adunau studenţii militari pentru a da raportul. Cu un deget de la o mână scărpinându-se într-o ureche, iar cu cealaltă mână aranjându-şi testiculele. Un ofiţer dădea raportul:
- Domnule colonel, studenţii batalionului 1 sunt adunaţi pentru raportul de dimineaţă….
Colonelul se posta radios în faţa noastră şi ne spunea:
- Bună dimineaţa, studenţi!
- Să trăiţi! izbucnea la unison din piepturile a peste 300 de tineri.
Şi apoi începea inspecţia studenţilor, iar colonelul avea din când în când obiceiul de a „cerceta” personal unul sau două plutoane. Când îl vedeai apropiindu-se de tine, îţi ţineai răsuflarea, sperând că nu o să se oprească tocmai în faţa ta. Pentru că, dacă făcea lucrul ăsta, indiferent cât de regulamentară aveai uniforma, găsea el ceva să îţi spună … ba că ai bluzonul puţin boţit, ba că ai părul puţin cam lung, ba că nu îi place de faţa ta. În fine, dacă aveai bască, nu aveai chibrit. Şi invers. Iar dacă le aveai pe amândouă, dădeai de bănuit.
Periodic colonelul mai făcea şi vizite neanunţate prin camere. A rămas memorabilă scena, când, într-o dimineaţă, intrând în camera unor colegi exclamă:
- Ce pute aici a parfum şi spray. Numai la curve miroase aşa! Numai la nevastă-mea şi fii-mea pute aşa! Şi pleacă, închizând uşa. Ce vreţi: era mai bine să stea oamenii nespălaţi. Şi să pută … ca nişte bărbaţi.
Spuneam de miturile care apăruseră despre colonelul nostru. Unul dintre acestea se petrecea înainte de 1989, într-un restaurant. Colonelul nostru, aflându-se la o masa cu mai mulţi colegi, a fost întrebat de un chelner:
- Dumneavoastră ce comandați?
- Eu comand un batalion de securitate, răspunde cu voce puternică acesta, făcându-i pe toţi din local să tresară la auzul acestor vorbe.
Într-o altă poveste transmisă din generaţie în generaţie, colonelul îşi pedepsea studenţii neascultători punându-i să ude florile din curte pe o ploaie torenţială.
Momentele cele mai haioase le trăiai însă pe viu, cele mai multe dintre ele fiind dimineaţa şi la prânz, în timpul rapoartelor:
- Am trecut azi pe la budele voastre şi am rămas cu un gust amar în gură!
Sau când, aflat singur în faţa batalionului, chema un student să iasă din formaţie şi să vină lângă el pentru a-l certa (a se citi: a-l face cu ouă şi oţet):
- Aveţi în faţa voastră un nesimţit şi un măgar!
La care noi şuşoteam: Care-i nesimţitul şi care-i măgarul? Fii mai explicit!
O altă dată, într-o inspecţie neanunţată, colonelul intră într-o cameră alăturată, unde studenţii tocmai veniseră de la duş:
- Ce îţi stă părul aşa zbârlit în toate părţile? …se stropşeşte la unul dintre ei, făcând aluzie la modul în care îi stătea frezura, încă udă…
- Să trăiţi, domn colonel! Raportez că abia am venit de la duş şi m-am şters cu prosopul pe cap! … martor era chiar prosopul ud pe care avea în mână, faţa roşie şi binenţeles părul care îi stătea ca la arici.
- Păi ce mă, eu când mă spăl pe dinţi, îmi stau după aia împrăştiaţi aşa …zice comandatul, ducându-şi ambele mâini la gură şi râşchiindu-şi degetele în toate direcţiile.
Ar fi multe de spus. Am constatat însă, din discuţiile cu prieteni din alte şcoli militare sau care făcuseră armata că multe dintre legendele de care vă tot zic aveau elemente comune cu întâmplările povestite de ei. Mă opresc însă aici cu primul comandant de batalion şi trec la al doilea.
Mdea… altă viaţă cu maiorul. Comandantul de batalion pe care l-am avut ultimii doi ani de Academie, respectiv între 1997-1999. Diferenţă de la cer la pământ. Noul comandant ne respecta, ne vorbea frumos. Nu ne jignea şi se comporta într-un mod uman cu noi. Dar „gloata” este nerecunoscătoare. Dacă îi dai un deget, ea îţi ia toată mâna. A suportat maiorul nostru şi a tot suportat până când, pe la sfârşitul anului 1998, nu a mai rezistat şi a încercat să ia atitudine. Dar degeaba, era prea târziu. Încerca să fie dur cu noi, să ne pedepsească, însă noi îi prinsesem slăbiciunea: era un om bun. Şi apoi …eram şi „veteranii” academiei … nu prea mai aveau ce să ne facă. Pe ultima sută de metri aveam alte gânduri şi preocupări. În ciuda tuturor necazurilor pe care i le mai pricinuiam, cu toţii însă îl respectam. JOS PĂLĂRIA, domnule maior.
Vă mai amintiţi de domnul colonel? Da, primul comandant despre care v-am povestit la început. După ce a plecat de la noi, a fost mazilit la catedra de drept administrativ. Să facă pe … profesorul. Deja, prin prisma noilor atribuţii pe care le avea, apăreau noi legende pe seama lui, venite din rândul celor de anul 2, care studiau dreptul administrativ.
Spre exemplu, la un seminar cu studenţii, colonelul intra în sala de curs şi apăsa pe întrerupător în mod repetat, tot stingând şi aprinzând lumina. Apoi le spunea cu un glas de doctor docent: "Vedeţi, asta este o lecţie de drept administrativ!"
Curat administrativ, domn colonel!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu