Primii doi de muncă, respectiv între 1999 și 2001, am lucrat ca ofițer de judiciar la o secție de poliție din Iași. Am schimbat colectivitatea de la Academia de Poliție cu o alta: cea de la o secție de poliție. Diferențele nu erau mari, însă exista una semnificativă: nu mai discutam de o colectivitate de studenți, ci una de polițiști operativi.
După câteva luni de muncă consideram că îmi cunoscusem cât de cât noii colegi. Și cum în orice grup există caractere și personalități diferite, nici colectivul secției nu se abătea prea mult de la această regulă. Și ca tabloul să fie cât mai complet trebuie să mai adaug și tabieturile sau anumite reguli care intră în portofoliul fiecărui om. Sau mai bine zis care țin de educația lui. Când personalități puternice și diferite se ciocneau, ieșeau scântei. Iar când nu se respectau micile tabieturi ale fiecăruia, scânteile se transformau în flăcări. Astfel am asistat la câteva scene de un umor negru și chiar, vrând-nevrând, am fost și actor principal în unele. O să vă povestesc o astfel de întâmplare în care am fost doar martor, dar care mi-a rămas întipărită în memorie.
Majoritatea oamenilor crede în Dumnezeu, iar fiecare dintre noi arată acest lucru în felul său. Aveam un coleg care respecta cu strictețe perioadele de post prevăzute de Biserica Ortodoxă și care era foarte atent la alimentația lui în astfel de zile. Își aducea mâncarea de acasă și era atent ca nu cumva aceasta să fie atinsă de vreun obiect (cuțit, furculiță, farfurie etc.) care intrase în contact cu vreun aliment interzis, cum este carnea. Și cum, în multe rânduri, mulți dintre noi ne luam prânzul în birouri, învățasem mai toți aceste reguli. Și le respectam. Mai glumeam câteodată pe seama modului „agresiv” verbal în care ne avertiza să ne ținem departe de el în astfel de momente.
Într-o zi de post, nu mai știu dacă era miercuri sau vineri ori o altă perioadă de post religios, colegul meu era ofițer de serviciu. În jurul prânzului, în camera destinată efectuării acestui serviciu și care era situată la intrarea în secția de poliție, acesta servea masa într-un spațiu mic, ferit de ochii celorlalți. Își adusese de acasă alimentele special pregătite. În camera ofițerului de serviciu aveau acces și ceilalți polițiști, mai ales că aici erau și telefoanele de unde puteai să suni sau la care erai căutat.
Colegul meu mânca întrerupt. De ce întrerupt? Telefoanele sunau și trebuia să răspundă. Veneau oameni la secție cu diverse probleme și trebuia să le dea lămuriri sau să îi anunțe pe polițiștii care îi chemaseră. Și tot așa. Pe fondul acestui du-te-vino își lăsa nesupravegheată mâncarea. Unul dintre polițiștii care servea masa în alt birou rămăsese fără pâine. În căutarea acesteia ajunge și în camera ofițerului de serviciu. Vede pâinea întreagă a colegului și fără să stea pe gânduri, cu cuțitul propriu, taie un colț din aceasta și se îndreaptă spre ieșire. Proprietarul pâinii tocmai ce terminase de vorbit cu un cetățean ce venise să reclame o problemă. Se întoarce și îl vede. Fața i s-a transfigurat dintr-o dată, ochii i s-au umplut de furie și explodează:
-Mi-ai spurcat pâinea! Cum pui cuțitul tău și mâna ta pe pâinea mea? Mi-ai spurcat pâinea!
Prins în flagrant, tăietorul de pâine nu prea are ce să îi zică. Încearcă să afle unde a greșit. Și cum adică i-a spurcat pâinea?
-Mi-ai spurcat pâinea! Am văzut cum mâncai salam mai devreme! Ai tăiat carne cu cuțitul și apoi ai tăiat cu el din pâinea mea! Și mâna ta a atins carne și apoi ai pus-o pe pâine!
În fața acestor argumente, cel în cauză renunță la a mai își expune propria versiune. Dă din umeri și se pleacă spre biroul lui. Să își continue masa. În urma lui colegul meu strigă:
-Să iei toată pâinea asta de aici și să faci ce vrei cu ea! Nu mai pun gura pe spurcăciunea asta! Tu ai spurcat-o!
Toată ziua a stat supărat colegul nostru. Și s-a ținut de cuvânt. Nu a mai mâncat din pâinea „spurcată”. Dar tot de atunci nu s-au mai întâmplat astfel de incidente. Ne învățasem lecția.
Spunându-i soției mele de această întâmplare, mi-a relatat și ea un moment asemănător la care a fost martoră pe la începutul anilor 1990, aflându-se într-un colectiv de profesori.
Aproape în fiecare zi, în jurul prânzului, profesorii luau masa. Fiecare își aducea de acasă câte ceva și se mânca de obicei împreună. Excepție făcea profesorul de informatică, nou sosit în școală. Acesta era vegetarian și din acest motiv mânca mai retras. Venea cu legume și fructe pe care tacticos le tăia în bucățele mici cu un cuțit pe un fund de lemn.
Ceilalți profesori îi respectau obiceiurile, deși nu mai văzuseră vegetarian până atunci. Ce-i drept, și aspectul profesorului era un pic diferit, în sensul că avea plete și era mai tinerel decât ceilalți. Până și obiectul pe care îl preda – informatica – era un domeniu mai nou. Să nu uităm însă că totul se petrecea la începutul anilor 1990, la scurt timp după revoluția din 1989.
Pauză de masă. Toți profesorii scoteau pachetele cu mâncare. La câțiva metri, pe un alt birou, stăteau fundul de lemn și cuțitul profesorului vegetarian. Acesta era plecat până la baie pentru a-și spăla fructele și legumele ce îi serveau drept prânz. Unul dintre profesori adusese o bucată de pastramă de porc și vroia să o taie în felii. Vede fundul de lemn și cuțitul de care v-am spus mai devreme și identifică soluția salvatoare. După câteva momente profesorul de informatică intră pe ușă, ținând într-o mână castronul cu „prânzul” spălat. Își vede colegul cum feliază sârguincios pastrama pe fundul său de lemn, folosindu-i și cuțitul. Într-un moment demn de filmele mute, profesorul de informatică încearcă, prin mimică, gesturi făcute cu mâna liberă și din cap, să îl oprească. Fără folos însă. Eforturile sale nezgomotoase nu au fost observate.
Privirea profesorului de informatică exprima revoltă: Mi-ai spurcat fundul. Și cuțitul!
După câteva luni de muncă consideram că îmi cunoscusem cât de cât noii colegi. Și cum în orice grup există caractere și personalități diferite, nici colectivul secției nu se abătea prea mult de la această regulă. Și ca tabloul să fie cât mai complet trebuie să mai adaug și tabieturile sau anumite reguli care intră în portofoliul fiecărui om. Sau mai bine zis care țin de educația lui. Când personalități puternice și diferite se ciocneau, ieșeau scântei. Iar când nu se respectau micile tabieturi ale fiecăruia, scânteile se transformau în flăcări. Astfel am asistat la câteva scene de un umor negru și chiar, vrând-nevrând, am fost și actor principal în unele. O să vă povestesc o astfel de întâmplare în care am fost doar martor, dar care mi-a rămas întipărită în memorie.
Majoritatea oamenilor crede în Dumnezeu, iar fiecare dintre noi arată acest lucru în felul său. Aveam un coleg care respecta cu strictețe perioadele de post prevăzute de Biserica Ortodoxă și care era foarte atent la alimentația lui în astfel de zile. Își aducea mâncarea de acasă și era atent ca nu cumva aceasta să fie atinsă de vreun obiect (cuțit, furculiță, farfurie etc.) care intrase în contact cu vreun aliment interzis, cum este carnea. Și cum, în multe rânduri, mulți dintre noi ne luam prânzul în birouri, învățasem mai toți aceste reguli. Și le respectam. Mai glumeam câteodată pe seama modului „agresiv” verbal în care ne avertiza să ne ținem departe de el în astfel de momente.
Într-o zi de post, nu mai știu dacă era miercuri sau vineri ori o altă perioadă de post religios, colegul meu era ofițer de serviciu. În jurul prânzului, în camera destinată efectuării acestui serviciu și care era situată la intrarea în secția de poliție, acesta servea masa într-un spațiu mic, ferit de ochii celorlalți. Își adusese de acasă alimentele special pregătite. În camera ofițerului de serviciu aveau acces și ceilalți polițiști, mai ales că aici erau și telefoanele de unde puteai să suni sau la care erai căutat.
Colegul meu mânca întrerupt. De ce întrerupt? Telefoanele sunau și trebuia să răspundă. Veneau oameni la secție cu diverse probleme și trebuia să le dea lămuriri sau să îi anunțe pe polițiștii care îi chemaseră. Și tot așa. Pe fondul acestui du-te-vino își lăsa nesupravegheată mâncarea. Unul dintre polițiștii care servea masa în alt birou rămăsese fără pâine. În căutarea acesteia ajunge și în camera ofițerului de serviciu. Vede pâinea întreagă a colegului și fără să stea pe gânduri, cu cuțitul propriu, taie un colț din aceasta și se îndreaptă spre ieșire. Proprietarul pâinii tocmai ce terminase de vorbit cu un cetățean ce venise să reclame o problemă. Se întoarce și îl vede. Fața i s-a transfigurat dintr-o dată, ochii i s-au umplut de furie și explodează:
-Mi-ai spurcat pâinea! Cum pui cuțitul tău și mâna ta pe pâinea mea? Mi-ai spurcat pâinea!
Prins în flagrant, tăietorul de pâine nu prea are ce să îi zică. Încearcă să afle unde a greșit. Și cum adică i-a spurcat pâinea?
-Mi-ai spurcat pâinea! Am văzut cum mâncai salam mai devreme! Ai tăiat carne cu cuțitul și apoi ai tăiat cu el din pâinea mea! Și mâna ta a atins carne și apoi ai pus-o pe pâine!
În fața acestor argumente, cel în cauză renunță la a mai își expune propria versiune. Dă din umeri și se pleacă spre biroul lui. Să își continue masa. În urma lui colegul meu strigă:
-Să iei toată pâinea asta de aici și să faci ce vrei cu ea! Nu mai pun gura pe spurcăciunea asta! Tu ai spurcat-o!
Toată ziua a stat supărat colegul nostru. Și s-a ținut de cuvânt. Nu a mai mâncat din pâinea „spurcată”. Dar tot de atunci nu s-au mai întâmplat astfel de incidente. Ne învățasem lecția.
Spunându-i soției mele de această întâmplare, mi-a relatat și ea un moment asemănător la care a fost martoră pe la începutul anilor 1990, aflându-se într-un colectiv de profesori.
Aproape în fiecare zi, în jurul prânzului, profesorii luau masa. Fiecare își aducea de acasă câte ceva și se mânca de obicei împreună. Excepție făcea profesorul de informatică, nou sosit în școală. Acesta era vegetarian și din acest motiv mânca mai retras. Venea cu legume și fructe pe care tacticos le tăia în bucățele mici cu un cuțit pe un fund de lemn.
Ceilalți profesori îi respectau obiceiurile, deși nu mai văzuseră vegetarian până atunci. Ce-i drept, și aspectul profesorului era un pic diferit, în sensul că avea plete și era mai tinerel decât ceilalți. Până și obiectul pe care îl preda – informatica – era un domeniu mai nou. Să nu uităm însă că totul se petrecea la începutul anilor 1990, la scurt timp după revoluția din 1989.
Pauză de masă. Toți profesorii scoteau pachetele cu mâncare. La câțiva metri, pe un alt birou, stăteau fundul de lemn și cuțitul profesorului vegetarian. Acesta era plecat până la baie pentru a-și spăla fructele și legumele ce îi serveau drept prânz. Unul dintre profesori adusese o bucată de pastramă de porc și vroia să o taie în felii. Vede fundul de lemn și cuțitul de care v-am spus mai devreme și identifică soluția salvatoare. După câteva momente profesorul de informatică intră pe ușă, ținând într-o mână castronul cu „prânzul” spălat. Își vede colegul cum feliază sârguincios pastrama pe fundul său de lemn, folosindu-i și cuțitul. Într-un moment demn de filmele mute, profesorul de informatică încearcă, prin mimică, gesturi făcute cu mâna liberă și din cap, să îl oprească. Fără folos însă. Eforturile sale nezgomotoase nu au fost observate.
Privirea profesorului de informatică exprima revoltă: Mi-ai spurcat fundul. Și cuțitul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu