La o plimbare cu ATV-ul

     Prin anii 2007-2008 o nouă modă care circula printre prietenii mei era să ai un ATV (All Terrain Vehicle). Și astfel câțiva dintre ei și-au cumpărat așa ceva și a început distracția.

     În aceea perioadă poveștile vânătorești păleau în fața aventurilor pe care noii posesori de ATV-uri (mă refer aici la amicii mei) le povesteau cu ocazia întâlnirilor: plimbări multiple pe coclaurile din jurul Iașului, transportarea micilor vehicule în diverse locații de vacanță pentru scurte „excursii” prin pădure sau pe zăpadă. Până și problemele tehnice pe care aveau cu noile lor „jucării” te țineau în suspans: ATV-uri trimise până în Ungaria pentru a fi reparate sau motoare pentru a fi schimbate. Multe dintre întâlnirile noastre se rezumau la discuții pe astfel de teme care câteodată te acaparau prin modul de narare și pasiunea de care dădeau dovadă povestitorii.

    Nu am fost, nu sunt și nici nu voi fi un fan al acestui tip de vehicul. Fie că este ATV, motocicletă sau scuter, eu prefer să am și un acoperiș deasupra capului atunci când mă deplasez cu un vehicul, indiferent că sunt conducătorul lui sau doar simplu pasager. Și din aceste motive refuzam permanent multiplele invitații pe care le primeam de la prietenii mei pentru a-i însoți în micile lor călătorii. Deși, puțin prins de poveștile auzite în jurul meu, parcă aș fi mers și eu măcar o dată. Cred că acesta a fost și motivul pentru care am acceptat într-un final și luându-mi inima în dinți, am dat curs unei invitații venite din partea unui amic posesor de ATV. Simțul meu de conservare a fost învins și întâmplarea pe care o să v-o spun demonstrează că prima decizie pe care o iei în legătură cu un anumit lucru este de obicei și cea bună.

    Cred că trecuseră vreo doi ani și noua pasiune a prietenilor mei era deja ceva învechit. Într-o sâmbătă primesc un telefon de la Emonoil, unul dintre amicii mei,  proprietar de ATV.

- Mădălin, ce faci? Nu vii la o plimbare cu ATV-ul? mă întrebă el. 

- Păi sunt cam ocupat, am ceva treabă, îi zic – asta e placa mea pe care o pun ori de câte ori nu prea am chef să ies din casă.

    Emonoil insistă să vin și eu. Îmi spune că i-ar face plăcere acest lucru. O să ne plimbăm undeva prin zona Copou, pe câmpuri. Nu înțelege de ce refuz tot timpul astfel de invitații. Îl întreb dacă mai vine și altcineva. Îmi răspunde că nu. Îmi dau seama că nu are chef să meargă singur și îi trebuie „un însoțitor de bord”. Așa, ca să nu se plictisească. De aici vine și insistența lui Emonoil (Emonoil - dacă citești și tu, sper că înțelegi cum percep unii insistența ta câteodată. Poate nu te superi însă).

   Într-un sfârșit accept. Și asta nu datorită insistențelor susmenționate, ci mai degrabă curiozității mele. Hai să o fac și pe asta. Să nu mor prost, îmi zic.

- Pregătește-te. În jumătate de oră trec să te iau, îmi spune Emonoil.

- Cum adică treci să mă iei? Ai impresia că o să plimb cu bârâietoarea ta prin tot orașul? Ne vedem la destinație și de acolo începem plimbarea.

- Bine, este de acord Emonoil. Să te îmbraci mai gros, îmi dă un ultim sfat.

    Stabilisem să ne întâlnim în circa o oră, undeva prin zona Agronomie din municipiul Iași. Chiar dacă este început de toamnă și vremea este încă destul de călduroasă, m-am îmbrăcat mai gros, luându-mi și un fes pe cap. Mă urc în mașină și am plecat spre locul de întâlnire.

    Ca de obicei, sunt în așteptarea lui Emonoil care a întârziat deja vreo 10 minute. Un zgomot specific mă atenționează că se apropie. Nu îl văd încă pe Emonoil, însă aud de la depărtare motorul ATV-ului. În ce m-am băgat oare?

     Emonoil îmi întinde un obiect galben. Îmi spune că e un fluier pentru câini. Cică o să fie bun în eventualitatea în care o să ne latre vreunul și atunci trebuie să îl îndrept către câine și să apăs pe un buton. Totul pare așa de simplu. 

- Ia și niște pietre în buzunar, îmi mai spune Emonoil.

     Mă uit ciudat la el. O știi ăsta ceva. Poate că pietrele sunt pentru a nu mă lua vântul. Un fel de lest pentru a asigura stabilitatea mea pe ATV. (lest - încărcătură formată din nisip, pietriș, plumb etc. care asigură stabilitatea navelor de apă sau aeriene). Îi cer totuși niște lămuriri referitoare la pietre.

- Tot pentru câini, îmi răspunde dezinvolt Emonoil, de parcă toată viața lui ar fi cărat bolovani în buzunare.

      Deja entuziasmul meu s-a cam dus pe jumătate. Hai să vedem ce e mai departe.

    Începem „plimbarea”. Suntem echipați corespunzător. Emonoil conduce ATV-ul, iar eu stau în spatele lui. Mă țin cu ambele mâini de mânerele destinate acestui scop. Câteva sute de metri mergem pe drumul principal care este asfaltat. Totul este OK, mă cam enervează bârâitul motorului. Ieșim de pe asfalt și intrăm pe drumuri secundare îndreptându-ne spre câmpurile care înconjoară Iași-ul. Bârâitul motorului devine ultima mea problemă. De fapt nici nu îl bag în seamă.

    Mă uit în spate să văd dacă ne urmărește careva. Nici pomeneală de așa ceva. Emonoil însă accelerează în draci. Îi țip în ureche să o lase mai încet. Mă ascultă și încetinește. Pentru câteva secunde doar. Și cursa continuă.

     Mă țin cu ambele mâini de ATV, încercând să nu îmi pierd echilibrul și totodată să atenuez șocurile provocate spinării mele de mersul lin al lui Emonoil peste pietrișul sau pământul drumurilor pe care ne deplasăm. După circa 15 minute facem o scurtă pauză. Îi zic lui Emonoil să o lase mai calm, ca să mă obișnuiesc. Încerc să conduc și eu vehiculul, dar mă las păgubaș. Nu îmi place. Un mare avantaj era însă că în postura de conducător, resimțeai mai puțin șocurile. Nu cred că prietenul meu ar fi renunțat la asta.

   Ne continuăm drumul. Emonoil îmi spune de fiecare dată pe raza cărui sat sau comună suntem. Șira spinării resimte din ce în ce mai acut fiecare hop peste care trecem. Iar acestea nu sunt puține. Încep să cred că Emonoil a ales special drumurile pe care mergem. Deja avem și parteneri de trafic și aici mă refer la căruțele pe care începem să le întâlnim din ce în ce mai des.

   Vă spuneam că la început mă deranja zgomotul motorului. Acum nici nu îl mai auzeam. Parcă era un tors de pisică. Mdea… cu lucrul asta nu păreau a fi de acord și câinii. Care au început să apară mai frecvent de pe la mijlocul călătoriei noastre.

    Când treceam pe lângă case, în curți vedeai câte un câine lătrând furios la noi, mai să rupă lanțul cu care era legat. Astfel de situații erau cazuri fericite. Stând pe ATV, în spatele lui Emonoil mă uitam pe câmpurile din jurul nostru. Nu ca să admir priveliștea. Vedeam în depărtare cum, auzind zgomotul produs de motorul ATV-ului, câinii de pe ogoarele patriei-mamă deveneau atenți, ciuleau urechile și porneau în fugă către noi, lătrând de mama focului. Majoritatea nu reușeau să se apropie la mai puțin de 10-15 metri. De asta avea grijă Emonoil, pentru care apropierea câinilor furioși nu reprezenta decât un alt motiv să accelereze și mai tare. Peste toate hârtoapele din drum.

    În vreo 3-4 rânduri, trecând pe lângă niște case, câțiva dulăi s-au apropiat periculos de tare de noi. Și mai ales de picioarele mele. Emonoil urla la mine, accelerînd:

- Dă cu fluierul!!! Aruncă pietre în ei!!!!

     Îl înjuram în gând, blestemând totodată și dorința mea subită de a mă plimba cu ATV-ul.

    Fluierul pentru câini era prins de încheietura mâinii drepte, iar pietrele erau „cazate” în buzunare. Ca să le folosești îți trebuia un curaj nebun, întrucât trebuia să renunți la cel puțin unul dintre punctele de sprijin și să folosești o mână. Iar modul în care conducea Emonoil te făcea să crezi că în orice moment poți fi aruncat de pe ATV. Am utilizat de vreo două ori fluierul, am aruncat chiar și o piatră înspre câinii ce ne atacau. Am renunțat, văzând că mai mult îi ațâț decât să îi liniștesc. Și la urma urmei… ce vină aveau bietele animale.

    După vreo oră de mers cu ATV-ul și o ultimă ciocnire de acest fel, îi spun lui Emonoil să oprească. Suntem undeva în Breazu. Nu se văd câini la orizont. Arunc pietrele din buzunare și îi spun că pentru mine excursia s-a încheiat. Îi recomand să aleagă drumul cel mai bun pentru reîntoarcere. Din fericire suntem în apropierea unei șosele asfaltate și în circa 10-15 minute am ajuns la destinație.

     Cobor de pe ATV. Mă dezechipez și îi mulțumesc lui Emonoil pentru experiența pe care am trăit-o. Îi spun că a doua oară nu mă mai păcălește. Ne strângem mâinile și ne despărțim. Amicul meu se depărtează călare pe ATV. Eu mă urc în mașină și mă pregătesc să plec spre casă. Stau câteva minute să mă liniștesc. Sau mai bine zis, să îmi liniștesc spatele.

    Am făcut-o și pe asta. Pentru prima și ultima dată. În ciuda suspansului și zdruncinăturilor de pe parcursul plimbării cu ATV-ul, altceva mi-a rămas mai pregnant în minte. Nu o să credeți ce: momentul când m-am urcat în mașina personală și am plecat spre casă. Niciodată nu m-am simțit mai bine în micuțul meu Volkswagen Polo. M-am simțit ca în cea mai luxoasă limuzină, iar scurta călătorie spre casă, în ciuda șoselelor pline de gropi prin anumite zone (mai ales în cartierul în care locuiesc), a fost mai lină ca niciodată. Spinarea mea își amintește și acum de plăcerea resimțită în acele momente. Și eu și ea nu le vom uita niciodată!