Ptiu, drace!!!

     Pe la începutul lunii aprilie 2007 mă aflam în concediu în localitatea mea natală, Ovidiu, în județul Constanța. Făceam cu toții pregătiri pentru botezul Mirunei. Cine este Miruna? Primul copil al fratelui meu. Adică nepoata mea. 

    Fratele meu, Laur încă muncea în Italia și trebuia să sosească curând. Până atunci însă, fiecare dintre noi avea câte ceva de făcut. Nu era nimic ieșit din comun, dar totul trebuia să iasă bine. 

    La botez, ca la orice astfel de eveniment, trebuiau neapărat și prăjituri. Într-una dintre dimineți, la indicațiile mamei, eu și Valentina (cumnata mea) ne deplasăm pe o stradă din Ovidiu, unde funcționa un laborator de cofetărie. 

      Zis și făcut. Ne urcăm amândoi în mașină și ajungem la adresa susmenționată, unde nimic nu „trăda” faptul că acolo s-ar face prăjituri. Nu se vedea nicio firmă, totul arătând ca o casă obișnuită. Eu și Valentina ne uitam unul la celălalt. Ne-o fi trimis mama la o adresă greșită? Nu se poate. Luăm decizia să cercetăm mai îndeaproape și intrăm în curtea casei.

    Cum intrai în curte,  imediat în partea stângă începea un corp de clădire.  Mult de spus corp de clădire… era o latură a casei fără etaj care se vedea în față. La circa un metru de poartă, era o ușă prin care se făcea accesul în corpul de clădire susmenționat. Aici trebuie să fie, ne spunem. Și cum în curte nu se vedea nimeni, intrăm pe ușă. Ajungem într-o mică încăpere, ce părea a fi un birou, care avea legătură cu o cameră mai mare și unde se vedeau tot felul de ustensile de bucătărie, tăvi pline cu prăjituri și diverse aluaturi. Am ajuns bine. Dar nu se vedea nimeni nicăieri …

– Alooo, aloooo… e cineva aici? … strig eu în speranța că poate, auzindu-ne, va ieși cineva de pe undeva. Repet strigătul de mai multe ori. Nu avem succes. Ieșim în curte. Trebuie să fie cineva prin zonă.

     În curte, studiem mai atent zona. Vedem înșirate de-a lungul peretelui mai multe ligheane care sunt acoperite cu bucăți de pânză. Ne uităm atent la ele. Poate chiar prea atent. Eu și cu Valentina ne vorbim din priviri: aici depozitează ăștia prăjiturile? În tot acest răstimp înaintăm încet spre interiorul curții (care nu era prea mare și era betonată în totalitate). Mai strig o dată deja celebrul Alooo, aloooo… e cineva aici?.

     La un moment dat se deschide o ușă din fața noastră, prin care iese o femeie de circa 50 de ani. Ne privește cu o față uimită și roșie. Nu ne spune nimic, însă începe să își facă cruce peste cruce turuind în același timp: Ptiu, drace. Ptiu, drace! 

     Ne uităm amândoi la ea. Femeia continuă cu zecile de cruci făcute și cu același refren: Ptiu, drace. Ptiu, drace! Ne dăm seama că suntem responsabili pentru starea de surescitare produsă acesteia. Încercăm să înțelegem de ce.

     Scena asta ține cam un minut, timp în care eu și Valentina nu reușisem să scoatem o vorbă și să spunem care era scopul prezenței noastre acolo. Încep să îmi pierd răbdarea, scos puțin din pepeni de multprearostitul Ptiu, drace! Mă uit la Valentina. Nicio schimbare la ea. Nu avea față de demon (sau cel puțin nu arăta). Mă controlez instinctiv pe cap să văd dacă mi-au crescut cumva mie coarne de drac. Nici pomeneală. 

     Ia să o scot din transă. Cu o voce parcă venită din iad, adică rostită tare și apăsat, îi spun:

- Ce tot bați atâtea cruci? Și cum adică Ptiu, Drace? Avem cumva față de draci?

    Luată prin surprindere, femeia încetinește din ritmul crucilor, dar și al turuitului, însă nu se oprește.

- Oprește-te, ți-am spus. Tu chiar vrei să scoți dracii din mine! Nu mai turui ca o moară stricată. Am venit să comandăm niște prăjituri.

    Intervine și Valentina și reușim să mai destindem atmosfera. Intrăm în birou și îi spunem ce vrem. Dăm comanda de prăjituri și plătim avansul. Femeia merge parcă e teleghidată. Se uită la noi, de fapt se uită prin noi. Oare de ce este așa speriată? Încerc să o mai liniștesc spunându-i că sunt fiul doamnei Țăranu cu care se cunoștea destul de bine. Îi țin apoi și o mică morală despre cum trebuie să îți primești clienții. Stabilim ca peste trei zile să venim să luăm prăjiturile. 

     În sfârșit plecăm. Valentina îmi șoptește încetișor la ureche: Ce ai luat-o așa de tare… ca la poliție? Ieșind pe poartă mă uit la femeia care își făcea pe ascuns o ultimă cruce. A scăpat și de data asta. De ce? Păi eu și Valentina eram îmbrăcați destul de sobru, iar modul în care cercetam la început prin laborator și mai apoi prin curte, în încercarea de a da peste cineva, cred că a fost observat de femeie prin geamul casei. Și ce și-a spus:

Ptiu!!!! Au venit dracii de la Direcția de Sănătate Publică în control!