O vară pe la sfârșitul anilor 1990. Mai precis vara lui 98. Costinești.
Eu fiind din Ovidiu, județul Constanța, pe timpul vacanței de vară, de câțiva ani eram gazda prietenilor mei de la facultate. Pentru o săptămână, plus sau minus,cât ne ajungeau banii. Cu ocazia asta mergeam și eu la plajă. Noroc de colegii mei că mai vedeam și eu marea …care era și este, din punctul meu de vedere, o altă baltă mai mare.
Vara lui 1998, Costinești, ultima noapte de vacanță la mare … pentru prietenii mei. La 20 ani cât era media de vârstă a grupului, ce poți să vrei decât distracție și multe figuri. Nu mai țin minte în ce discotecă eram, însă noi am cerut câte un Tuborg (bere scumpă la vremea aia – încă nu se făcea în România). Nu ne-a plăcut și o vărsam pe jos. Așa în ciudă … să vadă toată lumea. Dar alta este povestea pe care vreau să v-o spun…
În seara aceea unul dintre colegii mei, să îl numim Bebe, a cunoscut o fată, la vreo 17-18 ani. Frumușică foc. Și isteață. Și împreună cu bunica la mare. În discotecă amândouă. (Țin să precizez că era o discotecă în aer liber). Bebe și cu tânăra despre care vorbeam și pe care o vom denumi de acum încolo, Andreea, au dansat câteva blues-uri, au discutat diverse. Am cunoscut-o cu toții și pe bunica Andreei. O femeie de treabă care îi permitea nepoatei să se simtă bine în vacanță, bineînțeles cu limite. Pe la o anumită oră din noapte distracția s-a terminat, iar gașca a plecat spre casă.
Gata cu vacanța la mare pentru vara asta!!! Bebe îmi spune că nu pleacă cu ceilalți doi colegi..
- Mădălin… îmi spune Bebe, crezi că părinții tăi s-ar supăra dacă aș mai rămâne o zi la tine?
- Nu, îi răspund eu. Nu e nicio problemă. Dar ce s-a întâmplat? …îl întreb eu, bănuind care este cauza.
- Păi, zise Bebe fâstâcindu-se.. știi… am vorbit cu Andreea… mâine este ultima ei seară la Costinești și aș vrea mă mai întâlnesc cu ea.
Zis și făcut. A doua zi mai spre prânz, ceilalți doi colegi au plecat cu mașina. Bebe a rămas, Dar tare greu a mai trecut timpul până seara, când am plecat la Costinești.
Eu și Bebe. La Costinești… Bebe cu Andreea, iar eu cu bunica. Fiecare avea pe cineva în grijă...
A trecut și noaptea asta. Bebe a plecat și el acasă. La București. Bănuiesc că fericit.
A trecut vacanța și a început școala. Înapoi la academie. Ca de obicei noi începeam facultatea odată cu școlarii, la mijlocul lunii septembrie.
Bebe era un pic schimbat. Părea un pic … îndrăgostit..
- Ce faci măi Bebe… tot la Andreea te gândești … îl tachinam noi …
Bebe mut ca un pește. Nu răspundea nimic. Din când în când mai ne răspundea în dodii și ne lua la rost. Invidioșii de noi….
Văzând noi că nu-i rost de glumă și că Bebe are o altă temă principală de gândire … ne-am gândit că e rost de o farsă. Ia să îi testăm noi răbdarea lui Bebe … mai bine zis …să îi dăm înălțare, dar și decădere… în dragoste.
Și astfel, eu și un coleg ne-am gândit la următorul lucru: cum ar fi ca Bebe să primească o scrisoare de dragoste de la Andreea. Am zis că ar fi MINUNAT… și am trecut la treabă. Am rugat o colegă să ticluiască o scrisorică de amor … i-am dat câteva detalii și i-am descris un pic modul în care să fie scrisă. Pentru a se încadra în decor și pentru a nu îi da de bănuit lui Bebe. Sau cel puțin .. luat de valul bucuriei … să se trezească cât mai târziu. Și fetele s-au pus pe treabă.
De un mare talent colegele noastre. A ieșit o scrisoare extraordinară. Parcă era scrisă de Andreea. Cu mânuța ei. O scrisoare de dragoste, scrisă cu mult bun simț, cu pasaje care însă puteau scoate un îndrăgostit din minți. Nu mai îmi aduc aminte exact, însă unul dintre ele suna cam așa: „Când mă trezesc dimineața în pat și nu simt brațele tale în jurul meu mă cuprinde o tristețe mare. Aș vrea să fi lângă mine… de ce nu ești aici?”. Poate părea banal, dar contextul în care sunt scrise astfel de cuvinte și modul în care parvin poate crea un impact emoțional puternic. În fine, scrisoarea în ansamblul ei, era o operă de artă.
OK… Scrisoarea o aveam. Ce urma? Se apropia ziua de vineri și mulți dintre noi plecau la sfârșit de săptămână acasă. Pe palier cu noi stătea un coleg din Brașov.
- Pleci acasă? l-am întrebat…
- Da. Peste 2 ore am tren. De ce întrebi?
- Vreau să ne faci un serviciu … zic eu. Uite, vezi scrisoarea asta… ți-o dăm și când ajungi în gara la Brașov, pune-o în prima cutie poștală pe care o vezi…
Colegul a luat scrisoarea și se uita mirat la ea:
- Dar e pentru Bebe… de ce..
- Taci. I-am spus. Trebuie să pară că este trimisă de la Brașov. De fapt și așa va fi dacă o vei pune la poșta din gară. O să aibă ștampila pe ea. Nu întreba mai multe acum.
Zis și făcut. Duminică seara brașoveanul se întoarce la Academie și ne spune că misiunea sa a fost îndeplinită cu succes.
De a doua zi dimineață, respectiv de luni, am început să verificăm poșta. Scrisorile adresate studenților veneau la ofițerul de serviciu. Eu, de obicei, primeam periodic scrisori, deci nu dădeam de bănuit dacă, întâmplător, dădeam și de cea adresată lui Bebe.
În cameră noastră stăteau 8 studenți. Cu toții aflaseră, în afară de Bebe, despre farsa noastră. Stabilisem că după ce vine scrisoarea Andreei, să stăm lângă Bebe permanent. Ca nu cumva să se ducă și să o sune pe Andreea. Bănuiam, dar nu eram siguri, că are numărul ei de telefon fix. În cazul în care s-ar fi dus la telefoane, aveam datoria, eu și celălalt coleg de farse să îl oprim, spunându-i adevărul. Totuși, glumele au o limită, iar Bebe era prietenul nostru. Unul dintre colegii de cameră avea telefon mobil. Era instruit să nu îi dea telefonul lui Bebe, dacă îl cerea. În acest caz trebuia să ne anunțe imediat.
Vine și ziua de marți. După masa de prânz, orele 14.30 - răsfoiesc teancul de scrisori și văd „scrisoarea Andreei”. Mă îndrept spre cameră, unde știam că îi voi găsi pe toți colegii. Era timpul de odihnă.
- Ce avem noi aici?… spun intrând în cameră, făcând cu ochiul colegilor și avertizându-i că a venit momentul mult așteptat.
- Bebe, ai o scrisoare parfumată, continui eu…
- Ce? De unde? face Bebe.
- Vrei scrisoarea?… bagă rapid 10 flotări… cred că este de la Brașov. Așa vă pe ștampila de pe plic…
Auzind de Brașov, Bebe care stătea impasibil în pat, sare ca ars și îmi ia scrisoarea din mână. Se uită la expeditor și fața i se preschimbă. Fericire…asta emana de fapt toată ființa lui Bebe.
De jumătate de oră Bebe a terminat de citit rândurile „trimise” de Andreea. De jumătate de oră Bebe stă întins pe pat. Privește nemișcat arcurile și salteaua patului de deasupra. (pentru cine nu știe, în camerele noastre erau paturi suprapuse). Ceilalți din cameră suntem atenți la comportamentul lui, nu reușim să îi vedem fața, mai chicotim din când în când: Don Juan, Casanova, cum ai făcut maestre de ai vrăjit-o? … punem paie pe foc.
Trece timpul de odihnă. Ne ridicăm și plecăm spre sala de studiu. Bebe este încântat. Nu prea stă de vorbă cu noi. De fapt, toți se feresc să vorbească cu el … îl urmărim din umbră. Trece după-amiaza, trece seara… Bebe nu are de gând dea telefon. Trece și noaptea. Vine dimineața. Mă întreb în sinea mea: oare (la) ce a visat Bebe?
Înviorare, sectoare, cursuri, trec orele și vine iar timpul de odihnă. Ne întoarcem de la masa de prânz. Intrăm în cameră cu toții. Bebe este iar gânditor. Nu ne putem abține și „invidioși” pe fericirea lui Bebe, începem să îl tachinăm. Bebe încearcă să ne țină piept. Unul dintre colegi (cel cu telefonul mobil) nu mai rezistă și explodează:
- Băi Bebe, nu vezi că ăștia doi își bat joc de tine… ei au fabricat scrisoarea și ți-au trimis-o…
Liniște…Bebe se uită la noi. Nu știe ce să zică. Cei doi autori arătați cu degetul au fețe nevinovate. Totuși, rotițele încep să îi meargă … dacă cumva totul este o păcăleală?
Eu și celălalt autor nu mai rezistăm. Ne bușește râsul. Odată cu noi și ceilalți colegi din cameră. Gata. Totul este dat pe față.
Bebe rămâne descumpănit. În mintea lui trage o concluzie: ERA PREA FRUMOS SĂ FIE ADEVĂRAT. Se uită la noi și ne dă replica: Ce credeați mă… că sunt picat din luna? Știam că sunteți voi… și iese val vârtej pe ușă.
Mai pe seară, după masă revenim în cameră. Patul meu și al colegului autor sunt întoarse, saltelele, pernele și lenjeria aruncate pe jos. Într-unul din arcurile patului de campanie, stă înfiptă scrisoarea buclucașă. Bebe este în cameră alături de ceilalți locatari. Ne privește și ne zice:
- Să vă băgați scrisoarea undeva!
Din tonul său și expresia feței ne dăm seama că a acceptat situați și a înțeles „demersul” nostru. Dar știți cum se spune: ne plac farsele atât timp cât nu ni se întâmplă nouă.
Au trecut câteva zile. Traiul cu Bebe a reintrat în normal. Nu am remușcări. De nici un fel. De ce? Iată și un motiv simplu: chiar dacă a fost o păcăleală, i-am oferit lui Bebe 24 de ore de vis. Știam că îi place de Andreea și i-am oferit ceva ce poate alții nu văd decât în filme: o dragoste împărtășită, o scrisoare așa cum puțini primesc. Chiar dacă a fost ceva temporar și fals … emoțiile trăite de Bebe au fost reale.
Acum, după ani de zile de la aceasta farsă, când îmi aduc aminte de ea, îmi răsună în urechi de fiecare dată: Ce credeați mă… că sunt picat din luna? Știam că sunteți voi…
Da, da ... și marmota învelea ciocolată...
Eu fiind din Ovidiu, județul Constanța, pe timpul vacanței de vară, de câțiva ani eram gazda prietenilor mei de la facultate. Pentru o săptămână, plus sau minus,cât ne ajungeau banii. Cu ocazia asta mergeam și eu la plajă. Noroc de colegii mei că mai vedeam și eu marea …care era și este, din punctul meu de vedere, o altă baltă mai mare.
Vara lui 1998, Costinești, ultima noapte de vacanță la mare … pentru prietenii mei. La 20 ani cât era media de vârstă a grupului, ce poți să vrei decât distracție și multe figuri. Nu mai țin minte în ce discotecă eram, însă noi am cerut câte un Tuborg (bere scumpă la vremea aia – încă nu se făcea în România). Nu ne-a plăcut și o vărsam pe jos. Așa în ciudă … să vadă toată lumea. Dar alta este povestea pe care vreau să v-o spun…
În seara aceea unul dintre colegii mei, să îl numim Bebe, a cunoscut o fată, la vreo 17-18 ani. Frumușică foc. Și isteață. Și împreună cu bunica la mare. În discotecă amândouă. (Țin să precizez că era o discotecă în aer liber). Bebe și cu tânăra despre care vorbeam și pe care o vom denumi de acum încolo, Andreea, au dansat câteva blues-uri, au discutat diverse. Am cunoscut-o cu toții și pe bunica Andreei. O femeie de treabă care îi permitea nepoatei să se simtă bine în vacanță, bineînțeles cu limite. Pe la o anumită oră din noapte distracția s-a terminat, iar gașca a plecat spre casă.
Gata cu vacanța la mare pentru vara asta!!! Bebe îmi spune că nu pleacă cu ceilalți doi colegi..
- Mădălin… îmi spune Bebe, crezi că părinții tăi s-ar supăra dacă aș mai rămâne o zi la tine?
- Nu, îi răspund eu. Nu e nicio problemă. Dar ce s-a întâmplat? …îl întreb eu, bănuind care este cauza.
- Păi, zise Bebe fâstâcindu-se.. știi… am vorbit cu Andreea… mâine este ultima ei seară la Costinești și aș vrea mă mai întâlnesc cu ea.
Zis și făcut. A doua zi mai spre prânz, ceilalți doi colegi au plecat cu mașina. Bebe a rămas, Dar tare greu a mai trecut timpul până seara, când am plecat la Costinești.
Eu și Bebe. La Costinești… Bebe cu Andreea, iar eu cu bunica. Fiecare avea pe cineva în grijă...
A trecut și noaptea asta. Bebe a plecat și el acasă. La București. Bănuiesc că fericit.
A trecut vacanța și a început școala. Înapoi la academie. Ca de obicei noi începeam facultatea odată cu școlarii, la mijlocul lunii septembrie.
Bebe era un pic schimbat. Părea un pic … îndrăgostit..
- Ce faci măi Bebe… tot la Andreea te gândești … îl tachinam noi …
Bebe mut ca un pește. Nu răspundea nimic. Din când în când mai ne răspundea în dodii și ne lua la rost. Invidioșii de noi….
Văzând noi că nu-i rost de glumă și că Bebe are o altă temă principală de gândire … ne-am gândit că e rost de o farsă. Ia să îi testăm noi răbdarea lui Bebe … mai bine zis …să îi dăm înălțare, dar și decădere… în dragoste.
Și astfel, eu și un coleg ne-am gândit la următorul lucru: cum ar fi ca Bebe să primească o scrisoare de dragoste de la Andreea. Am zis că ar fi MINUNAT… și am trecut la treabă. Am rugat o colegă să ticluiască o scrisorică de amor … i-am dat câteva detalii și i-am descris un pic modul în care să fie scrisă. Pentru a se încadra în decor și pentru a nu îi da de bănuit lui Bebe. Sau cel puțin .. luat de valul bucuriei … să se trezească cât mai târziu. Și fetele s-au pus pe treabă.
De un mare talent colegele noastre. A ieșit o scrisoare extraordinară. Parcă era scrisă de Andreea. Cu mânuța ei. O scrisoare de dragoste, scrisă cu mult bun simț, cu pasaje care însă puteau scoate un îndrăgostit din minți. Nu mai îmi aduc aminte exact, însă unul dintre ele suna cam așa: „Când mă trezesc dimineața în pat și nu simt brațele tale în jurul meu mă cuprinde o tristețe mare. Aș vrea să fi lângă mine… de ce nu ești aici?”. Poate părea banal, dar contextul în care sunt scrise astfel de cuvinte și modul în care parvin poate crea un impact emoțional puternic. În fine, scrisoarea în ansamblul ei, era o operă de artă.
OK… Scrisoarea o aveam. Ce urma? Se apropia ziua de vineri și mulți dintre noi plecau la sfârșit de săptămână acasă. Pe palier cu noi stătea un coleg din Brașov.
- Pleci acasă? l-am întrebat…
- Da. Peste 2 ore am tren. De ce întrebi?
- Vreau să ne faci un serviciu … zic eu. Uite, vezi scrisoarea asta… ți-o dăm și când ajungi în gara la Brașov, pune-o în prima cutie poștală pe care o vezi…
Colegul a luat scrisoarea și se uita mirat la ea:
- Dar e pentru Bebe… de ce..
- Taci. I-am spus. Trebuie să pară că este trimisă de la Brașov. De fapt și așa va fi dacă o vei pune la poșta din gară. O să aibă ștampila pe ea. Nu întreba mai multe acum.
Zis și făcut. Duminică seara brașoveanul se întoarce la Academie și ne spune că misiunea sa a fost îndeplinită cu succes.
De a doua zi dimineață, respectiv de luni, am început să verificăm poșta. Scrisorile adresate studenților veneau la ofițerul de serviciu. Eu, de obicei, primeam periodic scrisori, deci nu dădeam de bănuit dacă, întâmplător, dădeam și de cea adresată lui Bebe.
În cameră noastră stăteau 8 studenți. Cu toții aflaseră, în afară de Bebe, despre farsa noastră. Stabilisem că după ce vine scrisoarea Andreei, să stăm lângă Bebe permanent. Ca nu cumva să se ducă și să o sune pe Andreea. Bănuiam, dar nu eram siguri, că are numărul ei de telefon fix. În cazul în care s-ar fi dus la telefoane, aveam datoria, eu și celălalt coleg de farse să îl oprim, spunându-i adevărul. Totuși, glumele au o limită, iar Bebe era prietenul nostru. Unul dintre colegii de cameră avea telefon mobil. Era instruit să nu îi dea telefonul lui Bebe, dacă îl cerea. În acest caz trebuia să ne anunțe imediat.
Vine și ziua de marți. După masa de prânz, orele 14.30 - răsfoiesc teancul de scrisori și văd „scrisoarea Andreei”. Mă îndrept spre cameră, unde știam că îi voi găsi pe toți colegii. Era timpul de odihnă.
- Ce avem noi aici?… spun intrând în cameră, făcând cu ochiul colegilor și avertizându-i că a venit momentul mult așteptat.
- Bebe, ai o scrisoare parfumată, continui eu…
- Ce? De unde? face Bebe.
- Vrei scrisoarea?… bagă rapid 10 flotări… cred că este de la Brașov. Așa vă pe ștampila de pe plic…
Auzind de Brașov, Bebe care stătea impasibil în pat, sare ca ars și îmi ia scrisoarea din mână. Se uită la expeditor și fața i se preschimbă. Fericire…asta emana de fapt toată ființa lui Bebe.
De jumătate de oră Bebe a terminat de citit rândurile „trimise” de Andreea. De jumătate de oră Bebe stă întins pe pat. Privește nemișcat arcurile și salteaua patului de deasupra. (pentru cine nu știe, în camerele noastre erau paturi suprapuse). Ceilalți din cameră suntem atenți la comportamentul lui, nu reușim să îi vedem fața, mai chicotim din când în când: Don Juan, Casanova, cum ai făcut maestre de ai vrăjit-o? … punem paie pe foc.
Trece timpul de odihnă. Ne ridicăm și plecăm spre sala de studiu. Bebe este încântat. Nu prea stă de vorbă cu noi. De fapt, toți se feresc să vorbească cu el … îl urmărim din umbră. Trece după-amiaza, trece seara… Bebe nu are de gând dea telefon. Trece și noaptea. Vine dimineața. Mă întreb în sinea mea: oare (la) ce a visat Bebe?
Înviorare, sectoare, cursuri, trec orele și vine iar timpul de odihnă. Ne întoarcem de la masa de prânz. Intrăm în cameră cu toții. Bebe este iar gânditor. Nu ne putem abține și „invidioși” pe fericirea lui Bebe, începem să îl tachinăm. Bebe încearcă să ne țină piept. Unul dintre colegi (cel cu telefonul mobil) nu mai rezistă și explodează:
- Băi Bebe, nu vezi că ăștia doi își bat joc de tine… ei au fabricat scrisoarea și ți-au trimis-o…
Liniște…Bebe se uită la noi. Nu știe ce să zică. Cei doi autori arătați cu degetul au fețe nevinovate. Totuși, rotițele încep să îi meargă … dacă cumva totul este o păcăleală?
Eu și celălalt autor nu mai rezistăm. Ne bușește râsul. Odată cu noi și ceilalți colegi din cameră. Gata. Totul este dat pe față.
Bebe rămâne descumpănit. În mintea lui trage o concluzie: ERA PREA FRUMOS SĂ FIE ADEVĂRAT. Se uită la noi și ne dă replica: Ce credeați mă… că sunt picat din luna? Știam că sunteți voi… și iese val vârtej pe ușă.
Mai pe seară, după masă revenim în cameră. Patul meu și al colegului autor sunt întoarse, saltelele, pernele și lenjeria aruncate pe jos. Într-unul din arcurile patului de campanie, stă înfiptă scrisoarea buclucașă. Bebe este în cameră alături de ceilalți locatari. Ne privește și ne zice:
- Să vă băgați scrisoarea undeva!
Din tonul său și expresia feței ne dăm seama că a acceptat situați și a înțeles „demersul” nostru. Dar știți cum se spune: ne plac farsele atât timp cât nu ni se întâmplă nouă.
Au trecut câteva zile. Traiul cu Bebe a reintrat în normal. Nu am remușcări. De nici un fel. De ce? Iată și un motiv simplu: chiar dacă a fost o păcăleală, i-am oferit lui Bebe 24 de ore de vis. Știam că îi place de Andreea și i-am oferit ceva ce poate alții nu văd decât în filme: o dragoste împărtășită, o scrisoare așa cum puțini primesc. Chiar dacă a fost ceva temporar și fals … emoțiile trăite de Bebe au fost reale.
Acum, după ani de zile de la aceasta farsă, când îmi aduc aminte de ea, îmi răsună în urechi de fiecare dată: Ce credeați mă… că sunt picat din luna? Știam că sunteți voi…
Da, da ... și marmota învelea ciocolată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu