Ce nu știau Bruce Lee și Van Damme ..

        Se spune că e bine să fii fratele mai mic. Cică ești mai alintat, mai protejat și multe alte lucruri de felul acesta. Există și alte tipuri de avantaje ce decurg din a fi fratele mai mic și despre unul dintre ele o să vă spun eu pe scurt: anduranța.
        Dar ce este anduranța… DEX-ul spune cam așa : Anduranța este capacitatea de a rezista la eforturi fizice. Și de aici pornește povestea mea…
       Eu eram, sunt și voi rămâne fratele mai mic. Și din punct de vedere al vârstei, dar și al fizicului. De fratele meu mă despart puțin peste 2 ani, iar ca înălțime vreo 8 centimetri.
        Primele mele amintiri despre „antrenamentul” pe care l-am primit în copilărie sunt destul de vagi. Țin minte cum mama îmi povestea că Laur, fratele meu, îmi arunca cu jucăriile în cap, eu fiind la vârsta în care pătuțul era universul meu, iar olița ținea de domeniul SF-ului.
        Mai târziu, pe la 6 ani … și asta mi-o aduc aminte perfect: Laur m-a împins și m-am lovit cu spatele de colțul patului. În urma căzăturii mi-am mușcat limba așa de tare că s-a tăiat cam un centimetru. Nu m-am speriat de la durere. Ci de la sângele care curgea din abundență. Normal că după ce mama m-a liniștit, atenția ei s-a îndreptat împotriva agresorului, care din „călău” a devenit „victimă”. Se subînțelege deci, că ori de câte ori mama se autosesiza sau reclamam eu o nouă bătaie încasată, fratele meu își primea și el porția. Dar ce folos… el mânca bătaie doar de la mama, eu primeam de la amândoi.
        Cele mai dureroase amintiri sunt însă de la loviturile pe care fratele meu mi le aplica în mușchii brațelor, în special în bicepși. Avea Laur o țintă de mă băga în boală. Îmi dădea câte una-două scurte, iar durerea mă străfulgera tot brațul. Sau brațele amândouă câteodată (în funcție de câte lovituri primeam).
         Și uite așa au trecut anii și fratele meu a intrat la liceu, pe care l-a făcut la Galați. Am rămas singur acasă, însă nu scăpasem de „antrenament”: fie la sfârșit de săptămână, fie în vacanțe beneficiam de același tratament de călire. Meniul însă se diversificase: frate-miu deja văzuse la Galați filmele lui Van Damme (Sport sângeros, Kickboxer etc.) și începea să pună în aplicare noile tehnici pe mine. Loviturile erau mult mai variate, acum nu doar brațele erau țintele preferate. Coapsele și tibiile mele începeau să aibă din ce în ce mai multe vânătăi.
          Pe măsură ce creșteam și eu, mă apuca ambiția. Fie că eram singuri, fie că eram împreună, începusem să ne întărim tibiile, mai întâi lovindu-le de bucăți de lemn sau țevi metalice și mai apoi lovindu-ne reciproc tibie în tibie. Când ne vedea, săraca mamă nu știa ce să mai zică: Vă rupeți picioarele, băieți!. Iar când noi începeam să râdem, pleca din cameră ca să nu ne mai vadă.  Laur era Van Damme. Eu eram Bruce Lee. Țipam exact ca el. Dar doar atât.
         Chiar dacă acum intrasem și eu în joc, încă eram destul în urmă. Aceleași lovituri de care v-am povestit îmi mai dădeau lacrimile câteodată. Dar știți cum este, ce nu te omoară, te întărește. Iar rezistența asta la anumite tipuri de lovituri, precum și faptul că durerea nu îți mai schimonosește fața, mi-a folosit ulterior, mai ales la facultate.
         Deci, calitatea de frate mai mic, mi-a adus un avantaj pe care poate nu mi l-am dorit când eram copil: anduranța la anumite tipuri de lovituri. Și totodată abilitatea de a nu arăta durerea când ești lovit.

         Pe la începutul liceului mama mi-a tras o palmă peste față. Probabil o meritam, dar nu mai știu motivul. M-am uitat la ea calm și am întrebat-o:
- Nu te doare mâna?
- Ba da.
- Atunci nu mai îți face rău lovindu-mă. Te rog. 

       Schimbasem „meniul” de ceva timp. Iar mama nu văzuse filmele cu Van Damme. Nu m-a mai lovit de atunci. În schimb o încasam dublu de la Laur.