Vă spuneam că între anii 1995-1999, pe timpul cât am urmat cursurile Academiei de Poliție, în fiecare vacanță de vară, trei colegi de-ai mei veneau și stăteau la mine acasă, la Ovidiu. De obicei vacanța la mare dura în jur de 7 zile. Timp în care ziua toată gașca era la plajă la Mamaia, iar noaptea era pierdută prin cluburi și discoteci. Nu cele de fițe existente în perioada aia. Noi nu ne simțeam bine acolo. Câteodată mai plecam și la Neptun sau Costinești. Rar.
Undeva prin vara lui 1997. Nu mă mai chinui să îmi duc aminte exact. O să mă rezum la faptele propriu-zise.
Mamaia, mai precis plaja de la „București”. Prima zi din vacanța la mare din anul respectiv. Ne așezăm strategic pe nisip, în apropierea unei terase. Plaja este liberă încă. Așezăm cearceafurile. Facem un scurt brainstorming și ne facem planurile pentru următoarele zile.
Cam într-o oră locul se mai aglomerează. La câțiva metri de noi se așează două fete. Par a fi de vârsta noastră. Nu trece mult timp și intrăm în vorbă cu ele. Discuțiile sunt de bun simț, nu facem decât să ne simțim bine. Noi le invităm la terasă, la un suc. Ele ne cheamă să intrăm în mare. Le facem pe amândouă. Bineînțeles că nu în același timp.
Se poate spune că ne-am împrietenit. Aflăm că fetele sunt din Bihor. Și noi suntem din toate colțurile tării, inclusiv eu. Chiar și colegul nostru din Suceava insistă că e din București, deși vorbește într-un veritabil și dulce grai bucovinean (Doamne ferește să îi spui cumva că este moldovean!!!)
Trece ziua și ne despărțim. Nu ne facem planuri comune pentru cum ne vom distra noaptea. Stabilim cu fetele să ne vedem a doua zi la plajă. Bun și făcut.
Vă mai amintiți de Bebe, cel cu scrisoarea de la Brașov? Era prezent ca de obicei în gașca noastră, fiind unul dintre „cei patru mușchetari”. Făcuse o mică pasiune pentru una dintre fete, pe care o chema Beatrice. Era cea mai frumoasă dintre cele două. Și chiar arăta foarte bine.
În fiecare zi, Beatrice aducea o carte cu ea. Noi ne bălăceam în mare sau jucam volei, ea de multe ori rămânea impasibilă pe cearceaf și citea. Bebe făcea tot posibilul să se bage în seamă. Beatrice citea în continuare. Lectura era mult mai importantă decât conversația cu Bebe.
Și așa trec câteva zile. Tatonările continuă. De data asta inamicul cel mai înverșunat al lui Bebe era o carte. Cea pe care Beatrice o citea. Într-o după amiază, întorcându-ne de la plajă, Bebe îl întreabă dintr-o dată pe tatăl meu:
- Domnul Pavel, pot să iau cartea asta mâine cu mine la plajă? arătând cu mâna spre ISTORIA LITERATURII ROMÂNE a lui George Călinescu
Tata se blochează un pic. Nu înțelege ce vrea Bebe...
- Dacă îți trebuie, poți să o iei cu tine, dar să ai grijă de ea, îi răspunde cu o jumătate de gură.
Nimeni nu a înțeles ce vrea să facă Bebe. Este și de înțeles. Ați văzut cum arată cartea în cauză? Are dimensiuni considerabile și greu îți vine să crezi că cineva vrea să se relaxeze citind-o pe plajă. Nu mai zicem și de conținut. Total neadecvat unei ținute în slip. Coace Bebe ceva. Așteptăm cu nerăbdare.
Dimineața următoare bagajul nostru obișnuit, format din cearceafuri și prosoape, se îmbogățește cu cartea susmenționată. Istoria Literaturii Române și George Călinescu ne vor însoți astăzi și cu siguranță ne vor oferi ceva surprize.
Ajungem pe plajă, în locul obișnuit. Ne instalăm. În scurt timp apar și fetele. Ca de obicei, activitatea preferată a lui Beatrice este lectura. Bebe nu scapă nici un moment să se bage în seamă. Fără succes însă. Asistăm de câteva zile la asemenea scene hazlii. Se chinuie reciproc. Deși pe Beatrice nu pare să o deranjeze prea mult insistența lui Bebe, observăm că îi place să îl tachineze prin modul ei de comportament. Poate că o face intenționat. Sau poate că nu. Nu auzim tot ce îi șușotește Bebe la ureche și nici replicile lui Beatrice.
Este în jur de 12.00. Plaja este foarte aglomerată. Parcă mai aglomerată decât de obicei. Bebe se ridică și merge la mașină. Gata, începe!
Bebe se întoarce tacticos. Toată lumea de uită la el. Deja a captat atenția tuturor. Este exact de vroia el, din câte se pare. Și cum să nu-ți atragă privirea un tânăr în slip care merge agale pe plajă ținând la susbsuoară un ditamai ceaslovul (după cum vă spuneam cartea are dimensiuni considerabile).
Bebe ajunge la cearceaf. Se așează pe burtă și deschide cartea, o frunzărește preț de câteva minute. Plaja, mai bine zis publicul, așteaptă continuarea. Parcă suntem la film și vrem să vedem deznodământul.
Bebe se ridică. Ține cartea deschisă. Cu ambele mâni. Se îndreaptă către Beatrice care se face că nu îl vede. Se așează lângă ea și o întreabă cu voce tare:
- Beatrice, văd că tu ești mai doxată în ceea ce privește cititul. Ai putea să îmi explici și mie ce înseamnă pasajul asta?... și-i întinde cartea, indicându-i un anumit loc de pe pagină.
Beatrice se uită la el. Publicul se uită la amândoi.
Beatrice nu zice nimic. Bebe repetă întrebarea și solicită explicații.
Toată scena durează cam un minut, audiența fiind maximă. Scopul a fost atins și răzbunarea, dacă se poate spune că a fost așa ceva, este fost dulce. Și plină de umor.
Dar, nici Beatrice nu s-a lăsat mai prejos. A doua zi, vremea a fost urâtă. A plouat. Ne-am retras cu toții la o terasă și jucam cărți. Eu eram lângă Beatrice, care față de celelalte zile era mult mai vorbăreață. Pe măsură ce jocul de cărți mergea, discutam cu ea, glumeam și spuneam bancuri. De partea cealaltă a mesei Bebe ținea cărțile în mână privindu-ne (mai bine zis privindu-mă) furios: ce mă bag eu în seamă cu Beatrice?
Îmi dădusem seama de jocul fetei. Ținea să i-o plătească lui Bebe cu vârf și îndesat. Iar eu îi țineam hangul. La un moment dat, Bebe nu mai rezistă, ridică vine spre mine și îmi toarnă o sticlă de 2 litri de apă în cap:
-Ia! Să te răcorești! îmi spuse.
Însă nu eu trebuia să mă răcoresc. În pericol de e exploda era chiar el.
Beatrice era încântată că i-a reușit răzbunarea și îmi arunca priviri recunoscătoare și totodată vorbe dulci.
Situația este salvată de ... mama care mă sună tristă și îmi spune că fratele meu, care era la București la examen la SRI, a picat la controlul medical. Ceva cu urechile. Ne strângem lucrurile și plecăm spre casă. Acolo ne aștepta fratele meu, Laurențiu. Supărat fiind, a avut totuși puterea să glumească : Cine credea că tocmai eu sunt surdul familiei?
În seara aia am ieșit iar ca băieții la distracție. Am uitat și de Beatrice și de SRI.
Fetele plecau ziua următoare. Nu le-am mai văzut. Cât despre fratele meu, tot răul spre bine. Peste câteva săptămâni a luat examenul la altă facultate, unde nu l-a căutat nimeni de urechi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu