Vasluiul anului 2011. Septembrie. Mă aflu la un mic schimb de experiență cu mai mulți colegi și colege din județe ale Moldovei. Sunt alături de noi și câțiva reprezentanți ai societății civile, respectiv organizații neguvernamentale cu care colaboram pe domeniul nostru de activitate.
Vineri după-amiază se încheie activitățile profesionale și cu toții ne hotărâm să prelungim încă o zi șederea în Vaslui pentru ca sâmbătă să facem și câteva vizite turistice în zonă. Da. Ați auzit bine. Turism în Vaslui. Prin amabilitatea colegului nostru de baștină, Nelu.
Sâmbătă dimineața ne suim în mașini și plecăm în circuitul turistic pe care cu amabilitate și profesionalism, colegul nostru vasluian l-a pregătit. Primul punct pe lista noastră era o mănăstire.
Vremea era frumoasă. Soare și cald afară. După circa o oră de mers mașinile se opresc în fața unei mânăstiri. Intrăm, ne facem cruce și începe vizita. Grădina interioară este bine îngrijită. Iarba verde era uniform tăiată și vedeai flori pretutindeni. Din metru în metru câte un călugăr ne poftea la masă. Îi mulțumeam, răspunzându-i că nu ne e foame. De fapt ne gândeam la surpriza pe care Nelu ne-a promis-o pentru masa de prânz.
În curtea mânăstirii era și este și acum o veche bisericuță. Întrăm cu toții în ea. Ne facem iar cruce, spunem câteva rugăciuni. Ne așezăm apoi pe scaunele de lemn rânduite frumos de-a lungul zidului și privim pictura de pe pereți. Discutăm între noi cu un glas scăzut, însă pe un ton vesel.
La un moment dat, dintr-o încăpere a bisericii, apare un călugăr. Îmbrăcat în sutana neagră pe care se vedeau urme de făină, își freca mâine una de cealaltă pentru a-și da jos aluatul de pe ele. Se îndreaptă spre noi zâmbind. Are vreo 30 de ani, față bucălată și amabilă. Ne uităm la el curioși, fără să renunțăm la veselia de bun simț pe care o manifestam vizibil.
Fără să spună nimic, călugărul se îndreaptă spre primul dintre noi, așezat pe scaunele din rând. Îi pune mâna pe frunte, îl privește și zice:
- Te-ai cam lungit azi noapte. Ai băut cam mult. Trebuie să te odihnești…
Ne bușește râsul. Prima victimă aleasă era și cel mai tânăr dintre noi.
- Părinte, îi spunem, n-ai ales bine. Băiatul asta bea multă apă, dar nu pune gura pe alcool sau cafea. E palid că a venit abia azi dimineață de la Iași cu trenul. Vino mai spre noi…
Călugărul nu ne bagă în seamă. Își continuă inspecția liniștit. Se adresează în special bărbaților. Femeilor nu le dă prea mare atenție. Pentru fiecare are câte un sfat. Care nu prea se lovește cu realitatea. Nu contează, ne simțim bine. Ne place modul cum vorbește și grija părintească care i se simte în glas. Ajunge în dreptului colegului nostru din Vaslui, care îi ia vorba din gură, întrebându-l ceva care nu are legătură cu situația de față. Călugărul se uită la construcția masivă și fața serioasă a lui Nelu, nu mai zice nimic și trece mai departe.
Este rândul meu. Pe scaunele din dreapta și stânga mea erau așezate două fete. O colegă de serviciu și o reprezentantă a unei organizații neguvernamentale. Călugărul se proptește în fața mea și mă întreabă pe același ton blajin, arătând spre cele două fete:
- Care dintre ele este soția ta?
- Niciuna, în răspund eu serios.
- Și atunci ele ce sunt? continuă el să mă întrebe…
-Ele? Sunt partenere!
La răspunsul meu, fața călugărului se schimbă… nu știe ce să creadă.
- Dar soția ta unde este?
- A rămas la limita cu județul Iași. Mă așteaptă acolo, îi răspund eu, distrat de reacția pe care au produs-o replicile mele.
Călugărul rămâne descumpănit.Cu siguranță a interpretat în mod eronat sensul cuvântului "partenere". Se gândește la cu totul altceva. Această stare este susținută și de figurile celor două fete care încearcă să rămână serioase. Își stăpânesc însă cu greu zâmbetele.
Călugărul, pe un ton mult mai serios, începe să îmi țină un discurs despre legile lui Dumnezeu, despre curățenia trupească, dar și spirituală a omului. După circa 30 de secunde, bănuind unde bate, îl întrerup, zicându-i:
- Părinte, m-ai înțeles greșit. Cele două fete sunt partenere INSTITUȚIONALE, nu de genul de care crezi dumneata.
L-am băgat total în ceață. Încă nu înțelege tot pe deplin, dar parcă și-a dat seama că în calculele lui ceva era eronat. Pentru a-i scurta chinul, îi mulțumim și ieșim din biserică. Pe drumul spre poarta de ieșire din curtea mânăstirii mai suntem poftiți de câteva ori să luăm masa. Privim spre Nelu care ne transmite din ochi să ne continuăm drumul. Ne gândeam și noi că insistența cu servitul mesei face parte din planul lui. Ajungem la mașini și continuăm traseul. Dezvoltăm subiectul cu PARTENERELE INSTITUȚIONALE și retrăim scena la cald.
Ajungem și la destinația finală a circuitului turistic, care reprezenta și surpriza culinară mult așteptată. Într-o mică poieniță dintr-un crâng, de fapt un loc special amenajat, ne aștepta un ceaun în care „Vasile” mesteca bucăți dintr-un berbecuț cu un ditamai linguroiul de lemn.
Chiar dacă mulți dintre noi nu mâncaseră carne de oaie prea mult, de data asta nimeni nu a refuzat. Carnea era bine preparată, foarte gustoasă și am mâncat toți cu plăcere. Din păcate nu am putut să ne lungim prea mult în această locație finală. Una dintre partenerele instituționale trebuia să ajungă în Iași în aceeași după-amiază. Așa că ne-am ridicat de la masă și „pe cai, că se filmează”.
Ne-a rămas însă gândul și acum la berbecuțul „chinuit” în ceaun, la nedumerirea bietului călugăr în fața expresiei „partenere instituționale”. Și nu în ultimul rând, ca să fiu un pic răutăcios, mă bucur că am contribuit și noi la dezvoltarea turismului în județul Vaslui.
Vă salutăm și mulțumim, domn Nelu. Se știe el cine și de ce…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu