Metamorfoza

De mic copil părinții m-au învățat că nu am voie și nu este frumos să înjur, să vorbesc urât. Mi-au spus să fiu tot timpul politicos, mai bine zis... să fiu un băiat bun.

Și așa a trecut timpul, aveam 18 ani, nu înjurasem niciodată în public, nici măcar prin gând nu prea îmi treceau prostii. Încercasem să beau și o bere, dar nu am putut trece de jumătatea sticlei. În ceea ce privește fumatul, jurasem să nu mă ating niciodată de țigări.

Am fost admis la Academia de Poliție, eram în septembrie 1995 și de  două zile intrasem în pâine. Ne pregăteam să plecăm la Drajna (o unitate militară de pe Valea Prahovei unde erau duși studenții de anul I pentru a se obișnui cu armata și făceau instrucție militară timp de 3 - 4 săptămâni). Eram cazat la etajul doi, într-o cameră privilegiată: față de ceilalți colegi care erau câte 8 în cameră, noi stăteam doar 4. Dar nici minunea asta nu a durat prea mult.

Trebuia să ne echipăm și așteptam cu toți să ni se dea bocancii, uniformele și celelalte trebuincioase unui student soldat. Era în jurul prânzului, urcam scările și ajunsesem la etajul meu. O mulțime de cutii erau aruncate grămadă pe hol și deodată aud o voce:

-         Salut! Mă ajuți și pe mine cu cutiile astea. Nu durează mult...

Mă uit și văd o față negricioasă, grăsuță și zâmbitoare. Era un alt student care fusese însărcinat cu funcția de magazioner sau responsabil cu cazarmamentul și avea câteva sute de bocanci de aranjat după mărimi și de pus în magazie. Am făcut cunoștință și am aflat că îl cheamă Marius și este din Focșani (un oraș pe care îl cunosc destul de bine pentru că tata este din Vrancea și majoritatea rudelor din partea lui locuiesc în Focșani). Am acceptat să îl ajut pe Marius și timp de vreo oră am cărat cutiile cu bocanci, le-am așezat în ordine. Băiat bun, Marius asta, chiar dacă după față nu prea pare. Uite vezi, gândeam eu, de asta nu este bine să tragi concluzii pripite și să etichetezi oamenii fără să îi cunoști. Și uite că am terminat treaba.

-         Mulțumesc mult pentru ajutor! spuse Marius. Să treci mâine pe la mine să îți alegi o pereche de bocanci buni. Că apoi plecăm la Drajna și dacă nu ai încălțăminte bună o să fie urât, că o să avem mult de mers.

-         O să văd, îi răspund timid, neobișnuit parcă cu atâta amabilitate în ultimele zile.

-         Să nu stai la coadă, că o să fie aglomerat. Vii direct la mine și rezolvăm.

Ne-am strâns mâinile și am plecat spre cameră. Transpirat și obosit. Ce băiat bun Marius ăsta. Uite vezi ce bine este să ajuți pe cineva. Și fericit de faptul că am făcut o faptă bună, că mi-am făcut un nou prieten și la gândul unei perechi de bocanci fantastici am adormit așa de repede. Nu mai îmi aduc aminte dacă am visat ceva, dar a doua zi dimineața în fața camerei cu bocanci era coadă, toți studenții boboci așteptând să le vină rândul. În ordine alfabetică. Și cum eu eram la litera Ț, frate, ține-te bine. Aveam de așteptat.

M-am pus la coadă, dar am observat că sunt colegi care nu își așteptau rândul, treceau în față și ieșeau imediat cu mult dorita pereche de încălțăminte. Și atunci mi-am adus aminte de promisiunea lui Marius: Să nu stai la coadă, că o să fie aglomerat. Vii direct la mine și rezolvăm. Timid (că așa eram pe vremea aia), dar totuși încrezător  mă îndrept către ușa magaziei, îmi fac curaj și spun:

-         Bună dimineața, Marius! Am venit după cum am discutat ieri...

-         Ce? Cine ești și ce vrei?

-         Sunt eu,  Mădălin. Știi te-am ajutat ieri și mi-ai zis că mă ajuți și tu cu o pereche de bocanci...

-         Stai mă să îți vină rândul. Ce te grăbești. Fugi de aici, face Marius

Nu îmi vine să cred. Chiar nu mă mai ține minte. Mai încerc odată:

-         Dar, te-am ajutat  ieri...

-         Și ce dacă mă, și ce dacă m-ai ajutat?  Te-am obligat eu? Pleacă și stai la coadă... mi-o taie din scurt Marius.

Atunci am scăpat prima înjurătură cu glas tare. Și am stat la coadă până mi-a venit rândul și m-am ales cu o pereche de bocanci care mi-au nenorocit picioarele, că alții mai buni nu am găsit. Timp de trei săptămâni, cât a durat instrucția la Drajna, nu a fost oră în care să nu mă gândesc la Marius și la bocancii pe care trebuia să îi aleg. Băiat bun, Marius ăsta, prost a fost ăla care l-a ajutat.

Sunt deja 8 săptămâni de când sunt student la Academia de Poliție. Trei săptămâni de instrucție la Drajna și apoi încă 5 săptămâni de stat închis în academie. Fără nici o învoire sau permisie. Mi-am făcut prieteni și împreună încercăm să ne adaptăm noului stil de viață. Și deja a început METAMORFOZA. Pe 4 noiembrie am depus jurământul. Putem pleca la sfârșit de săptămână acasă. Vroiam să plec și eu la Constanța, dar nu am putut pentru că m-a prins comandantul de batalion într-o dimineață cu șosete albe la uniformă, în loc de șosete albastre. Și m-a pus sâmbăta planton schimbul 2 de noapte.

A mai trecut încă o săptămână și a venit următorul week-end. Părinții își așteptau copilul acasă. Înainte de a pleca din București dau un telefon să le spun când ajunge trenul. Tata mă întreabă emoționat: Vrei să îți cumpăr ceva pentru când ajungi acasă? Îi răspund scurt: Da. O sticlă de vodcă. Țigările le aduc eu.