Pentru cei care sunteți mai de vârstă cu mine, presupun că vă aduceți aminte de seria de filme indiene care rula pe cinematografele noastre pe timpul lui Ceaușescu. Printre ele era și filmul TOATĂ LUMEA E A MEA (uite aici detalii http://www.cinemagia.ro/filme/duniya-meri-jeb-mein-toata-lumea-este-a-mea-31602/).
Ceea ce o să vă povestesc nu are treabă cu acțiunea filmului, însă există un lucru comun: „indienii”…
Să trecem la acțiune:
În vara lui 2011 am fost pentru 2 săptămâni în Germania, mai precis la Koln. Eram acolo la un curs de engleză (Sună ciudat nu? Să înveți engleza în Germania). Eram cazat într-o „comună” din zona metropolitană a Koln-ului. Mergeam la cursuri cu trenul=tramvaiul=metroul (U-Bahn) și în 25 de minute eram la destinație.
Prima zi în Koln. Sunt curios cum o să fie la cursuri. Cobor din „metrou” și mă îndrept spre adresa unde urma să fiu școlit. La un moment dat trec printr-un mic pasaj, destul de întunecos. Cum mergeam văd o mogâldeață și pe măsură ce mă apropii observ că este o femeie. Stă așezată pe o bucată de carton. Haine destul de ponosite, dar și destul de colorate. În fine, cât mai rămăsese din culoare sau cât mai era la suprafață…
- Entschuldigen Sie bitte (mă scuzați vă rog) … mă surprinde un glas venind dinspre femeie. Glas ce a fost însoțit imediat și de eternul gest cu mâna întinsă (copiat și de francezi, dar doar pentru show-urile de televiziune).
Plec mai departe. Zic în mintea mea: ia uite un indian. Oare o fi de pe la noi? Îmi răspund singur: Hai fi serios. Trebuie să fii tu chiar așa de obsedat!
Ajung la școală. De acolo iau o adeverință care îmi permitea să îmi fac la un preț redus abonament la U-Bahn. Mai am o oră până încep cursurile și hotărâsc să profit de timpul ăsta și să îmi fac abonamentul. Trec prin același pasaj. Văd aceeași femeie. Trec mai departe fără să zic nimic. Încerc să nu mai bag în seama gângurelile ei. Îmi fac abonamentul și mă întorc. Deja trec pentru 3-a oară prin pasaj în decurs de o oră. Pe măsură ce mă apropii de femeie mă încearcă niște presimțiri. Pasajul se umple deodată de o voce gravă:
- Câți bani ai făcut mă, astăzi? …o întreb rapid uitându-mă la ea și oprindu-mă pentru câteva secunde.
- Mhai nhimic șhefu …îmi răspunde imediat femeia într-o „indiană autohtonă”.
Trec mai departe. În urma mea femeia se ridică încetișor și o șterge rapid. Nu am mai văzut-o ulterior. Schimbasem însă traseul și rar mai treceam prin pasajul cu pricina.
***
Trece o săptămână. Într-o după-amiază mă hotărăsc să mă duc într-o altă „comună” unde auzisem că este un palat. Zis și făcut. M-am îmbarcat în tren-tramvai-metrou și am ajuns unde vroiam. Am terminat de vizitat și pe la 9 seara eram în stație așteptând mijlocul de transport susmenționat. În stație eram eu, vreo doi adolescenți și o tânără frumușică. Consult panoul cu orele la care venea trenul. Mai aveam vreo 15 minute de așteptat. În lipsă de altceva, mai aruncam priviri către tinerica de mai devreme. Observase că mă uitam la ea și făcea pe indiferenta. Schimbul de priviri este întrerupt de un dialog … off, dulce limbă indiană…
- Nu chumva ham pierdut șhi hultimul tren și iar stăm ca la Hamburg toată noaptea pe bancă…
Mă întorc instantaneu și observ 4 persoane, două femei și doi bărbați, destul de tineri. Între 20 și 30 de ani aproximativ. Tot indieni. Indigeni. De la noi. Dar fără prea multe culori pe ei. Haine normale.
De câteva minute „se benoclează” toți la panoul cu mersul trenului. Toți patru. Sunt tare descumpăniți. Din atitudinea și discuțiile purtate se vede de la o poștă că nu au înțeles nimic.
Una dintre fetele „indiene” se apropie timid de mine. Îmi dau seama că vrea să îmi ceară lămuriri despre tren:
- Entschuldigen Sie bitte (mă scuzați vă rog) …începe ea, vorbind în germană..
- Sorry! I don’t speak German. Only English please … îi răspund eu în dodii, vrând să văd cum reacționează.
Indianca a părut puțin descumpănită, însă nu a renunțat. Insistă, continuând de data asta în italiană:
- Mi scusi per favore…
Îi retez discursul direct:
- I speak only English. I don’t understand you … zic eu distrându-mă în mintea mea și așteptând să văd ce se mai întâmplă.
Dezamăgire totală pe fața ei. Nu știa engleză. Iar eu nu dădeam nici un semn că aș vrea să o ajut. Începe să se îndepărteze încetișor de mine … nu mai rezist, trebuie să văd reacția ei…Îi spun direct și tare:
- Dar dacă vrei să vorbim în română, nicio problemă. Limba asta o știu.
ȘOC și GROAZĂ!!! Dezamăgirea de pe fața ei se transformă într-o uimire amestecată cu…, amestecată. Nu îmi dau seama cu ce, dar se vede că dulcele grai românesc care a pocnit-o în urechi pe un peron din Germania a durut-o mai tare ca un par în cap. Ar vrea să se retragă, dar nu mai are cum:
- Domnu’, mai vine vreun tren în seara hasta?... mă întreabă .
O chem în fața panoului cu orarul trenurilor și îi explic. Îi arăt cifrele, că altceva se pare că nu înțelege. Îi spun că în două-trei minute trebuie să vină și trenul mult așteptat.
- Mulțhumesc, domnu’ … îmi zice și se retrage spre grupul ei
Trebuie să spun că din momentul în care am vorbit în română, ceilalți trei au amuțit. Când s-a reunit grupul au mai scăzut volumul vocii și au trecut pe limba maternă.
A venit și trenul. Am urcat cu toții în el. În 10 minute ajung în stația de destinație. Timp îndeajuns să reiau conversația din priviri cu vechea mea interlocutoare de pe peron. Cobor din tren. O salut cu mâna și plec spre casă. Nu pot să nu mă distrez în sinea mea. Cum ar fi fost să îmi zică: Bună seara, domnu’. Ham hobservat că hești român.
Lumea este mica. Si eu am dat in calatoriile mele peste tot felul de romani. Dar e distractiv oricum. Iti face mai colorata departarea de casa.
RăspundețiȘtergere