De mic copil mi-au plăcut animalele. Și pisicile în mod special. De câte ori coboram din bloc și mergeam la bunica mea, care stătea la casă, mă jucam cu pisicile ei. Vorbesc la plural, pentru că de-a lungul timpului au fost mai multe astfel de animale domestice în curtea „lui mamaia”.
Spuneam că mă jucam cu pisicile mult. Din păcate ele nu aveau întotdeauna o părere bună despre joaca mea cu ele și despre atenția insistentă pe care le-o acordam. Erau foarte bucuroase când le dădeam de mâncare, când le scărpinam între urechi, când mișcam o crenguță sau o bucată de cârpă în jurul lor, făcându-le să se învârtă în jurul cozii până cădeau pe burtă amețite. Însă nu le plăcea (iar eu nu înțelegeam de ce ) când le trăgeam de coadă, când le prindeam de câte un picior, blocându-le deplasarea, când le țineam strâns în brațe minute bune, acoperindu-le pentru câteva zeci de secunde botul pentru a nu putea respira. Și să nu credeți că nu protestau: pe lângă mârâielile nervoase pe care le primeam și care nu mă speriau, am și amintiri dureroase de la multiplele mușcături sau zgârieturi primite. Dar asta nu mă oprea să mă joc în continuare cu ingratele alea de pisici care nu apreciau efortul pe care îl făceam eu pentru ele.
O dată însă chiar că am întrecut măsura. Era prin ianuarie-februarie 1990, aveam 13 ani. De fapt mergeam pe 14. Mamaia primea iarna pisica în casă, mai ales când eram eu acolo. Într-o zi mă duc și îi fac obișnuita vizită. În fața ușii văd și pisica în cauză, care avea cam un an de viață. Era crescută de mine încă de când era foarte micuță și în ciuda tachinărilor mele permanente, mereu mă întâmpina veselă. Iau pisica de ceafă și intru cu ea în casa bunicii. Mâța nu zice nimic. În dormitor soba duduie, plină cu lemne, încălzind camera. Fără să stau pe gânduri și fără să mă îmi dau seama de ce fac, arunc pisica pe plită, care aterizează liniștită pe cele patru labe pe suprafața de fontă. Liniștea nu durează decât circa jumătate de secundă. Plita era încinsă. Se aude un mieunat îngrozitor și văd mâța cum se arcuiește în aer, în încercarea ei de a scăpa. Din fericire saltul îi reușește din prima și se adăpostește sub masă. Mamaia mă ceartă, întrebându-mă ce a fost în capul meu. Nu zic nimic. Îmi pare rău. Cercetăm amândoi lăbuțele pisicii. Din fericire rănile sunt doar superficiale și asta în principal datorită reacției imediate a animalului și a norocului că nu a aterizat și a doua oară pe plita încinsă. Dăm cu alifie lăbuțele pisicii, mai precis pernuțele care suferiseră arsuri. Mă gândeam ce prostie mare am făcut: cum o să mai meargă biata pisică?
După episodul asta pisica și-a petrecut următoarele zile în casă. Și-a revenit rapid, iar eu am dat uitării partea negativă a evenimentului, considerând că această experiență prin care a trecut mâța va contribui în mod decisiv la formarea unui animal adult care va știi să facă alegeri înțelepte și să evite lucruri care îi pot face rău. Și cum să reacționeze atunci când este pusă în fața unui fapt împlinit pentru a minimiza consecințele negative.
Spre exemplu, eram ferm convins că nu se va mai urca niciodată pe o plită încinsă. Dacă nu mai era aruncată încă o dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu