PROFUL DE FIZICĂ

           Se poate spune despre mine că am fost un copil silitor. Mai ales până în clasa a VIII-a.
           Păi … mama profesoară de matematică, tata profesor de română. Cine se aștepta ca din doi profesori să iasă un polițist.
           Dar să revenim: silitor cum eram, totuși fizica nu prea era pe gustul meu. Și nici nu mă prea pricepeam. Ce-i drept, în gimnaziu, în trei ani schimbasem 4 profesori… deci nici nu aveam de unde. Unul dintre ei mă băgase în boală în clasa a 7-a cu întrebarea:
- Ce e vectorul?
           Eu l-am băgat în boală cu răspunsul: i-am povestit eu ce știam despre vector… că e o săgeată desenată pe tablă. A rămas dezamăgit. După o lună a plecat și el.

          Am ajuns la liceu. Clasa a IX-a. Din prima zi am ajuns în prima bancă. Din prima zi profu’ de fizică m-a trimis la baie să mă spăl pe față. Pentru că vorbisem neîntrebat.
         Profesorul nostru de fizică avea un aspect dur. La fel era și la vorbă. Ne era frică tuturor de el. De fapt era un om bun care însă impunea mult respect. Pe măsură ce avansam spre clasa a XII-a, lucra din ce în ce mai mult cu colegii mei care la bacalaureat și facultate dădeau examen la fizică. Restul era necesar să ne menținem pe un plan mediu. Nu accepta însă pe cei care nu învățau de loc și îi lăsa corigenți.
          La orele de fizică nu aveai voie să lipsești sau să întârzii. Proful penaliza dur aceste lucruri. Existau și două circumstanțe atenuante:
- făceai naveta (printre acești elevi mă număram și eu). Motiv bun mai ales iarna;
- te-ai dus să umpli butelia.

         Sunt multe de spus și de aceea o să închei cu ceea ce vroiam să vă povestesc de fapt.
         Clasa a IX-a, în anul 1992 - cel de-al doilea trimestru școlar. Mă scoate proful de fizică la tablă. ȘOC și GROAZĂ: nu mă întreabă teorie, ci îmi dă să rezolv o problemă. Încurcată tare, cel puțin pentru mine.
         Mă uit la tablă. Iau creta în mână. Mă uit la domnul profesor. El se uită la mine. Eu mă uit spre colegi, în clasă. Se aude vocea profului:
- Vă așteptăm, domnule Țăranu! .........vorbește, mutu'...
         Habar nu am de rezolvarea problemei. Să pun capul în podea? Poate că ar merge, însă stând în fața clasei și învârtind creta între degete, situația îmi părea din ce în ce mai amuzantă. Am început să zâmbesc… involuntar…
- Domnule Țăranu, vă credeți la cascadorii râsului? … zice profu’ a cărui față nu exprima 
absolut la nimic. Nu i se clintise nici un mușchi.
         Colegii din bancă erau muți. Eu continuam să zâmbesc din ce în ce mai tare, până când am izbucnit în râs.
         Se aude vocea profului:
- Elev Țăranu, treci în bancă. Râzi ca un star. Patru deghizat în cinci.

Fața domnului profesor nu exprima nimic în continuare. Colegii își dădeau coate prin bănci. Eu nu mai zâmbeam, dar eram fericit. Scăpasem de un patru! Chiar dacă era deghizat în cinci.